Guarantee Fund ordered to pay insurer default interest from unlawful rejection decision date in damages claim.

Şedinţa publică din data de 30 martie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată, la data de 23.03.2021, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, obligarea pârâtului la soluţionarea de îndată a cererii de plată înregistrate sub nr. x/19.04.2016, în conformitate cu dispoziţiile legale, şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 31.08.2021, reclamanta a formulat cerere modificatoare, prin care a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/19.04.2016, constând, în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1%/zi întârziere conform Ordinului CSA 14/2011, în cuantum de 10.055,65 RON, calculate de la data de 09.08.2021 şi în continuare până la data plăţii efective. în subsidiar, a solicitat dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1899 din 10 decembrie 2021, Curtea a respins excepţia inadmisibilităţii şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocate de pârâtul FGA, ca neîntemeiate.

A admis în parte cererea de chemare în judecată, şi a obligat pârâtul la plata dobânzii legale în materie civilă, calculate potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată şi până la data de 29.10.2021.

A obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 1.229,39 RON, constând în taxă judiciară de timbru şi onorariu avocaţial.

A respins cererea în rest, ca neîntemeiată.

3. Cererile de recurs

Împotriva acestei hotărâri, au formulat recurs atât reclamanta A. S.A., cât şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

3.1. Recurenta-reclamantă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate, strict cu privire la soluţia vizând stabilirea cuantumului penalităţilor, şi, rejudecând pe fond, admiterea acţiunii şi obligarea FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/19.04.2016 constând în principal din penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit de normele speciale incidente în materia asigurărilor (Ordinul CSA nr. 14/2011) şi, în subsidiar, la dobânda legală penalizatoare stabilită conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

A susţinut recurenta-reclamantă că instanţa a aplicat greşit şi a încălcat dispoziţiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 şi art. 3 din O.G. nr. 13/2011.

Referitor la încălcarea art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, a arătat că FGA este obligat să soluţioneze cererile de plată cu respectarea normelor legale şi a prevederilor contractuale aplicabile raportului de asigurare pe care se grevează cererea de plată, neexistând nicio bază legală pentru a înlătura aplicarea faţă de FGA a penalităţilor stipulate prin acte normative, ca evaluare legală a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a sumelor datorate cu titlu de despăgubiri.

Cu privire la încălcarea art. 3 din O.G. nr. 13/2011, a susţinut recurenta că FGA a procedat la plata despăgubirilor cu o întârziere de peste 5 ani, iar dobânda penalizatoare trebuia stabilită conform art. 3 alin. (2), iar nu potrivit alin. (3), aşa cum în mod greşit a procedat prima instanţă. Aceasta deoarece raporturile juridice din care a rezultat obligaţia de plată sunt raporturi specifice decurgând din contracte de asigurare şi din prevederi legale incidente în materia asigurărilor. Atâta vreme cât A. este îndreptăţit la încasarea despăgubirilor în temeiul dreptului de regres al asigurătorului şi în calitate de creditor de asigurare, de vreme ce FGA este, la rândul său, o instituţie creată tocmai pentru a asigura funcţionarea pieţei asigurărilor, nu se poate susţine că raporturile juridice dintre A. şi FGA s-ar fi stabilit în afara exploatării unei întreprinderi fără scop lucrativ.

În realitate, cel care a suferit prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere este un asigurător, iar stabilirea dobânzii penalizatoare trebuie să se facă potrivit art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, nu în baza art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, cu atât mai mult cu cât dobânda legală reprezintă evaluare prejudiciului suferit prin lipsa de folosinţă asupra unei sume de bani. Or, evaluarea prejudiciului trebuie să se facă din perspectiva patrimoniului prejudiciat, nu din perspectiva celui care este chemat să repare prejudiciul.

