Illegality of mining concession termination due to missing prior license revocation act

Şedinţa publică din data de 28 martie 2023

Deliberând asupra recursului de faţă, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în faţa primei instanţe

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia sub nr. x/2019, reclamanta S.C. A. S.R.L. a formulat contestaţie împotriva următoarelor acte administrative emise de intimata Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale:

- Decizia nr. 16 din 11 martie 2019 privind încetarea concesiunii acordate prin Licenţa nr. 1.551/2000 pentru exploatarea cărbunelui brun în perimetrul Lighidia, judeţul Caraş-Severin, încheiată între Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale şi A. S.R.L., aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 1.121/2008, emisă de Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale, publicată în Monitorul Oficial nr. 216 din 19 martie 2019;

- Răspunsul nr. x/23.04.2019 emis de Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale, prin care a fost respinsă plângerea prealabilă formulată în temeiul art. 7 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, împotriva Deciziei nr. 16 din 11 martie 2019.

Prin cerere precizatoare şi de completare, reclamanta A. S.R.L. a solicitat:

1. În caz de admitere a cererii de chemare în judecată şi de anulare a Deciziei A.N.R.M. nr. 16 din 11 martie 2019, obligarea pârâtei la prelungirea valabilităţii Licenţei de concesiune nr. x (aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 1.121/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 666/2008, privind Concesiunea minieră de exploatare a cărbunelui brun în perimetrul Lighidia, judeţul Caraş-Severin) cu o perioadă egală, calculată de la data de 19 martie 2019 (data la care Decizia a început să producă efecte) şi până la data rămânerii definitive a sentinţei pronunţate în prezenta cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 24 (1, 2) din Legea nr. 554/2004;

2. În subsidiar, în cazul respingerii cererii de chemare în judecată cu privire la anularea celor două acte administrative (Decizia A.N.R.M. nr. 16 din 11 martie 2019 şi răspunsul A.N.R.M. la plângerea prealabilă formulată de către societatea reclamantă), obligarea pârâtei-intimate la achitarea sumei de 557625,8 RON, reprezentând contravaloarea investiţiilor efectuate de către intervenienta S.C. B. S.R.L., în baza contractului de asociere în participaţiune, sumă solicitată reclamantei de către intervenientă, ca urmare a anulării abuzive de către A.N.R.M. a Licenţei de concesiune nr. 1.551/2000.

Pârâta Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale a formulat precizări faţă de cererea precizatoare şi de completare a reclamantei, arătând că, în baza art. 204 din C. proc. civ., aceste solicitări sunt de fapt modificări ale acţiunii principale, formulând pretenţii noi şi, în consecinţă, solicită să se respingă ca fiind tardiv formulate.

A fost formulată şi cerere de intervenţie accesorie în favoarea S.C. A. S.R.L., de către intervenienta S.C. B. S.R.L., în susţinerea poziţiei sale procesuale arătând că între S.C. B. S.R.L. şi S.C. A. S.R.L. a fost încheiat contractul de asociere în participaţiune nr. x/01.02.2019, având ca obiect extinderea activităţii de exploatare a cărbunelui din perimetrele miniere cuprinse în Licenţa nr. 1.551/2000 emisă de Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale.

2. Sentinţa pronunţată de instanţa de fond.

Prin sentinţa nr. 57 din 17 iunie 2020 pronunţată în dosarul nr. x/2019 Curtea de Apel Alba Iulia – secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia tardivităţii cererii precizatoare şi de completare formulată de reclamantă şi înregistrată la dosar la data de 19.11.2019 şi a respins ca tardiv formulate petitele privind obligarea pârâtei la prelungirea valabilităţii Licenţei de concesiune nr. x şi obligarea pârâtei la achitarea sumei de 557625,80 de RON.

A respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta S.C. A. S.R.L., societate în faliment, reprezentată prin lichidator judiciar C., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale.

