Suspension of fiscal execution based on annulled interpretive norms and imminent operational damage

Şedinţa publică din data de 28 martie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2022 la data de 02.08.2022, pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal reclamanta A. S.R.L. a formulat în contradictoriu cu Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova cerere de suspendare a executării actelor administrativ fiscale reprezentate de Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice nr. 3081 din data de 18.07.2022 Raportul de inspecţie fiscală nr. x din data de 15.07.2022, ambele emise de către AJFP Prahova şi comunicate la data de 20.07.2022.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 142 din data de 13 septembrie 2022, Curtea de Apel Ploieşti – secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiată, cererea de suspendare formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova.

3. Cererea de recurs

Reclamanta A. S.R.L a formulat recurs împotriva sentinţei de mai sus, prin care a solicitat admiterea acestuia, casarea hotărârii recurate şi reţinerea cauzei spre rejudecarea litigiului în fond, cu consecinţa admiterii cererii de suspendare.

În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

3.1. Motivul de casare referitor la nemotivarea hotărârii

Prima instanţă a pronunţat o hotărâre nelegală, cu încălcarea art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Prin cererea de suspendare formulată, reclamanta a învederat numeroase motive ce vin în susţinerea cazului bine justificat şi a pagubei iminente, condiţii solicitate a fi întrunite de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru a se putea dispune suspendarea executării actelor administrativ-fiscale. Totodată, în susţinerea solicitării formulate, reclamanta a depus la dosarul cauzei un biblioraft de înscrisuri ce atestă întocmai aspectele susţinute prin cererea de suspendare, completate cu un set de jurisprudenţă favorabilă aparţinând Curţii de Apel Ploieşti (indicată, de altfel, prin cererea de suspendare).

Cu toate acestea, din lecturarea sentinţei recurate se poate observa cu uşurinţă lipsa motivării cu privire la cea mai mare parte a argumentelor învederate, lipsa examinării probelor depuse la dosarul cauzei şi încuviinţate, respectiv contradicţia dintre motivele succinte expuse de către prima instanţă (acolo unde acestea există) în pronunţarea soluţiei de respingere a cererii de suspendare.

Prin raportare la aceste aspecte, reclamanta apreciază ca fiind incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., urmând a demonstra în continuare incidenţa acestuia.

În acest sens, în susţinerea cazului bine justificat, reclamanta a învederat şi detaliat şapte argumente, din care 5 nu au fost deloc analizate (Decizia de impunere cuprinde sume eronat calculate în sarcina contribuabilului, în cuantum de 1,556.160 RON; societatea întruneşte toate condiţiile prevăzute de Codul fiscal pentru aplicarea facilităţilor fiscale din sectorul construcţiilor; legislaţia invocată de către AJFP Prahova pentru impunerea obligaţiilor fiscale suplimentare, respectiv Ordinele miniştrilor, este lipsită de previzibilitate, încalcă principiul unicităţii reglementării, împrejurare ce conduce la un paralelism normativ, încalcă principiul legalităţii şi pe cel al certitudinii impunerii şi este emis cu exces de putere, ceea ce atrage nulitatea actelor administrativ fiscale emise de ANAF în considerarea acestor acte normative; Acordul încheiat între Guvernul României şi B. nu instituie condiţii suplimentare pentru aplicarea facilităţii; Raportul de inspecţie fiscală a fost emis cu încălcarea art. 131 alin. (2) Codul de procedură fiscală)

În ceea ce priveşte motivul legat de împrejurarea că legislaţia invocată de către AJFP Prahova pentru impunerea obligaţiilor fiscale suplimentare este inaplicabilă, aceasta fiind anulată de instanţa de contencios administrativ, instanţa a apreciat aplicabilitatea sa, constatând incidenţa unei puternice prezumţii de nelegalitate. Cu toate acestea, deşi instanţa reţine faptul că dacă analiza sumară a cauzei se limitează la prevederile legale invocate de către reclamanta, se constată întrunirea cazului bine justificat, în paragraful următor apreciază că prin decizia de impunere sunt învederate de către organul fiscal dispoziţiile art. 66dinOUGnr. 114/2018 (prin care a fost inserat art. 60 pct. 5 din Codul fiscal şi fără legătură cu argumentaţia instanţei), ce nu pot fi analizate de către instanţă, motiv pentru care nu se poate reţine că legislaţia invocată este în totalitate inaplicabilă. Or, prin raportare la cele indicate, motivarea instanţei este una contradictorie, întrucât obligaţiile fiscale suplimentare instituite în sarcina reclamantei de către autoritatea fiscală se întemeiază pe dispoziţiile cuprinse în Ordinele constatate ca fiind nule de către Curtea de Apel Cluj.

În ceea ce priveşte motivul legat de faptul că modalitatea de calcul utilizată de AJFP Prahova pentru determinarea obligaţiilor fiscale suplimentare în sarcina reclamantei este eronată, instanţa reţine succint faptul că nu este vădit nelegală stabilirea obligaţiilor fiscale în raport de salariile nete deja achitate, apreciind totodată că se impune o analiză aprofundată a conţinutului raportului juridic dedus judecăţii. Cu toate acestea, instanţa nu conferă nicio minimă motivare concluziei sale, fără a analiza argumentele pe care reclamanta le-a învederat în susţinerea acestui caz justificat.