3.2. Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi-a întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., şi a solicitat casarea hotărârii recurate şi, reţinând cauza spre rejudecare, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

A susţinut recurentul că instanţa a nesocotit prevederile art. 8 din Legea nr. 554/2004, cererea modificatoare a reclamantei, prin care solicită despăgubiri constând în penalităţi de întârziere/dobânzi pentru un pretins prejudiciu cauzat prin respingerea cererii de plată nr. x/30.05.2016 (BO depunere la FGA nr. 29097/19.04.2016) fiind inadmisibilă şi în raport cu art. 19 raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Spre deosebire de regula stabilită prin art. 8 din Legea nr. 554/2004, conform căreia cererea de daune se formulează odată cu acţiunea principală în anularea actului administrativ, reglementarea cuprinsă în art. 19 din aceeaşi lege constituie excepţia, fapt pentru care s-a instituit atât posibilitatea exercitării separate a acţiunii în despăgubire ca urmare a emiterii unui act administrativ vătămător, cât şi un termen de prescripţie aferent.

Prin urmare, Legea contenciosului administrativ dă posibilitatea exercitării separate a acţiunii în despăgubire faţă de acţiunea în anularea actului, dar numai dacă acest lucru nu este posibil odată cu exercitarea acţiunii în anularea actului.

Intimata-reclamantă nu a dovedit faptul că s-a aflat în imposibilitatea obiectivă de a-şi preciza prejudiciul la data contestării deciziei de respingere emise de FGA, în această situaţie fiind inadmisibilă cererea de reparare a pagubei pe cale separată pe baza dispoziţiilor speciale ale art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Pe cale de consecinţă, cererea reclamantei privind obligarea FGA în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 este inadmisibilă.

A mai arătat recurentul-pârât că instanţa a pronunţat hotărârea cu încălcarea prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, avându-se în vedere că reclamanta susţine în cererea modificatoare că practica instanţei de judecată a împiedicat-o să formuleze cerere de despăgubire odată cu contestarea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 de soluţionare a cererii de plată. Acest aspect nu reprezintă altceva decât o modalitate de exercitare a abuzului de drept, de vreme ce învinuirea instanţei pentru soluţiile pronunţate nu poate fi un impediment pentru ca reclamanta să solicite, odată cu cererea de anulare a deciziei, şi penalităţi sau dobânzi în temeiul unor texte de lege, fie ele şi neaplicabile în cauză.

Pe fondul cauzei, a susţinut recurentul că instanţa, după respingerea excepţiilor inadmisibilităţii şi prescripţiei dreptului la acţiune, în mod neîntemeiat

a admis acţiunea şi a obligat FGA la plata dobânzii legale de la împlinirea unui termen de 30 de zile de la data depunerii cererii de plată şi până la data de 29.10.2021, pentru că, în cauză, nu se regăseşte situaţia nesoluţionării în termenul legal a unei cereri. Aceasta pentru că nu există un termen legal de soluţionare a cererii de plată prevăzut în Legea nr. 213/2015. Decizia în speţă a fost contestată în Dosarul nr. x/2018 soluţionat definitiv de ÎCCJ care a dispus reanalizarea dosarului de daune.

În consecinţă, pe lângă faptul că Legea nr. 213/2015 nu prevede posibilitatea obligării FGA la daune moratorii, nu se poate stabili nici un termen scadent de la care să poată fi calculate astfel de daune moratorii sau penalităţi de întârziere.

FGA nu substituie, nu succede şi nu reprezintă asigurătorii în faliment, ci este o instituţie de drept public care are ca scop plata de despăgubiri/indemnizaţii în cazul falimentului unui asigurător, Legea nr. 213/2015 neprevăzând un termen de soluţionare a cererilor de plată.

Ca urmare a aderării României la UE şi intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, cetăţenii români, în raport cu statutul lor de cetăţeni europeni, sunt beneficiarii unui drept la o bună administrare ca drept fundamental şi, potrivit art. 41.1 din Cartă, orice persoană are dreptul ca problemele sale să fie rezolvate în mod imparţial, corect şi într-un termen rezonabil.

Ori, în cauză, termenul rezonabil în care s-a soluţionat cerere reclamantei, nu a fost încălcat, avându-se în vedere că au fost înregistrate peste 100.000 de cereri de plată începând cu 29.08.2015 numai pentru asigurătorul B..