A respins cererea de intervenţie accesorie în favoarea reclamantei formulată de intervenienta S.C. B. S.R.L. şi a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată de către pârâtă.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, au declarat recurs reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar C. şi intervenienta B. S.R.L., prin lichidator judiciar D.., solicitând: casarea hotărârii recurate şi admiterea acţiunii, respectiv, anularea în tot a Deciziei nr. 16 din 11 martie 2019 şi a Adresei de răspuns nr. x/23.04.2019 emisa de A.N.R.M. prin care a fost respinsă plângerea prealabilă formulată în temeiul art. 7 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ împotriva Deciziei nr. 16 din 11 martie 2019, obligarea intimatei la prelungirea valabilităţii Licenţei de concesiune nr. x cu o perioada egală, calculată de la data de 19 martie 2019 şi până la data rămânerii definitive a Deciziei pronunţata în prezenta cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 24 alin. (1) şi (2) din legea 554/2004.

În subsidiar, în situaţia respingerii cererii de chemare în judecată cu privire la anularea celor doua acte administrative, solicită obligarea intimatei la achitarea sumei de 557625,8 de RON, reprezentând contravaloarea investiţiilor efectuate de către recurenta-intervenientă, S.C. B. S.R.L., în baza contractului de asociere în participaţiune.

Totodată, se solicită admiterea cererii de intervenţie accesorie formulată de către recurenta-intervenienta, S.C. B. S.R.L., în favoarea subscrisei S.C. A. S.R.L..

Invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 2, 6 şi 8, C. proc. civ., recurentele dezvoltă, în esenţă, următoarele critici de nelegalitate:

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., se critică faptul că hotărârea a fost semnată, în locul preşedintelui de complet, de către preşedintele instanţei şi a fost motivată de titularul completului în perioada concediului medical.

În aceste condiţii, susţine că pronunţarea hotărârii, redactarea şi semnarea ei nu au fost efectuate de către judecătorul care a prezidat dezbaterile pe fond ale procesului, fiind încălcate dispoziţiile art. 426 si urm C. proc. civ. şi ale Regulamentului de Ordine Interioara a Instanţelor Judecătoreşti.

În ceea ce priveşte motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8, se susţine că instanţa de fond nu a ţinut cont de prevederile legale în vigoare (fie le-a omis, fie a dispus aplicarea lor în mod greşit) iar motivele pe care se întemeiază hotărârea recurată sunt contradictorii, au un caracter neclar şi contravin dispoziţiilor legale aplicabile.

Sunt precizate motivele de nulitate ale actului/actelor administrative a cărui/căror anulare a fost solicitată prin cererea de chemare în judecată:

Decizia nr. 16 din 11 martie 2019 emisă de A.N.R.M. nu cuprinde motivele de fapt care au condus la aplicarea prevederilor legale menţionate în partea introductivă a deciziei, respectiv 34 lit. g) şi art. 37 alin. (1) din Legea minelor nr. 85/2003, cu modificările şi completările ulterioare.

Motivarea actului administrativ nu este admisă prin alte acte extrinseci actului administrativ propriu-zis deoarece acesta reprezintă manifestarea de voinţa unilaterala a puterii publice.

La emiterea Deciziei contestate nu a fost respectată procedura impusă de dispoziţiile art. 34 din Legea minelor nr. 85/2003, care stabilesc cu claritate că autoritatea competentă anulează licenţa/permisul titularului sancţionat contravenţional, în termen de 30 de zile de la primirea notificării, când constată că titularul nu îndeplineşte vreuna din obligaţiile impuse de textul de lege.

Decizia nr. 16/11.03.2019, prin care s-a dispus încetarea concesiunii acordate prin Licenţa nr. 1.551/2000, este nulă şi a fost emisă ilegal întrucât nu are la baza Decizia de anulare a Licenţei în cauză.

Licenţa nr. 1.551/2000 (aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 1.121/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 666/2008) nu a fost anulată de către A.N.R.M.

Decizia de 16 din 11 martie 2019 are la baza un referat ce conţine propunerea de anulare a licenţei, iar nu o Decizie de anulare efectivă.

Abuzul A.N.R.M. constă în emiterea Deciziei de încetare a concesiunii miniere de exploatare fără să fi fost îndeplinită procedura legală prealabilă de notificare şi fără să anuleze efectiv licenţa de concesiune nr. 1.551/2000.

Sunt invocate dispoziţiile art. 31 lit. c) din Legea nr. 85/2003, potrivit cărora concesiunea minieră încetează prin revocarea licenţei, în condiţiile art. 34 şi 35.