În ceea ce priveşte paguba iminentă, reclamanta a prezentat pe larg cinci argumente prin care a arătat afectarea iminentă şi iremediabilă a raporturilor de muncă, a contractelor încheiate cu furnizorii societăţii şi cu principalii clienţi, prezentând totodată disponibilul financiar al societăţii şi previziunile privind încasările viitoare. In plus, reclamanta a expus detaliat jurisprudenţa favorabilă a Curţii de Apel Ploieşti în cauze similare, jurisprudenţă ce a fost depusă şi la dosarul cauzei.

Cu toate acestea, din sentinţa recurată reiese în mod clar că prima instanţă nu a avut în vedere niciunul din argumentele învederate, reţinând strict faptul că simpla executare a unui act administrativ nu produce prin ea însăşi o pagubă, că reclamanta înregistrează un profit în cuantum de 3422118 RON în anul 2020 şi că a făcut dovada existenţei unor contracte aflate în derulare (pagina nr. 12 din hotărâre).

Or, din analiza cererii de suspendare şi a notelor scrise formulate la întâmpinarea părţii adverse, reiese în mod clar că reclamanta a răspuns chiar la concluziile primei instanţe (ce şi-a însuşit poziţia părţii adverse, fără a analiza vreunul din argumentele reclamantei) şi a demonstrat întocmai efectul pe care executarea silită a sumei de 7.751.907 RON o va avea asupra societăţii, realizând inclusiv calcule clare referitoare la disponibilul de care dispune şi veniturile pe care le preconizează, prin raportare la obligaţiile asumate. In această situaţie, reclamanta apreciază că instanţa nu a analizat în niciun fel argumentele expuse prin cererea de suspendare formulată, pronunţând o hotărâre nemotivată şi în mod vădit nelegală în ceea ce priveşte condiţia pagubei iminente.

În plus, instanţa de fond prezintă argumente irelevante pentru respingerea îndeplinirii condiţiei pagubei iminente, cum ar fi profitul înregistrat de societate în anul fiscal 2020, care nu poate în niciun fel reprezenta un argument pentru care contractele reclamantei cu clienţii ar fi reziliate odată cu înregistrarea unor creanţe fiscale, respectiv cu inexistenţa disponibilului bănesc în conturile societăţii pentru acoperirea acestei creanţe pretinse de autoritatea fiscală.

3.2. Prima instanţă a pronunţat o hotărâre nulă, cu încălcarea principiului contradictorialităţii

Din considerentele sentinţei ce formează obiect al prezentului demers reiese împrejurarea că în ceea ce priveşte condiţia pagubei iminente, prima instanţă a apreciat că situaţia expusă de către reclamanta în susţinerea îndeplinirii acestei condiţii nu se încadrează în definiţia dată de lege pagubei iminente întrucât reclamanta nu a solicitat eşalonări şi/sau amânări la plata obligaţiilor fiscale, conform cap IV din Titlul VII al Codul de procedură fiscală, în condiţiile în care aparent sunt întrunite condiţiile legale pentru acordarea unor asemenea facilităţi fiscale.

Cu toate acestea, chestiunea facilităţilor fiscale nu a fost în niciun caz invocată în prezenta cauză de către partea adversă sau pusă în discuţia părţilor, din oficiu, la termenul de judecată ce a avut loc la data de 13.09.2022. Mai mult, instanţa a creat, în mod artificial, un fine de neprimire pentru cererea de suspendare, condiţionând admiterea acesteia de posibile demersuri pentru eşalonarea creanţei. Or, aceste "remedii" sunt aspecte distincte şi necondiţionate reciproc, astfel cum a urmărit să acrediteze instanţa de fond. Prin urmare, această concluzie a instanţei de fond este o adevărată denegare de dreptate, aceasta fiind incompatibilă cu accesul liber la justiţie şi echivalentă unui grav abuz.

Modalitatea în care instanţa "îndrumă" partea în direcţia unui alt demers procedural acreditează ideea unei denegări de dreptate. Reclamanta avea libertatea de a alege calea suspendării actului administrativ fiscal, în condiţiile în care aprecia că sunt îndeplinite condiţiile legale în acest sens, cu precădere întrucât efectele pe plan substanţial ale celor 2 remedii sunt fundamental diferite (situaţia penalităţilor de întârziere şi a dobânzilor), aspecte pe care instanţa de fond le omite cu desăvârşire.

Conform art. 14 alin. (6) C. proc. civ., instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii. Or, prin raportare la aspectele învederate, în mod vădit nelegal a constatat prima instanţă ca nefiind întrunită această condiţie prin raportare la lipsa accesării unor facilităţi fiscale.

În aceste condiţii, principiul contradictorialităţii a fost încălcat, devenind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., ce reglementează ipoteza în care instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. În ceea ce priveşte sancţiunea nulităţii, aceasta este singura incidenţă prin raportare la dispoziţiile art. 176 pct. 6 C. proc. civ. conform cărora nulitatea nu este condiţionată de existenţa unei vătămări în cazul încălcării dispoziţiilor legale referitoare la: 6. alte cerinţe legale extrinseci actului de procedură, dacă legea nu dispune altfel.

Chiar şi în ipoteza în care ar agrea că încălcarea principiului contradictorialităţii nu reprezintă o cerinţă extrinsecă actului de procedură, apreciem că vătămarea suferită de către reclamanta nu poate fi înlăturată în altă modalitate, motiv pentru care urmează a deveni pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 177 alin. (2) C. proc. civ. coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

3.3. Prin sentinţa civilă pronunţată, Curtea de Apel Ploieşti a aplicat greşit dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 2 alin. (1) lit. ş) şi t) din Legea nr. 554/2004 (motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.)