De asemenea, până la data de 28.04.2016, FGA s-a aflat în imposibilitate legală de a face orice plăţi către creditorii de asigurări, conform art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, legea condiţionând plăţile FGA de rămânerea definitivă a hotărârii privind falimentul asigurătorului.

FGA nu preia ope legis obligaţiile unui asigurător în faliment, nu este succesorul în drepturi şi obligaţii al unui asigurător în faliment, nu execută contractele de asigurare încheiate de asigurătorul faţă de care se deschide procdura de faliment şi nu preia riscul executării contractelor de asigurare. Nu preia de la asigurătorul în faliment o creanţă certă, lichidă şi exigibilă ci, în baza art. 15 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/2015, stabileşte dacă petentul are calitatea de creditor de asigurare, dacă suma solicitată de petent reprezintă creanţă de asigurare şi care este cuantumul care se justifică a fi acordat la plată din disponibilităţile FGA.

Prin urmare, obligaţiile FGA sunt stabilite ex legem, sunt obligaţii proprii, noi, şi nu o continuare a obligaţiilor asigurătorilor faliţi, iar Legea nr. 213/2015 stabileşte că activităţile desfăşurate de FGA sunt activităţi administrative, care nu produc profit.

4. Soluţia şi considerentele înaltei Curţi asupra recursurilor

4.1. Reclamanta A. S.A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea 554/2004, obligarea Fondului de Garantare a Asiguraţilor la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/19.04.2016, constând, în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1%/zi întârziere conform Ordinului CSA 14/2011, în cuantum de 10.055,65 RON, calculate de la data de 09.08.2021 şi în continuare până la data plăţii efective. în subsidiar, a solicitat dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prima instanţă a respins, ca nefondate, excepţiile inadmisibilităţii şi prescripţiei invocate de pârât, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul la plata dobânzii legale calculate potrivit art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată şi până la data de 29.10.2021.

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. este nefondat, iar recursul recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor-FGA este fondat, însă în limitele şi pentru argumentele ce urmează, respectiv doar în ceea ce priveşte momentul de la care se impunea obligarea FGA la plata dobânzilor legale penalizatoare.

4.2. în raport cu soluţia ce urinează a fi dată asupra recursurilor, înalta Curte, în rejudecare, urmează a le analiza coroborat, răspunzând criticilor recurenţilor prin considerente comune.

O primă critică formulată de către recurentul-pârât FGA se referă la faptul că prima instanţă în mod greşit ar fi respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, întrucât cererea de reparare a prejudiciului formulată pe cale separată şi întemeiată pe prevederile art. 19 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004 este condiţionată de dovedirea existenţei unor împrejurări obiective care au făcut imposibilă stabilirea întinderii prejudiciului.

Potrivit art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004: "(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

(2) Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)."

De asemenea, potrivit art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004: "(2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz."

Din interpretarea coroborată a textelor de lege de mai sus se constată că susţinerea recurentului-pârât este nefondată, întrucât art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede tocmai ipoteza din speţă, respectiv aceea când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, stabilind că într-o asemenea situaţie, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, însă cu respectarea termenului de un an prevăzut la art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Din această perspectivă, reiese că persoana vătămată are un drept de opţiune, iar nu o obligaţie de a solicita plata de despăgubiri în cadrul acţiunii în anularea actului vătămător, sau printr-o cerere separată, ultima fiind însă condiţionată de respectarea termenului de prescripţie, care curge de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, motiv pentru care nu se poate reţine existenţa unui fine de neprimire, în ipoteza în care reclamanta ar fi cunoscut întinderea pagubei chiar de la formularea acţiunii în anulare, însă a ales să introducă cererea în despăgubiri pe cale separată, un astfel de drept de opţiune cu privire la modalitatea în care înţelege să acţioneze fiind prevăzut de lege.

Prin urmare, în condiţiile în care din textul art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu reiese în mod expres interdicţia formulării unei cereri de acordarea a despăgubirilor pe cale separată, ci dimpotrivă, legiuitorul permite, pe cale de excepţie, un asemenea demers, excepţia inadmisibilităţii este neîntemeiată, prima instanţă procedând în mod corect la respingerea acesteia.