In concluzie, se susţine că paşii procedurali impuneau mai întâi parcurgerea fazei prealabile:

- notificarea titularului licenţei (adică a societăţii A. SRL);

- eventuala sancţionare a contravenţională a titularului licenţei (conform art. 57 lit. c), raportat la art. 39 lit. t) din Legea nr. 85/2003 întrucât, conform art. 34 din legea 85/2003, anularea licenţei operează faţă de "titularul sancţionat contravenţional":

- revocarea licenţei, conform art. 58 pct. 2 din Legea nr. 85/2003 prin emiterea Deciziei de anulare a licenţei (în caz de neconformare a notificatului), coroborat cu dispoziţiile art. 31 lit. c) si art. 34 lit. g) din legea 85/2003.

Doar ulterior trebuia să fie emisă Decizia de încetare a licenţei de concesiune, conform art. 37 pct. 1 din legea 85/2003, Decizie care se publica in Monitorul Oficial.

La termenul de judecata din data de 11.03.2020, reclamanta a solicitat ca intimata A.N.R.M. să depună la dosarul cauzei, dacă există, Decizia de revocare (anulare) a licenţei nr. 1.551/2000 şi să facă dovada îndeplinirii procedurii prealabile.

Instanţa a încuviinţat solicitarea însă, intimata nu s-a conformat ceea ce înseamnă ca actele administrative sunt nelegale şi nule absolut.

În ceea ce priveşte respingerea, ca tardivă, a cererii precizatoare, instanţa de fond a apreciat greşit că cererea de prelungire a valabilităţii licenţei este un capăt distinct de cerere, fiind un efect al anulării actelor administrative contestate, având obligaţia de a constata, chiar şi din oficiu, prelungirea valabilităţii licenţei ca efect al constatării nulităţii absolute a actelor administrative contestate.

În ceea ce priveşte suma de bani solicitată, consideră incidente dispoziţiile art. 204 pct. 2 C. proc. civ., care dau dreptul reclamantului de a-şi majora pretenţiile (inclusiv financiare) faţă de partea adversă, fără ca această cerere să fie considerată ca fiind tardiv introdusă.

Motivarea hotărârii este contradictorie, pe de o parte, judecătorul arătând că măsurile stabilite prin actul administrativ trebuie să fie explicite, clare, fără posibilitate de interpretare iar, pe de altă parte, afirmând că o menţiune/referat referitor la o "propunere de anulare a licenţei de exploatare" ţine loc chiar de decizie de anulare, deşi referatul nu a fost comunicat niciodată.

Decizia de anulare a licenţei de exploatare nu poate fi emisă de către Direcţia generală de gestionare, evaluare şi concesionare resurse/rezerve minerale (aceasta direcţie doar propune eventual anularea licenţei), ci doar de către A.N.R.M. prin Preşedinte. În cauză, intimata A.N.R.M. nu a emis niciodată o decizie de anulare a licenţei ci a trecut direct la emiterea deciziei (nr. 16/11.03.2019) de încetare a concesiunii.

Dispoziţiile referitoare la obligaţia parcurgerii procedurii prealabile de comunicare a notificării sunt imperative având ca scop posibilitatea acordată unui operator economic, titular al unei licenţe şi al unei concesiuni de exploatare, de a-şi îndrepta eventualele neglijenţe şi obligaţii neîndeplinite faţă de Stat.

În ceea ce priveşte aprecierea instanţei de fond cum că "nu există la dosar nicio dovadă că angajamentul de plată înregistrat la A.N.R.M. sub nr. x/14.02.2019 a fost însuşit de către pârâtă" susţine că intimata a emis avizul anual de lucru, ca urmare a depunerii în data de 14.02.2019 a angajamentului de plati, instanţa de fond considerând greşit că acest aspect nu este o recunoaştere şi o asumare a respectivului angajament.

Pentru a demonstra faptul că intimata şi-a însuşit angajamentul de plata, a solicitat şi administrarea probei testimoniale cu un martor (angajat al paratei!), probă care a fost inexplicabil respinsă.

În drept, au fost invocate prevederile art. 483 şi următoarele C. proc. civ. coroborat cu dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, precum şi celelalte dispoziţii legale menţionate în cuprinsul prezentei cereri de recurs.

4. Poziţia intimatei faţă de recurs

Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale (A.N.R.M.) a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat.

Intimata a răspuns principalelor critici din recurs arătând, în esenţă, că hotărârea primei instanţe este legală.