Prin raportare la sentinţa civilă recurată, reclamanta apreciază că prima instanţă a aplicat în mod greşit normele materiale anterior redate, împrejurare ce a condus la pronunţarea unei soluţii nelegale.

În ceea ce priveşte cazul bine justificat, având în vedere aspectele expuse în cadrul primului punct, reclamanta se va raporta strict la considerentele reţinute de către prima instanţă privind (i) inaplicabilitatea legislaţiei invocate de către autorităţile fiscale prin Decizia de impunere şi Raportul de inspecţie fiscală prin raportare la anularea acesteia de către instanţa de contencios administrativ şi (ii) modalitatea eronată de calcul utilizată de AJFP Prahova pentru determinarea obligaţiilor fiscale suplimentare în sarcina reclamantei, în ordinea în care acestea au fost analizate.

Având în vedere că celelalte motive expuse de către reclamanta în susţinerea cazului bine justificat nu au fost analizate de către prima instanţă, solicită ca în rejudecarea litigiului pe fond să aibă în vedere toate argumentele învederate prin cererea de suspendare, pe care nu le va relua în cadrul prezentului recurs, dar la care face trimitere expresă în susţinerea cauzei, acestea fiind cuprinse în cererea de suspendare.

Referitor la inaplicabilitatea legislaţiei invocate de către AJFP Prahova pentru impunerea obligaţiilor fiscale suplimentare, ca urmare a anulării dispuse de către instanţa de contencios administrativ, în mod corect a reţinut prima instanţă faptul că anularea de către Curtea de Apel Cluj a prevederilor aplicate de către partea adversă din Ordinul comun al ministrului finanţelor publice, ministrul muncii şi protecţiei sociale şi ministrul sănătăţii nr. 2814/1536/1806/2020 induce o puternică prezumţie de nelegalitate a actului dedus judecăţii în măsura în care fundamentul legal al stabilirii obligaţiilor fiscale a fost înlăturai, chiar nedefinitiv, de către o instanţă de judecată, în cadrul unei acţiuni în anulare.

Reclamanta subliniază faţă de această menţiune că, în realitate, Curtea de Apel Cluj nu a anulat doar prevederile Ordinului nr. 2814/1536/1806/2020, ci şi pe cele ale Ordinului nr. 1942/979/819/2020, alături de Ordinului Preşedintelui Comisiei Naţionale de Strategie şi Prognoza nr. 239 din 24.07.2019 pentru aprobarea metodologiei privind mecanismul de calcul al cifrei de afaceri.

De asemenea, în mod corect reţine prima instanţă la pagina nr. 11 din hotărârea recurată şi faptul că dacă analiza sumară a cauzei se limitează la prevederile legale invocate de către reclamantă, se constată întrunirea cazului bine justificat. Cu toate acestea, instanţa apreciază în final, în mod vădit eronat, că această condiţie nu este îndeplinită întrucât, suplimentar dispoziţiilor legale invocate de către reclamanta, partea adversă a invocat prin Decizia de impunere dispoziţiile art. 66 din O.U.G. nr. 114/2018, pretinsul caracter nelegal al interpretării date de către AJFP PH constituind o chestiune de fond.

Prin raportare la aceste aspecte, reclamanta arată că prin dispoziţiile art. 66 din O.U.G. nr. 114/2018 s-a dispus completarea Codul fiscal prin inserarea art. 60 pct. 5, art. 1381, art. 154 alin. (4) lit. r) şi art. 2203 alin. (2) Codul fiscal.

Contrar celor reţinute de către Curtea de Apel Ploieşti, reclamanta a apreciat că soluţia pronunţată reprezintă o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ce definesc cazurile bine justificate drept împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

În realitate, instanţa constată o puternică prezumţie de nelegalitate având în vedere că parte din Ordinele avute în vedere de către intimată pentru interpretarea art. 60 pct. 5 din Codul fiscal au fost anulate. Ordinele subsecvente emise urmează a avea aceeaşi soartă având în vedere nulitatea actelor subsecvente, astfel încât totalitatea normelor "de interpretare" avute în vedere de către autorităţile fiscale pentru stabilirea obligaţiilor fiscale suplimentare, sunt lovite de o puternică prezumţie de nelegalitate, astfel cum aceasta a fost în mod corect constatată de către instanţă.

Prin urmare, trimiterea pe care instanţa o realizează la dispoziţiile art. 66 din O.U.G. nr. 114/2018, prin care a fost inserat art. 60 pct. 5 din Codul fiscal este lipsită de orice efecte asupra prezumţiei constatate, întrucât prin cererea de suspendare, reclamanta nu a invocat nelegalitatea art. 60 pct. 5 din Codul fiscal, ci nelegalitatea şi inaplicabilitatea Ordinelor prin care AJFP PH interpretează dispoziţiile art. 60 pct. 5 Codul fiscal. Or, în privinţa acestora există o îndoială puternică, împrejurare de natură a pune la îndoială şi legalitatea actelor administrative ce formează obiect al cererii de suspendare.

Deşi în privinţa cazului bine justificat nu constată o aparenţă a dreptului, în ceea ce priveşte paguba iminentă, judecătorul se pronunţă asupra aparanţei dreptului de a li se încuviinţa facilităţi fiscale.