în ceea ce priveşte criticii e recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, vizând un aşa-zis abuz de drept al recurentei-reclamante şi cele formulate pe fondul cauzei, înalta Curte urmează ca, răspunzând argumentelor formulate de recurenta-reclamantă A. S.A., să răspundă, implicit, şi acestora.

Astfel, în ceea ce priveşte recursul formulat de recurenta-reclamantă, instanţa de control judiciar constată că nu se poate reţine incidenţa motivului de casare invocat, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea primei instanţe fiind dată cu interpretarea corectă a normelor de drept material incidente în ceea ce priveşte respingerea capătului de cerere vizând penalităţile de întârziere precum şi sub aspectul temeiului legal al calculării dobânzii penalizatoare, respectiv art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

Se reţine că, prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A. S.A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată din cauză, sub motiv că acestui creditor de asigurare i-a fost aprobată la plată şi plătită din disponibilităţile Fondului de garantare a asiguraţilor suma de 450.000 RON, reprezentând plafonul maxim prevăzut de Legea nr. 213/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VHI-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin respingerea recursului, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor; a fost anulată decizia nr. 14452/03.05.2018; a fost obligat pârâtul să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă şi menţionate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON; s-a respins acţiunea, în rest, ca neîntemeiată. In motivare, instanţa a reţinut, între altele, că «(...) plafonul de garantare prevăzut de dispoziţiile art. 4 lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 2134/2015 (...) nu poate face abstracţie de definirea creditorului, prin raportare la câte un singur contract de asigurare. (...) plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit», respectiv «consecinţa nelegalităţii deciziei nu poate fi obligarea directă a Fondului la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a plăţii acesteia. (...) pârâtul nu a analizat fondul celor 435 de drepturi pretinse de parte, rezumându-se la a emite o singură decizie de respingere globală prin prisma reţinerii depăşirii plafonului de garantare. (...) a proceda altfel şi a obliga direct pârâtul la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acesteia, Curtea consideră că ar imixtiona în activitatea Fondului, negându-i posibilitatea de a evalua pe fond cererile de plată».

În acest context, Înalta Curte constată că în urma demersului judiciar privind contestaţia formulată împotriva deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, instanţa de judecată a anulat în mod definitiv acest act administrativ, cu obligarea recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor la analizarea pe fond a cererilor de plată, fără însă a fi confirmată sau infirmată existenţa creanţei litigioase din cauza dedusă judecăţii.

La data de 29.10.2021, pârâtul FGA a procedat la plata către A. S.A. a unor creanţe de asigurări, inclusiv cea vizată de cererea de plată nr. cererii de plată nr. x/30.05.2016, reprezentând 5.186 RON, despăgubirea cerută de reclamantă.

Înalta Curte reţine că, în cadrul prezentului litigiu, se solicită despăgubiri sub forma daunelor interese moratorii aplicate sumei de bani solicitate prin cererea adresată FGA referitoare la despăgubiri, motivat de faptul că prin hotărâre judecătorească a fost declarat nelegal refuzul FGA de soluţionare pe fond a cererii de plată a despăgubirilor.

Înalta Curte are în vedere că acţiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului de contencios administrativ. O altă cerinţă ce se deduce din interpretarea aceleiaşi norme este că, pentru angajarea răspunderii administrative patrimoniale, se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciu, respectiv daunele pretinse, şi emiterea actelor administrative anterior anulate sau a căror anulare a fost solicitată prin aceeaşi acţiune, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Întreaga reglementare a acţiunii în contenciosul administrativ subiectiv determină concluzia conform căreia acţiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acţiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim.

Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal.

De asemenea, se reţine că răspunderea pentru prejudiciile cauzate de o autoritate publică în condiţiile prevăzute de Legea nr. 554/2004 este o răspundere patrimonială de drept administrativ, iar regulile generale ale angajării acestei răspunderi sunt cele ale răspunderii civile delictuale.