Aceasta invocă autoritatea de lucru judecat a sentinţei 123/09.05.2019, pronunţată în dosarul cu nr. x/2019 al Curţii de Apel Alba Iulia, rămasă definitivă prin respingerea recursurilor prin decizia nr. 6293/10.12.2019, având în vedere că motivarea din dosarul mai sus menţionat a fost reiterată şi în dosarul de faţă, chiar şi în susţinerea recursului.

Mai mult, în dosarul cu nr. x/2019, de pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, cele două recurente solicită suspendarea aceloraşi acte administrative şi, pentru că cererile au fost respinse prin sentinţa nr. 179/10.07.2019, au promovat recurs anulat ca netimbrat prin Decizia nr. 1358/05.03.2020.

Considerentele instanţei de fond din prezentul dosar nu sunt în contradicţie cu cele din hotărârile menţionate mai sus, din contră, au cuprins situaţia de fapt şi de drept.

În ceea ce priveşte încetarea concesiunii, arată că ANRM a respectat legislaţia în vigoare, inclusiv dispoziţiile art. 31, art. 34 şi următoarele din Legea minelor nr. 85/2003, cu modificările şi completările ulterioare, în ceea ce priveşte emiterea Deciziei nr. 16/11.03.2019 cu referire la anularea Licenţei de concesiune pentru exploatare nr. 1551/2000.

Concesiunea minieră încetează prin revocarea de către autoritatea competentă, conform prevederilor art. 34 şi art. 35 din Legea minelor.

Recurentele încearcă să inducă în eroare instanţa, invocând faptul că încetarea nu este echivalentă cu anularea, însă, unul dintre motivele legale de încetare a unei concesiuni este anularea.

În drept, sunt invocate dispoziţiile art. 205 C. proc. civ.

A. S.R.L. a formulat întâmpinare la recursul formulat de intervenienta B. S.R.L., solicitând admiterea în totalitate a căii de atac.

II. Instanţa de recurs

Analizând criticile formulate în cererea de recurs raportat la hotărârea instanţei de fond şi actele de la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că recursul este fondat şi îl va admite din perspectiva aplicării greşite a normelor de drept material incidente în cauză.

Primordial, Înalta Curte reţine ca fiind nefondate criticile de nelegalitate întemeiate pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 2 şi 6 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., o hotărâre poate fi casată dacă "a fost pronunţată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii".

Din cuprinsul art. 426 C. proc. civ., a cărei încălcare a fost invocată prin recurs, rezultă că hotărârea se redactează şi se semnează de judecătorul completului unic care a soluţionat procesul. Dacă acesta este împiedicat să semneze hotărârea, ea va fi semnată în locul său de preşedintele instanţei.

În cauză, hotărârea a fost pronunţată la data de 17.06.2020 de judecătorul care a participat la dezbateri, a fost redactată la data de 10.07.2020 (potrivit menţiunii din partea finală a sentinţei) şi a fost semnată de preşedintele instanţei, în locul judecătorului completului unic aflat în concediu medical la această dată.

Menţiunile hotărârii nu evidenţiază nelegalitatea invocată de recurentă iar ceea ce s-a criticat prin recurs nu se încadrează în ipoteza motivului de nelegalitate prevăzut de pct. 2 al art. 488, întrucât hotărârea a fost pronunţată de judecătorul care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului iar completul de judecată stabilit aleatoriu ori titularul acestuia nu au fost schimbaţi.

În mod greşit recurenţii nu au în vedere că hotărârea se motivează într-un interval de timp de 30 de zile de la data pronunţării, judecătorul care a soluţionat cauza nefiind în concediu medical în tot acest interval.

Faptul că la momentul redactării finale şi semnării hotărârii, moment diferit de cel al motivării, judecătorul se afla în imposibilitate de a semna, în mod corect aplicându-se prevederile art. 426 alin. (4) C. proc. civ., nu conferă niciun motiv de nelegalitate care să atragă sancţiunea nulităţii sentinţei.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., o hotărâre poate fi casată când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În speţă, hotărârea respectă cerinţele legii, judecătorul reţinând starea de fapt şi înlăturând motivat toate criticile de nelegalitate a Deciziei nr. 16/11.03.2019 şi ale adresei de răspuns la plângerea prealabilă, cu nr. x/23.04.2019.