In ceea ce priveşte modalitatea eronată de calcul utilizată de AJFP Prahova pentru determinarea obligaţiilor fiscale suplimentare în sarcina reclamantei, se arată că, potrivit raţionamentului prezentat de autorităţile fiscale, baza de impozitare (fondul de salarii) a fost majorată substanţial, în mod nejustificat, în vederea stabilirii obligaţiilor de plată, în aşa fel încât salariile nete cuvenite angajaţilor să rămână aceleaşi cu cele calculate de reclamanta, cu luarea în considerare a subvenţiei.

În opinia reclamantei, acest mod de calcul nu este corect întrucât în cadrul inspecţiei fiscale nu i s-a solicitat să depună declaraţii rectificative aferente salariilor majorate, prin urmare nu va proceda la întocmirea şi depunerea unor declaraţii, pentru fiecare salariat, în vederea evidenţierii unor contribuţii mai mari (declaraţia "112"), dar a fost obligată să achite, totuşi aceste contribuţii mai mari.

Modalitatea de calcul propusă de autorităţile fiscale este nelegală întrucât calculul ar fi trebuit efectuat prin raportare la fondul de salarii indicat de reclamanta în declaraţiile depuse, în considerarea situaţiei contabile rezultate din statele de salarii, iar plata contribuţiilor majorate pretinse reclamantei să fie tratată separat, suplimentar, prin adăugarea lor la situaţia contabilă existentă, iar nu prin modificarea artificială a fondului de salarii.

Astfel, diferenţele de plată ar fi fost substanţial mai mici în favoarea reclamantei, aspect ignorat de autoritatea fiscală, ceea ce determină nelegalitatea deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală.

În ceea ce priveşte paguba iminentă, contrar celor reţinute de către prima instanţă, reclamanta a demonstrat întru totul întrunirea acestei condiţii, fără a se limita la a indica executarea silită ca generând, perse, paguba iminentă definită de art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce priveşte afectarea iminentă si iremediabilă a raporturilor de muncă. A arătat că în ipoteza declanşării executării silite împotriva reclamantei pentru suma de 7.751.907 RON, disponibilul din conturile societăţii, incluzând toate încasările pe care le prefigura pentru perioada următoare (lunile august şi septembrie 2022), nu vor acoperi fondul de salarii al reclamantei.

Reclamanta are în derulare un număr de 138 de contracte individuale de muncă, iar fondul lunar de salarii este estimat la o sumă de aproximativ 700.000 RON, precum şi diurne pentru salariaţii detaşaţi în cuantum 129.546 Euro, respectiv 650.000 RON, însumat sumele achitate lunar de reclamanta cu titlu de salarii şi alte drepturi salariale către angajaţi se ridică la 1.350.000 RON, respectiv aproximativ 310.000 Euro (luna de referinţă - iulie 2022). Este evident, în considerarea argumentelor prezentate şi în cuprinsul punctelor următoare (alte cheltuieli lunare ale reclamantei), că nu va putea acoperi debitul impus suplimentar de fisc şi, simultan, să achite salariile angajaţilor aferente lunii august 2022, respectiv să achite celelalte obligaţii către furnizori.

În ceea ce priveşte afectarea iminentă şi iremediabilă a contractelor încheiate cu furnizorii societăţii, reclamanta a arătat că are în derulare mai multe contracte cu furnizorii ori cheltuieli curente care vor fi afectate iremediabil în situaţia în care se va declanşa executarea silită a debitului suplimentar impus de AJFP Prahova, în cuantum de 7.751.907 RON.

In ceea ce priveşte afectarea iremediabilă a contractelor încheiate cu principalii clienţi, reclamanta a arătat că din contractele încheiate cu clienţii, filiale din Europa ale multinaţionalei C., precum şi din corespondenţa comercială cu aceasta, reiese stipulată obligaţia reclamantei de a furniza partenerului contractual, potrivit legislaţiei naţionale din fiecare stat, certificate fiscale care să ateste că reclamanta nu înregistrează obligaţii restante către bugetul de stat. În cursul colaborării cu aceşti clienţi, a transmis succesiv astfel de certificate fiscale, aceasta fiind o condiţie pentru continuarea relaţiei contractuale.

Având în vedere aspectele prezentate mai sus, demararea procedurii de executare silită pentru suma de bani pretinsă de AJFP Prahova va afecta grav celelalte raporturi juridice în care reclamanta este parte, conducând la consecinţe iremediabile, respectiv imposibilitatea de a achita salariile celor 138 de lucrători angajaţi, cheltuielile curente, obligaţiile curente către stat, dar şi la încetarea contractelor cu principalii noştri clienţi, respectiv filialele multinaţionalei C..

În consecinţă, lipsirea previzibilă şi într-un termen foarte scurt a reclamantei de o sumă foarte importantă de bani, împreună cu riscul unei recuperări anevoioase în cazul admiterii contestaţiei fiscale ori a acţiunii în anulare, precum şi perturbarea iremediabilă a tuturor raporturilor juridice ale societăţii determină ca şi ultima condiţie prevăzută de lege pentru admiterea cererii de suspendare să fie îndeplinită.

