Guarantee Fund liability for litigation and enforcement costs as non-insurance claims under special insolvency legislation
Romania (RO)
Legislator summary
AI generatedThe Supreme Court of Romania (ICCJ) admitted the insurer guarantee fund's appeal, quashed the appellate court's judgment, and dismissed the initial claim, ordering the claimant to pay 100 RON in appeal litigation costs to the fund. The dispute arose from a challenge to an administrative decision by the Guarantee Fund for Insurers refusing to pay 460.34 RON in litigation and enforcement costs incurred by a third-party claimant in a prior case against a bankrupt insurer. The claimant argued these costs constituted insurance claims under the special guarantee fund legislation, while the fund contended it was not a contractual successor to the bankrupt insurer and that such costs were unrelated to the insurance contract. Relying on the definitions of insurance claims in Article 4(1)(a) of Law No. 213/2015 and the nature of guarantee obligations, the Court held that litigation and enforcement costs are not insurance claims because they do not stem from the insurance contract itself but rather from the procedural fault of the original insurer. Consequently, the guarantee fund, which is liable only for insurance indemnities and compensation under the special law and not for contractual default penalties or litigation costs of the insolvent insurer, was not legally obligated to cover these expenses.
Legislator headnote
AI generatedart. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, art. 19 din Legea nr. 503/2004, art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, art. 2214 din C. civ; Guarantee Fund liability for litigation and enforcement costs as non-insurance claims under special insolvency legislation: The dispute arose from a challenge to an administrative decision by the Guarantee Fund for Insurers refusing to pay 460.34 RON in litigation and enforcement costs incurred by a third-party claimant in a prior case against a bankrupt insurer. The claimant argued these costs constituted insurance claims under the special guarantee fund legislation, while the fund contended it was not a contractual successor to the bankrupt insurer and that such costs were unrelated to the insurance contract. Relying on the definitions of insurance claims in Article 4(1)(a) of Law No. 213/2015 and the nature of guarantee obligations, the Court held that litigation and enforcement costs are not insurance claims because they do not stem from the insurance contract itself but rather from the procedural fault of the original insurer. Consequently, the guarantee fund, which is liable only for insurance indemnities and compensation under the special law and not for contractual default penalties or litigation costs of the insolvent insurer, was not legally obligated to cover these expenses.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedMain procedural ground for exercising jurisdiction in the cassation court and re-judging the case after quashing the prior decision.
Procedural rule governing the court's power to re-judge the matter on the merits after setting aside the lower court's judgment.
Basis for imposing the payment of litigation costs (stamp duty) on the losing party, the claimant.
Full text
Şedinţa publică din data de 30 martie 2023
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată, la data de 16.12.2020, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziei nr. 25157/25.11.2020 emise de pârât şi obligarea pârâtului la plata sumei de 460,34 RON reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în Dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti şi cheltuieli de executare silită, cu cheltuieli de judecată ocazionate de proces.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 707 din 23 aprilie 2021, Curtea a admis cererea de chemare în judecată, a anulat Decizia nr. 25157/25.11.2020 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 460,34 RON reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în Dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti.
A obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 2.078,06 RON cheltuieli de judecată, din care suma de 50 de RON reprezentând taxă judiciară de timbru şi suma de 2.028,06 RON onorariu de avocat.
3. Cererea de recurs
Împotriva acestei hotărâri, a formulat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate şi, rejudecând, respingerea contestaţiei intimatei-reclamante, ca neîntemeiată, cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cauză.
A susţinut recurentul că obligarea la plata cheltuielilor de judecată îşi are izvorul în răspunderea contractuală, şi nicidecum în contract, fiind vorba despre neexecutarea contractului de către părţile contractante. Fundamentul suportării cheltuielilor de judecată rămâne culpa procesuală decurgând din atitudinea părţii care a ocazionat declanşarea demersului judiciar, acordarea acestora nefiind condiţionată de motivele pentru care partea obligată la plata cheltuielilor a pierdut procedul.
Fondul de Garantare nu suportă toate daunele ca urmare a producerii riscului asigurat şi a culpei procesuale a asigurătorului, întrucât nu se subrogă în drepturile şi obligaţiile fostului asigurător, obligaţia sa de plată fiind una legală, iar nu consecinţa directă a riscului asigurat.
Instanţa de fond nu a înţeles că FGA nu plăteşte pentru asigurătorul falit, după cum nici asigurătorul falit nu plăteşte prin FGA.
FGA analizează evenimentul asigurat şi produs respectând dispoziţiile legale şi condiţiile de asigurare încheiate de asigurătorul falit, dar nu se confundă cu asigurătorul falit, nefiind parte contractantă iar culpa contractuală nu îi aparţine. Dispoziţiile Legii nr. 213/2015 nu prevăd asumarea de către FGA şi a răspunderii contractuale pentru a putea fi atrasă culpa contractuală sau delictuală şi, implicit, obligarea FGA la a suporta această culpă.
FGA nu este succesor în drepturile şi obligaţiile asigurătorului falit, nu este continuator sau garant.
În raport cu Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cheltuielile de judecată îşi au izvorul în răspunderea contractuală, în neexecutarea contractului de către asigurătorul RCA, în prezent în faliment.
Răspunderea contractuală este egalul executării prin echivalent, al daunelor-interese menite să compenseze prejudiciul generat de neexecutarea contractului sau, într-o altă formulare, să compenseze pierderea cauzată de neexecutarea obligaţiei iniţiale.