Astfel, potrivit art. 1349 C. civ., având denumirea marginală Răspunderea delictuală, "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral", iar potrivit art. 1357, având denumirea marginală Condiţiile răspunderii, din acelaşi act normativ, "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă".

Condiţiile generale cumulative ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sunt: (1) existenţa unui prejudiciu, (2) existenţa unei fapte ilicite, (3) existenţa unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită şi prejudiciu, (4) existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

Prin prejudiciu se înţelege rezultatul, efectul negativ suferit de o anumită persoană, fie sub aspect patrimonial, fie sub aspect moral, ca urmare a faptei ilicite săvârşite de o altă persoană, iar fapta ilicită desemnează orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane.

În cauză, recurenta-reclamantă a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosinţă asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanţă de asigurare prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă.

În îndeplinirea de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor a propriilor atribuţii, acesta a respins cererea de plată a recurentei-reclamante la data de 03.05.2018 ca urmare a unei interpretări eronate a noţiunilor de creanţă de asigurare şi creditor de asigurare, apreciind că plafonul de 450.000 de RON era deja depăşit prin achitarea sumelor cuvenite A. pentru alte cereri de plată.

De asemenea, odată anulată prin hotărâre judecătorească definitivă decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părţii pârâte se reţine o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraţilor a întârziat folosinţa de către partea reclamantă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanţă de asigurări.

De esenţa acţiunii de contencios administrativ este nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci şi repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată.

În continuare, admiţând existenţa faptei ilicite a FGA prin emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018, anulată prin hotărâre judecătorească definitivă, se identifică şi prejudiciul suferit de partea reclamantă pentru lipsa de folosinţă a sumei solicitate, a cărui compensare corespunde dobânzii legale aferente sumei respective, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

Potrivit dispoziţiilor art. 1535 alin. (1) C. civ.: "în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, iară a trebui să dovedească vreun prejudiciu. în acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic".

Totodată, art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri fmanciar-fiscale în domeniul bancar prevede că "(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale. (...) (3) în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabileşte potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.", art. 1 alin. (3) din actul normativ amintit arătând că "Dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare".

Înalta Curte constată, pe de o parte, că dobânda cuvenită A. S.A. prezintă natura juridică a celei penalizatoare, iar, pe de altă parte, că raportul juridic litigios nu decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, ci priveşte activitatea Fondului de Garantare a Asiguraţilor vizând creanţele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015. In acest din urmă sens, premisa esenţială a acordării sumei cu titlul de creanţă de asigurări de către FGA nu se regăseşte în activitatea de asigurări desfăşurată în trecut de societatea de asigurări falită, B. S.A., ci în competenţa acordată recurentului-pârât prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de Garantare a Asiguraţilor către creditorii de asigurări.

De asemenea, raportul de cauzalitate este, neîndoielnic, actul nelegal emis de pârât în sensul respingerii cererii de plată în discuţie împiedicând recurenta-reclamantă să beneficieze de folosinţa creanţei de asigurări pentru perioada 03.05.2018 (prima analiză a cererii de plată) - 29.10.2021 (reanalizarea cererii de plată urmată de achitarea sumei amintite).

În sfârşit, vinovăţia recurentului-pârât nu poate fi exclusă, emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018 fiind rezultatul unei conduite culpabile a FGA în interpretarea Legii nr. 213/2015, cu atât mai mult cu cât partea pârâtă a ales să promoveze prin actele emise o interpretare a textului legal defavorabilă creditorilor de asigurări, fără însă ca pentru un astfel de rezultat să fi procedat la o analiză atentă, gramaticală, logică şi sistematică a dispoziţiilor legale respective, astfel încât să identifice concluzia corectă.

În consecinţă, contrar alegaţiilor recurenţilor, în mod corect instanţa de fond a reţinut că despăgubirea ce se cuvine reclamantei este la nivelul dobânzii legale penalizatoare, stabilite conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, şi nu alin. (2) al aceluiaşi articol (după cum susţine recurenta-reclamantă).