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova a formulat întâmpinare la recursul formulat de reclamantă, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

Deşi recurenta menţionează ca îşi întemeiază cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., aceasta nu indica niciun motiv concret de nelegalitate a sentinţei atacate, susţinerile sale reprezentând exclusiv o reiterare a susţinerilor din fond. Sancţiunea nemotivarii recursului este nulitatea, conform celor expres prevăzute de art. 489 alin. (1) si (2) C. proc. civ.

Pe fond, s-a arătat că, faţă de cele reţinute în mod corect şi legal de instanţa de fond raportat la motivele de recurs invocate de recurentă, toate motivele invocate sunt total nefondate.

Recurenta invoca ca motiv de recurs dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. susţinând, in mod complet eronat, ca hotărârea atacată ar fi fost pronunţata cu încălcarea principiului contradictonalităţii.

Principiul contradictonalităţii consacrat de dispoziţiile art. 14 C. proc. civ. este regula esenţială ce guvernează procesul civil şi în conformitate cu care desfăşurarea acestuia este astfel organizată încât părţile să aibă posibilitatea de a discuta în contradictoriu toate elementele cauzei care, prin specificul lor, sunt de natură a servi la soluţionarea ei.

Contradictorialitatea constă în posibilitatea conferită de lege părţilor de a discuta şi combate orice element de fapt sau de drept al procesului civil. Acest principiu domină întreaga activitate de soluţionare a litigiului. Contradictorialitatea impune cerinţa ca nicio măsură să nu fie ordonată de instanţă înainte ca aceasta să fie pusă în discuţia contradictorie a părţilor, în vederea exercitării dreptului la apărare. De aici rezultă şi existenţa unei legaturi indisolubile între procesul civil şi principiul dreptului la apărare. Acest principiu sintetizează întregul complex de drepturi procesuale recunoscute de lege pe seama părţilor, între care: dreptul lor de a face cereri, de a propune şi administra probe, dreptul de a pune concluzii cu privire la problemele de fapt şi de drept ce interesează dezlegarea pricinii etc. ocupă un loc important.

Totodată, el dă expresie şi obligaţiilor corelative acestor drepturi, instituite de lege în sarcina instanţei de judecată, şi anume: obligaţia de a asculta şi rezolva cererile părţilor, obligaţia de a da părţilor cuvântul înaintea închiderii dezbaterilor pentru a-şi expune concluziile lor, obligaţia de a-şi fonda hotărârea numai pe acelea dintre elementele cauzei care au fost dezbătute în contradictoriu de către părţi etc. Contradictorialitatea dobândeşte astfel un rol creator în cadrul justiţiei, fără ca aceasta să creeze dificultăţi instanţei în exercitarea rolului său ca factor de conducere a procesului.

Susţinerile recurentei referitoare la încălcarea de către instanţa de fond a principiului consacrat de dispoziţiile art. 14 C. proc. civ. nu sunt întemeiate, întrucât din lecturarea atentă a sentinţei recurate se observă, în mod indubitabil, că instanţa de fond a onorat pe deplin obligaţiile corelative instituite de lege în sarcina sa, în vederea materializării acestui principiu fundamental al procesului civil şi anume: obligaţia de a asculta şi rezolva cererile părţilor, obligaţia de a da părţilor cuvântul înaintea închiderii dezbaterilor pentru a-şi expune concluziile lor, obligaţia de a-şi fonda hotărârea numai pe acelea dintre elementele cauzei care au fost dezbătute în contradictoriu de către părţi etc.

Referitor la motivul de casare invocat de recurentă, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., s-a arătat că, din lecturarea sentinţei recurate, reiese ca aceasta cuprinde nu doar o motivare completă şi clară, dar şi o motivare adecvată, concretă, precisă, necontradictorie şi corespunzătoare tuturor aspectelor de fapt şi de drept ale procesului, încât să arate temeiurile care au condus la concluzia judecătorului. Considerentele hotărârii atacate cuprind procesul de elaborare al raţionamentului instanţei, argumentându-se cât mai clar pentru ce s-a ajuns la acceptarea sau respingerea forţei probante a unora dintre probele administrate, la înlăturarea de la aplicare a unor norme sau principii de drept. Sentinţa recurată respecta toate exigentele referitoare la motivarea unei hotărâri judecătoreşti, astfel ca motivul de casare invocat de recurenta, referitor al o pretinsa nemotivare a hotărârii, este evident nefondat.

Fata de motivul de recurs invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., intimata a arătat că este neîntemeiat.

Instanţa de fond in mod corect, temeinic si legal a interpretat şi aplicat dispoziţiile art. 14 din Legea 554/2004 referitoare la suspendarea executării actului administrativ fiscal, reţinând in considerentele hotărârii faptul ca, in mod corect şi legal, în cazul particular al recurentei nu sunt întrunite condiţiile esenţiale şi imperative ale art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Intimata a reiterat apărările formulate în faţa instanţei de fond.

În drept, au fost invocate prevederile art. 205 si următoarele C. proc. civ.

5. Răspunsul la întâmpinare

Împotriva apărărilor intimatei – pârâte Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova din cadrul întâmpinării, recurenta – reclamantă A. S.R.L. a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând instanţei respingerea excepţiei nulităţii şi a susţinerilor invocate de intimată, ca fiind neîntemeiate şi admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Reclamanta A. S.R.L. a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de intimata AJFP Prahova, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii şi a susţinerilor invocate de către intimată ca fiind neîntemeiate şi admiterea recursului astfel cum acesta a fost formulat.