Raţionamentul juridic, atât în privinţa excepţiei cât şi asupra fondului, este clar exprimat, actul administrativ atacat fiind considerat motivat şi fundamentat corect pe dispoziţiile art. 34 lit. g) din Legea 85/2003, temei expres indicat în decizie şi în propunerea de aprobare a anulării concesiunii. În plus, judecătorul fondului a arătat că nerespectarea procedurii prevăzute de art. 33 şi 34 din lege, nu poate impieta asupra anulării licenţei pentru motivele expres prevăzute lege.

Faptul că recurenţii apreciază greşit ori părtinitor raţionamentul instanţei de fond nu constituie motiv de casare a hotărârii din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât aceste critici nu se încadrează în ipoteza acestei norme.

Însă, criticile privind modul greşit de aplicare în cauză a dispoziţiilor Legii minelor cu nr. 85/2003 (în continuare, legea minelor) sunt întemeiate.

Decizia nr. 16/11.03.2019 este o decizie de încetare a concesiunii miniere de exploatare a cărbunelui în perimetrul Lighidia, jud. Caraş Severin, concesiune acordată reclamantei prin licenţa de concesiune nr. x, motivat de neachitarea în termen de 6 luni de la data exigibilităţii taxelor şi redevenţelor miniere datorate statului, indicându-se ca temei art. 34 lit. g) din Legea minelor.

Potrivit art. 31 din această lege, concesiunea minieră încetează în cinci cazuri distincte expres prevăzute la lit. a)-e), respectiv: a) expirarea duratei pentru care a fost acordată; b) renunţarea de către titularul licenţei, în condiţiile stabilite la art. 32; c) revocarea licenţei/permisului de către autoritatea competentă, conform prevederilor art. 34 şi 35; d) la cererea titularului, în caz de survenire a unor evenimente care constituie cauze de forţă majoră şi care determină imposibilitatea obiectivă şi definitivă de îndeplinire a unor obligaţii şi/sau de realizare a unor drepturi ale titularului, prevăzute în licenţă şi care sunt esenţiale pentru realizarea activităţii miniere; e) prin epuizarea rezervelor exploatabile, numai în cazul concesiunii/dării în administrare a activităţilor miniere de exploatare.

În speţă, societatea concesionară se află în procedura falimentului şi interesează cazul de la lit. c) care trimite la prevederile art. 34 şi 35 din legea minelor.

Potrivi acestor din urma prevederi, "Autoritatea competentă anulează licenţa/permisul titularului sancţionat contravenţional, în termen de 30 de zile de la primirea notificării, când constată că...g) titularul nu achită în termen de 6 luni de la data exigibilităţii taxele şi redevenţele miniere datorate conform legii;...".

Totodată, art. 33 reglementează posibilitatea suspendării licenţei de către autoritatea contractantă când constată că (lit. b), titularul este supus procedurii reorganizării judiciare şi/sau a falimentului.

Aliniatul 2 prevede că suspendarea licenţei pentru oricare dintre motivele prevăzute la alin. (1), deci şi pentru situaţia în care titularul intră în procedura reorganizării şi/sau falimentului, "produce efect asupra titularului de la data comunicării făcute de autoritatea competentă până la dispariţia cauzei care a determinat suspendarea, pentru o perioadă de maximum un an."

Art. 35 prevede că "În termen de 30 de zile de la data notificării prevăzute la art. 33 alin. (2), titularul poate cere instanţei de contencios administrativ revocarea măsurii de suspendare/anulare a licenţei/permisului.

(2) La cererea titularului şi cu audierea autorităţii competente care a dispus măsurile prevăzute la alin. (1), instanţa poate dispune suspendarea măsurii luate până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti prin care instanţa se pronunţă asupra legalităţii şi temeiniciei suspendării/anulării.

(3) Dispoziţiile procedurale prevăzute la art. 32 alin. (4) şi (5) se aplică în mod corespunzător."

Art. 36, aplicabil în situaţia reglementată de art. 31 lit. d), prevede în alin. (3) că: "În caz de pronunţare a anulării licenţei, după rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătoreşti, autoritatea competentă va emite decizia de încetare a concesiunii sau a administrării."