Însă, prima instanţă a stabilit eronat data de la care începe să curgă calculul dobânzii legale, respectiv că aceasta ar fi de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată, sub acest aspect fiind întemeiată critica recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Astfel, pentru perioada anterioară analizei cererii de plată (03.05.2018), cererea reclamantei nu poate fi susţinută de prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004 atât timp cât lipseşte hotărârea judecătorească definitivă care să cenzureze pretinsul act administrativ asimilat nelegal (nesoluţionare în termen sau refuz nejustificat de soluţionare), imputat pârâtului FGA ulterior împlinirii unui termen de 30 de zile calculat de la data înregistrării cererii de plată (30.05.2016).

Or, faptul că recurenta-reclamantă a aşteptat soluţionarea cererii de plată peste un an de zile de la depunerii acesteia, fără a se adresa instanţei de contencios administrativ cu o cerere prin care să se conteste conduita necorespunzătoare a Fondului de Garantare a Asiguraţilor (refuzul nejustificat de soluţionare a cererii), iar o hotărâre judecătorească există doar în sensul anulării deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, rezultă că partea reclamantă nu a demonstrat că în perioada dintre data înregistrării cererii de plată (30.05.2016) şi data emiterii deciziei anulate (03.05.2018) în sarcina intimatului-pârât s-ar fi stabilit vreo obligaţie a cărei neexecutare este producătoare de dobânzi.

În ceea ce priveşte critica recurentei-reclamante vizând obligarea pârâtului la penaltăţi pentru plata cu întârziere a sumelor datorate cu titlu de despăgubiri, se constată că A. S.A. a primit plata despăgubirii pentru riscul produs, izvorâtă din contractul de asigurare, însă, în cazul plăţii penalităţilor de întârziere, legătura de cauzalitate s-ar putea greva pe o culpă ulterioară a FGA care ar fi refuzat să achite despăgubirea cuvenită.

Înalta Curte apreciază că faptul că cererea de plată a fost analizată împreună cu alte cereri de plată şi Fondul de Garantare a Asiguraţilor a emis o singură decizie nr. 14452/03.05.2018 nu poate atrage vreo sancţiune atât timp cât pentru soluţionarea cererilor de plată Legea nr. 213/2015 nu menţionează în mod expres vreun termen în care acesta trebuie să răspundă sau să soluţioneze cererile de plată.

În acest context, relevante sunt dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 potrivit cărora: "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii (...)". De asemenea, dispoziţiile art. 13 alin. (3) din acelaşi act normativ menţionează că: "în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă."

Or, atât timp cât pentru perioada cuprinsă între data depunerii cererii de plată, 30.05.2016, şi data emiterii Deciziei de respingere a cererilor de plată nr. x, respectiv 03.05.2018, creanţa reclamantei nu a fost confirmată de recurentul-pârât, iar împotriva refuzului nejustificat de a soluţiona cererea de plată de către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, reclamanta a formulat o acţiune în contenciosul administrativ abia la data de 01.04.2021 (în dosarul de faţă nr. x/2021), nu poate atrage obligarea la plata unor despăgubiri în sarcina entităţii pârâte.

5. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A., ca nefondat, şi va admite recursul formulat de pârâtul Fondul de

Garantare a Asiguraţilor, va casa, în parte, sentinţa recurată, minând a admite în parte acţiunea şi a obliga pârâtul FGA să plătească dobânzi legale penalizatoare de la data de 03.05.2018 până la data plăţii, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei.

Având în vedere cererea recurentei-reclamante de obligare a FGA la plata cheltuielilor de judecată pentru recurs, înalta Curte, în raport cu soluţia asupra recursului acesteia, urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., să o respingă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei nr. 1899 din 10 decembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VlII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Admite recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva aceleiaşi sentinţe.

Casează în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare:

Admite în parte acţiunea formulată de reclamantă şi obligă pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor să plătească dobânzi legale penalizatoare, conform art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data plăţii.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Respinge cererea recurentei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată pentru recurs.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 30 martie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.