6. Procedura de soluţionare a recursului

În această etapă procesuală, a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispoziţiilor art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin Rezoluţia Preşedintelui completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului din data de 13.12.2022, a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 28.03.2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în conformitate cu dispoziţiile art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reţinând cauza spre soluţionare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii deduse judecăţii.

La termenul de azi, 28 martie 2023, a fost respinsă ca nefondată excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata – pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova în cadrul întâmpinării depusă la dosar, argumentele avute în vedere de instanţă la pronunţarea acestei soluţii regăsindu-se în practicaua prezentei hotărâri.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

7.1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Prin decizia de impunere nr. x/15.07.2022 (3081/18.07.2022) privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice au fost stabilite în sarcina reclamantei obligaţii fiscale suplimentare în cuantum total de 7751907 RON, reprezentând contribuţii salariale.

La baza emiterii acestei decizii de impunere a stat raportul de inspecţie fiscală nr. x/15.07.2022, încheiat în urma inspecţiei fiscale derulate în perioada 30.05.2022-6.07.2022, ce a avut ca obiect verificarea următoarelor obligaţii fiscale: contribuţia pentru asigurări de sănătate reţinută de la asiguraţi, contribuţia asiguratorie pentru muncă, datorată de către persoanele fizice şi juridice care au calitatea de angajatori şi care desfăşoară activitatea în domeniul construcţiilor, conform art. 60 pct. 5 Codul fiscal, impozitul pe veniturile din salarii şi asimilate salariilor, contribuţia asiguratorie pentru muncă, contribuţia individuală de asigurări sociale reţinută de la asiguraţi şi contribuţia de asigurări sociale, dat0orată de către persoanele fizice care au calitatea de angajaţi sau pentru care există obligaţia plăţii contribuţiei de asigurări sociale, potrivit legii şi care îşi desfăşoară activitatea în domeniul construcţiilor conform art. 60 pct. 5 din Codul fiscal, perioada verificată fiind 1.01.2019-28.02.2022.

Potrivit raportului de inspecţie fiscală, veniturile realizate din prestări servicii sunt obţinute de către societatea reclamantă, în perioada analizată, din lucrări efectuate în afara teritoriului naţional (Suedia, Germania, Italia, Franţa, Estonia, Finlanda), fără ca societatea să desfăşoare efectiv activitate pe teritoriul României, excepţie făcând lunile iulie şi august 2021, când au fost obţinute venituri de la un client persoană juridică română, ponderea veniturilor din tranzacţia cu clientul intern C. S.A. fiind de 1, 33% din totalul veniturilor aferente prestărilor de servicii din anul 2021.

În esenţă, organele fiscale au considerat că, întrucât veniturile obţinute au fost realizate din prestări servicii de construcţii efectuate pe teritoriul altor state şi nu pe teritoriul României, societatea nu poate benefica de facilităţile prevăzute de O.U.G. nr. 114/2018, unde la art. 66 se precizează următoarele:

"Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 688 din 10 septembrie 2015, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:

1. La articolul 60, după punctul 4 se introduce un nou punct, punctul 5, cu următorul cuprins:

"5. persoanele fizice, pentru veniturile realizate din salarii şi asimilate salariilor prevăzute la art. 76 alin. (1) - (3), în perioada 1 ianuarie 2019 - 31 decembrie 2028 inclusiv, pentru care sunt îndeplinite următoarele condiţii:

a) angajatorii desfăşoară activităţi în sectorul construcţii care cuprind:

(i) activitatea de construcţii definită la codul CAEN 41.42.43 - secţiunea F - Construcţii;

.

b) angajatorii realizează cifră de afaceri din activităţile menţionate la lit. a) în limita a cel puţin 80% din cifra de afaceri totală, calculată cumulat de la începutul anului, inclusiv luna în care aplică scutirea;

c) veniturile brute lunare din salarii şi asimilate salariilor prevăzute la art. 76 alin. (1) - (3), realizate de persoanele fizice pentru care se aplică scutirea, sunt cuprinse între 3.000 şi 30.000 RON lunar inclusiv şi sunt realizate în baza contractului individual de muncă;

d) scutirea se aplică potrivit instrucţiunilor la ordinul comun al ministrului finanţelor publice, al ministrului muncii, familiei, protecţiei sociale şi persoanelor vârstnice şi al ministrului sănătăţii, prevăzut la art. 147 alin. (17), iar Declaraţia privind obligaţiile de plată a contribuţiilor sociale, impozitului pe venit şi evidenţa nominală a persoanelor asigurate reprezintă declaraţie pe propria răspundere pentru îndeplinirea condiţiilor de aplicare a scutirii."

Astfel, organele fiscale au apreciat că societatea a aplicat prevederile O.U.G. nr. 114/2018, raportat la Acordul dintre Guvernul României şi B.. Ca urmare, facilităţile fiscale prevăzute de O.U.G. nr. 114/2018 au fost adoptate în viziunea organelor fiscale pentru prestarea activităţii de construcţii pe teritoriul României, având în vedere că "în ultimii ani sectorul construcţiilor s-a confruntat cu dificultăţi legate de asigurarea cu forţă de muncă specializată".

7.2. Analiza recursului recurentei-reclamante şi a apărărilor intimatei-pârâte

7.2.1. Motivul de casare referitor la încălcarea principiului contradictorialităţii (art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.)