Debitorul (contractual) trebuie să facă dovada executării ori a unei împrejurări neimputabile care a împiedicat executarea.
Astfel, FGA nu este un asigurător şi nu preia ope legis obligaţiile vreunui asigurător în faliment, ci are ca scop protejarea creditorului de asigurare, ca unic creditor de asigurare care deţine mai multe creanţe de asigurare, de consecinţele insolvenţei unui asigurător, a faptului că FGA este obligat să se comporte ca un profesionist în ceea ce priveşte utilizarea resurselor financiare din care este constituit şi a faptului că legiuitorul a obligat FGA să analizeze şi să instrumenteze dosarele de daună.
4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul este fondat, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motivul de casare prevăzut de pct. 6 al aceluiaşi articol nefiind dezvoltat în niciun fel de către recurentul-pârât.
Reclamanta A. S.A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 coroborate cu cele ale art. 19 din Legea nr. 503/2004, anularea Deciziei nr. 25157/25.11.2020 emise Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi obligarea acestuia la plata sumei de 460,34 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în Dosarul nr. x/2014 şi cheltuieli de executare silită.
Prima instanţă a admis acţiunea şi a obligat pârâtul la plata sumei solicitate, însă Înalta Curte nu împărtăşeşte soluţia pronunţată de instanţa de fond, apreciind că aceasta a interpretat eronat dispoziţiile legale în ceea ce priveşte caracterul de creanţă de asigurări a sumelor reprezentate de cheltuieli de judecată şi de executare.
Cu referire la motivul de respingere a cererii de plată, Înalta Curte reţine incidenţa art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 potrivit căruia creanţele de asigurări sunt definite ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de Garantare a Asiguraţilor, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".
Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acordă creanţei de asigurare aceeaşi definiţie, respectiv, "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".
Faţă de aceste dispoziţii legale, cheltuielile de judecată şi cheltuielile de executare silită nu reprezintă creanţe de asigurări în înţelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârile judecătoreşti nu se instituie obligaţia de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor, ci în sarcina asigurătorului în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor doar în măsura în care constituie creanţe de asigurări.
Pe de altă parte, prevederile art. 2214 din C. civ. stabilesc că, " În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.
Aşadar, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraţilor este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăţilor de asigurare şi, implicit, pentru a putea fi obligat şi la plata altor sume de bani cu titlu de penalităţi de întârziere, dobânzi legale, cheltuieli de judecată sau cheltuieli de executare silită.
Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci tocmai dispoziţiile actului normativ menţionat, acesta fiind ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor or despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale daunelor interese moratorii, penalităţilor, cheltuielilor de judecată sau cheltuielilor de executare silită întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.
Or, având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este continuatorul B. S.A., nu i se poate imputa culpa asigurătorului, criticile formulate de recurentul-pârât fiind, din această perspectivă, fondate.
În raport cu considerentele Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept invocată de recurentul-pârât, mai exact a considerentelor de la pct. 123 şi 124, instanţa de control judiciar reţine că prin această decizie nu s-a stabilit caracterul de creanţă de asigurări a cheltuielilor de judecată şi a cheltuielilor de executare pretinse de la asiguratorul falit, în sensul în care acestea ar reprezenta creanţe de asigurări potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ci, dimpotrivă, s-a condiţionat recunoaşterea acestei calităţi de aceea ca despăgubirile solicitate de asigurator, independent de natura lor, să aibă drept izvor contractul de asigurare.
Pe de altă parte, este de observat că intimata-reclamantă a solicitat cheltuieli de judecată cu privire la un dosar aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, în care intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a fost parte, deci nu în baza contractului de asigurare încheiat.
De reţinut este şi faptul că, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., cheltuielile de judecată reprezintă o sancţiune pentru neîndeplinirea obligaţiilor de către partea care a căzut în pretenţii în cadrul unui litigiu. Or, în cauză, Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a fost parte în dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, ci B. S.A..
Prin urmare, asigurătorul poate datora cheltuieli de judecată şi cheltuieli de executare nu în baza contractului de asigurare încheiat cu reclamanta, ci ca urmare a culpei sale procesuale în demararea litigiului şi a procedurii de executare silită.
În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea Deciziei nr. 25157/25.11.2020 emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prima instanţă apreciind în mod eronat că suma solicitată cu titlu de cheltuieli de judecată şi cheltuieli de executare ar reprezenta creanţe de asigurări pentru a fi obligat Fondul la plata acestora, temeiul răspunderii pârâtului neconstituindu-l contractul de asigurare, ci dispoziţiile Legii nr. 213/2015.
Faţă de cererea recurentului de obligare a intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 453 C. proc. civ., urmează a o admite şi a obliga intimata la plata cheltuielilor de judecată efectuate de recurent, constând în 100 RON taxă judiciară de timbru achitată pentru formularea recursului.
5. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul pârâtului, va casa hotărârea recurată şi, rejudecând, va respinge acţiunea reclamantei A. S.A., ca neîntemeiată, obligând intimata-reclamantă la plata sumei de 100 RON către recurent, reprezentând cheltuieli de judecată recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 707 din 23 aprilie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi, în rejudecare:
Respinge acţiunea reclamantei A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.
Obligă intimata-reclamantă la plata sumei de 100 RON către recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, reprezentând cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 30 martie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.