Interpretând sistematic şi teleologic toate aceste dispoziţii, Înalta Curte constată că legea a impus o anumită procedură de urmat în cazul încetării concesiunii, care, în speţă, presupune: sancţionarea contravenţională, notificarea titularului sancţionat, suspendarea licenţei pentru intrare în faliment, luarea măsurii de revocare/anulare a licenţei cu posibilitatea de a contesta această măsură, eventual, de a solicita suspendarea măsurii de anulare/revocare a licenţei, şi, în final, dispunerea măsurii încetării a concesiunii.

Contrar considerentelor primei instanţe, Înalta Curte constată că revocarea/anularea licenţei şi încetarea concesiunii se desfăşoară conform unor proceduri distincte, în termene şi condiţii diferite, astfel încât, emiterea deciziei de încetare a concesiunii în lipsa unei decizii de anulare a licenţei de concesiune, condiţie obligatorie prevăzută de art. 31 cu art. 34 Legea minelor, este nelegală.

În mod greşit s-a apreciat că anularea licenţei a avut loc prin referatul ce a stat la baza deciziei de încetare a concesiunii. Legea prevede că anterior acestui moment, titularul licenţei trebuie notificat iar decizia de anulare trebuia să îmbrace forma unui act administrativ tipic, în sensul art. 2 lit. c) Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, întrucât este o măsură care stinge raportul juridic de drept administrativ născut prin emiterea licenţei.

Anularea licenţei este o condiţie anterioară şi obligatorie încetării concesiunii şi se dispune de autoritatea competentă care, în speţă, este diferită de direcţia care a emis referatul, ca act premergător ce a stat la baza încetării concesiunii.

Aşa cum s-a antamat, trebuie făcută distincţia între "anularea licenţei de concesiune" şi "încetarea concesiunii", înţelesul şi modul de aplicare a normelor ce reglementează aceste noţiuni fiind diferite şi, totodată, intercondiţionate. Deşi ambele sunt manifestări de voinţă ale autorităţii publice, acestea trebuie să îmbrace forma unor acte administrative tipice distincte, cu respectarea procedurii de emitere şi de contestare.

În aplicarea art. 34 legea minelor, după sancţionarea contravenţională era obligatorie notificarea titularului licenţei, sancţionat contravenţional, ulterior, în 30 de zile de la notificare, se putea dispune anularea licenţei pentru motivul prevăzut de art. 34 lit. g) şi numai după ce decizia de anulare/revocare a licenţei devenea definitivă se putea emite decizia de încetare a concesiunii.

Pentru aceste motive, constatând că încetarea concesiunii nu are la bază o decizie de anulare a licenţei concesiunii emisă în condiţiile legii, Decizia 16/2019 este nelegală, fiind dată cu încălcarea art. 31 şi art. 34 din Legea minelor, ceea ce atrage sancţiunea nulităţii.

Faptul că în Decizia nr. 16/2019 este trecut temeiul de drept al anulării licenţei nu suplineşte lipsa deciziei de anulare a licenţei. Greşit reţine judecătorul fondului că prin această decizie sunt "realizate" atât anularea licenţei cât şi încetarea concesiunii, opinia acestuia fiind contrară procedurii şi condiţionării legale în această materie.

În acest context, Înalta Curte constată că nu pot fi invocate cu succes nici considerentele soluţiilor pronunţate asupra cererilor de suspendare a executării acestei decizii.

Autoritatea de lucru judecat nu poate fi reţinută cu privire la cele două hotărâri indicate – sentinţa 123/2019 pronunţată în dosarul x/2019 şi sentinţa 179/2019 pronunţată în dosarul x/2019 - întrucât acestea sunt pronunţate în procedura sumară şi provizorie a suspendării executării actului administrativ, în temeiul art. 14 şi 15 Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 iar prezenta cauză soluţionează fondul dreptului dedus judecăţii.

Art. 430 C. proc. civ. implică tripla identitate de părţi, obiect şi cauză juridică iar, în speţă, aceasta nu se verifică. Obiectul şi cauza juridică a celor două litigii anterioare sunt evident diferite.

În concluzie, soluţia primei instanţe este dată cu aplicarea greşită legii, motiv pentru care, este fondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8.

Cu privire la soluţia de respingere, ca tardivă, a cererii de completare a acţiunii, Înalta Curte constată legalitatea acesteia.