Recurenta-reclamantă a invocat acest motiv, raportat la împrejurarea că prima instanţă a apreciat că situaţia expusă de către reclamanta în susţinerea îndeplinirii acestei condiţii nu se încadrează în definiţia dată de lege pagubei iminente, întrucât reclamanta nu a solicitat eşalonări şi/sau amânări la plata obligaţiilor fiscale, conform cap IV din Titlul VII al Codul de procedură fiscală, în condiţiile în care aparent sunt întrunite condiţiile legale pentru acordarea unor asemenea facilităţi fiscale, deşi chestiunea facilităţilor fiscale nu a fost în niciun caz invocată în prezenta cauză de către partea adversă sau pusă în discuţia părţilor, din oficiu.

Înalta Curte constată, aşa cum însăşi recurenta intuieşte prin dezvoltarea motivului de recurs invocat, încălcarea principiului contradictorialităţii implică o cerinţă extrinsecă actului de procedură, iar nu un aspect ce ar avea relevanţă pe fondul raportului juridic dedus judecăţii, chestiunea posibilităţii sau obligativităţii accesării facilităţilor fiscale pentru plata obligaţiilor reprezentând un argument ce priveşte natura intrinsecă a cerinţei pagubei iminente.

Ca urmare, acest argument va fi analizat în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

7.2.2. Motivul de casare referitor la nemotivarea hotărârii (art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.)

În esenţă, recurenta-reclamantă a invocat neanalizarea tuturor motivelor invocate în susţinerea cazului bine justificat, iar în privinţa celor analizate, superficialitatea/insuficienţa motivării; de asemenea, neanalizarea niunuia dintre argumentele invocate în susţinerea condiţiei pagubei iminente invocate prin cererea introductivă de instanţă.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Totodată, omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acţiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale hotărârii judecătoreşti. Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia adoptată; Înalta Curte apreciază că sentinţa civilă recurată respectă disp. art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă.

Instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi şi de a motiva souţia dată pe aspectele considerate esenţiale din perspectiva raţionamentului adoptat pentru a se justifica soluţia dată; instanţa nu are obligaţia de a răspunde punctual tuturor subargumentelor invocate de către părţi.

Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei.

7.2.3. Motivul de casare referitor la greşita aplicare a legii (art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.)

7.2.3.1. Sub aspectul cazului bine justificat

În ceea ce priveşte prima argumentaţie oferită de recurentă în susţinerea cazului bine justificat (inaplicabilitatea legislaţiei invocate de către AJFP Prahova pentru impunerea obligaţiilor fiscale suplimentare, ca urmare a anulării dispuse de către instanţa de contencios administrativ), Înalta Curte constată că prima instanţă a reţinut că anularea de către Curtea de Apel Cluj a prevederilor aplicate de către partea adversă din Ordinul comun al ministrului finanţelor publice, ministrul muncii şi protecţiei sociale şi ministrul sănătăţii nr. 2814/1536/1806/2020 induce o puternică prezumţie de nelegalitate a actului dedus judecăţii în măsura în care fundamentul legal al stabilirii obligaţiilor fiscale a fost înlăturat, chiar nedefinitiv, de către o instanţă de judecată, în cadrul unei acţiuni în anulare.

Cu toate acestea, prima instanţa a apreciat în final că această condiţie nu este îndeplinită întrucât, suplimentar dispoziţiilor legale invocate de către reclamanta, partea adversă a invocat prin Decizia de impunere dispoziţiile art. 66 din O.U.G. nr. 114/2018, pretinsul caracter nelegal al interpretării date de către AJFP PH constituind o chestiune de fond.

Prin raportare la aceste aspecte, reclamanta arată că prin dispoziţiile art. 66 din O.U.G. nr. 114/2018 s-a dispus completarea Codul fiscal prin inserarea art. 60 pct. 5, art. 1381, art. 154 alin. (4) lit. r) şi art. 2203 alin. (2) Codul fiscal.

Înalta Curte constată caracterul fondat al acestui motiv de recurs; instanţa constată o puternică prezumţie de nelegalitate având în vedere că parte din Ordinele avute în vedere de către intimată pentru interpretarea art. 60 pct. 5 din Codul fiscal au fost anulate. Ordinele subsecvente emise urmează a avea aceeaşi soartă având în vedere nulitatea actelor subsecvente, astfel încât totalitatea normelor "de interpretare" avute în vedere de către autorităţile fiscale pentru stabilirea obligaţiilor fiscale suplimentare, sunt lovite de o puternică prezumţie de nelegalitate, astfel cum aceasta a fost în mod corect constatată de către instanţă.

Prin urmare, trimiterea pe care instanţa o realizează la dispoziţiile art. 66 din O.U.G. nr. 114/2018, prin care a fost inserat art. 60 pct. 5 din Codul fiscal este lipsită de orice efecte asupra prezumţiei constatate şi artificială, întrucât prin cererea de suspendare, reclamanta nu a invocat nelegalitatea art. 60 pct. 5 din Codul fiscal, ci nelegalitatea şi inaplicabilitatea Ordinelor prin care intimata interpretează dispoziţiile art. 60 pct. 5 Codul fiscal. Or, în privinţa acestora există o îndoială puternică, împrejurare de natură a pune la îndoială şi legalitatea actelor administrative ce formează obiect al cererii de suspendare.