Cererea de prelungire a valabilităţii licenţei şi cererea de despăgubire, din data de 19.11.2019, sunt evident cereri noi faţă de cererea de chemare în judecată, care a vizat strict anularea Deciziei 16/2019 şi adresei de răspuns la plângerea prealabilă 5795/2019, prin urmare, reclamanta a tins la modificarea acţiunii iniţiale, nefiind incident niciunul dintre cazurile prevăzute de art. 204 alin. (2) C. proc. civ.

Susţinerea recurentei că instanţa trebuia să se pronunţe asupra cererilor noi chiar în lipsa unei cereri a reclamantei este contrazisă de art. 18 alin. (3) Legea nr. 554/2004, potrivit cărora, instanţa se pronunţă asupra despăgubirilor dacă reclamantul a solicitat acest lucru. Pe de altă parte, prelungirea valabilităţii licenţei are în vedere expirarea termenului de concesiune, aspect care nu face obiectul cererii iniţiale.

Aceste cereri sunt formulate tardiv, după primul termen de judecată din data de 12.06.2019, astfel încât, prima instanţă a aplicat corect prevederile art. 204 C. proc. civ., potrivit cărora, modificarea cererii de chemare în judecată, după primul termen de judecată la care reclamanta a fost legal citată, poate avea loc numai cu acordul expres al tuturor părţilor.

În privinţa recursului intervenientului B. S.R.L., Înalta Curte constată că acesta nu este motivat, în sensul în care nu au fost formulate critici concrete care să vizeze soluţia dată cererii de intervenţie accesorie.

Prin hotărârea atacată intervenţia accesorie a fost respinsă motivat de faptul că apărările intervenientei nu reprezintă apărări în sprijinul reclamantei ci veritabile pretenţii proprii faţă de pârâtă. S-a considerat că nu pot fi analizate susţinerile intervenientei deoarece "nu reprezintă adevărate motive de nelegalitate a actului administrativ contestat, comportamentul pretins duplicitar şi înşelător al pârâtei faţă de intervenientă neavând nicio influenţă asupra valabilităţii Deciziei nr. 16 din 11 martie 2019."

Considerentele primei instanţe susţin o soluţie de respingere, în fond, a cererii de intervenţie accesorie or, reluând criticile recursului principal, cerinţa legii de a motiva calea extraordinară de atac, prevăzută de art. 486 alin. (1) lit. d) cu art. 487 C. proc. civ., prin raportare la soluţia efectiv pronunţată de instanţă asupra cererii de intervenţie, nu este îndeplinită.

În mod constant s-a stabilit că această cerinţă implică determinarea greşelilor anume imputate instanţei şi încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., ceea ce se traduce în prezenta cauză, în faptul că recurentul intervenient avea obligaţia să critice soluţia concretă dată cererii sale de prima instanţă, respectiv, să indice greşelile din raţionamentul juridic exprimat şi să le încadreze în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În plus, nu se identifică nici motive de casare de ordine publică în privinţa acestei soluţii.

III. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Faţă de considerentele expuse, în raport de prevederile art. 496 C. proc. civ., prin raportare la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., art. 20 Legea 554/2004, Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte sentinţa civilă nr. 57 din 17 iunie 2020 a Curţii de Apel Alba Iulia – secţia de contencios administrativ şi fiscal şi, rejudecând, va admite acţiunea cu consecinţa anulării Deciziei nr. 16 din 11 martie 2019 şi Adresei de răspuns nr. x din 23 aprilie 2019, ambele emise de pârâta Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale

În temeiul art. 489 C. proc. civ., recursul intervenientei B. S.R.L. va fi anulat.

Se va menţine soluţia privind excepţia tardivităţii cererii precizatoare şi de completare a acţiunii, înregistrată la 19.11.2019, şi de respingere a cererilor de obligare a pârâtei la prelungirea valabilităţii Licenţei de concesiune nr. x şi obligarea pârâtei la despăgubiri, ca tardiv formulate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar C., împotriva sentinţei nr. 57 din 17 iunie 2020 a Curţii de Apel Alba Iulia – secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi în rejudecare:

Admite acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L.. Anulează Decizia nr. 16 din 11 martie 2019 şi Adresa de răspuns nr. x din 23 aprilie 2019 emise de pârâta Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale.

Menţine în rest sentinţa.

Anulează recursul formulat de intervenienta B. S.R.L., prin lichidator judiciar D., împotriva sentinţei nr. 57 din 17 iunie 2020 a Curţii de Apel Alba Iulia – secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nemotivat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 28 martie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.