Constatând caracterul fondat al acestui motiv ce susţine existenţa cazului bine justificat, nu se mai impune cercetarea motivului de recurs referitor la pretinsa modalitate eronată de calcul utilizată de AJFP Prahova pentru determinarea obligaţiilor fiscale suplimentare în sarcina reclamantei.

Faţă de disp. art. 14 rap. la art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, chiar dacă soluţionarea cererii de suspendare a executării unui act administrativ unilateral nu implică o analiză specifică fondului, adică afirmarea unui caz concret de nelegalitate a actului litigios, totuşi configurarea îndoielii asupra legalităţii acestuia, cu atât mai mult cu cât îndoiala trebuie să fie serioasă, presupune ca instanţa învestită cu cererea de suspendare să "pipăie fondul cauzei", apreciind în favoarea căreia dintre părţi este aparenţa dreptului afirmat.

Cerinţa art. 14 alin. (1) şi art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, implicând o împrejurare legată de starea de fapt şi de drept, care să fie de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ, este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ atacat.

Cât timp în litigiu s-a dovedit o dispută serioasă şi pertinentă cu privire la legalitatea ordinului ce a stat la baza calculării obligaţiilor fiscale suplimentare impuse reclamantei prin actul atacat, acest aspect conduce la consolidarea unui caz bine justificat în favoarea recurentei-reclamante; recurenta a demonstrat nu doar constatarea unei dileme cu privire la interpretarea legii, ci o aparenţă de interpretare în favoarea sa.

În concluzie, Înalta Curte constată că impune constatarea greşitei aplicări a legii de către prima instanţă pe acest aspect, fiind îndeplinită condiţia cazului bine justificat din perspectiva argumentelor de mai sus.

7.2.3.2. Sub aspectul pagubei iminente

Prima instanţă a reţinut că simpla executare a unui act administrativ nu produce prin ea însăşi o pagubă; din dovezile depuse de reclamantă reiese că aceasta a obţinut un profit de 3422118 RON în anul 2020; deşi reclamanta a făcut dovada existenţei unor contracte aflate în derulare, astfel că executarea imediată a sumei de 7751907 RON ar perturba semnificativ activitatea societăţii, o asemenea situaţie nu este însă de natură să formeze convingerea instanţei în sensul iminenţei unei pagube materiale greu sau imposibil de înlăturat ulterior, în condiţiile în care reclamanta nu a solicitat eşalonări şi/sau amânări la plata obligaţiilor fiscale, conform cap IV din Titlul VII al Codului de procedură fiscală, în condiţiile în care, aparent, sunt întrunite condiţiile legale pentru acordarea unor asemenea facilităţi fiscale.

Înalta Curte constată, mai întâi, că argumentul legat de nesolicitarea de facilităţi fiscale este unul nediscutat în contradictoriu cu părţile; cu toate acestea, faţă de criticarea acestuia prin cererea de recurs şi formularea de apărări prin întâmpinare, instanţa de recurs îl poate analiza în această faţă procesuală.

Ca atare, Înalta Curte constată că nu poate reprezenta un criteriu în evaluarea condiţiei producerii unei pagube iminente conform prevederilor art. 14 din Legea contenciosului administrativ posibilitatea de a apela sau nu la procedura facilităţilor fiscale, al cărei rezultat nu poate fi anticipat şi care ar putea sa nu fie epuizată la momentul unei eventuale cereri de suspendare a executării actului administrativ. Ca urmare, această argumentaţie a primei instanţe nu se poate susţine.

Analizând celelalte argumente invocate de recurenta-reclamantă în susţinerea îndeplinirii acestei condiţii, Înalta Curte constată că prima instanţa a făcut în mod greşit aplicarea art. 14 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 2 alin. (1) lit. ş) din aceeaşi lege.

Deşi executarea ca atare a actului administrativ atacat nu poate reprezenta în sine o pagubă iminentă în sensul prevederilor art. 2 alin. (1) şi art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, pentru a nu contraveni caracterului de excepţie al instituţiei suspendării executării actelor administrative, astfel cum aceasta este reglementată de Legea nr. 554/2004, este necesară verificarea efectelor pe care achitarea obligaţiei impuse, în cuantumul stabilit, îl va avea asupra activităţii societăţii.

Faţă de sumele şi calculele invocate prin cererea de chemare în judecată şi reiterate prin cererea de recurs, recurenta a demonstrat într-o manieră rezonabilă că demararea procedurii de executare silită pentru executarea obligaţiei fiscale impuse va afecta grav celelalte raporturi juridice în care reclamanta este parte, conducând la consecinţe iremediabile, respectiv imposibilitatea de a achita salariile celor 138 de lucrători angajaţi, cheltuielile curente, obligaţiile curente către stat, dar şi la încetarea contractelor cu principalii clienţi.

În consecinţă, lipsirea previzibilă şi într-un termen foarte scurt a reclamantei de o sumă foarte importantă de bani, împreună cu riscul unei recuperări anevoioase în cazul admiterii contestaţiei fiscale ori a acţiunii în anulare, precum şi perturbarea iremediabilă a tuturor raporturilor juridice ale societăţii determină ca şi ultima condiţie prevăzută de lege pentru admiterea cererii de suspendare să fie îndeplinită.

7.3..Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de reclamanta A. S.R.L., va casa sentinţa recurată şi rejudecând, va admite cererea de suspendare formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta ADMINISTRAŢIA JUDEŢEANĂ A FINANŢELOR PUBLICE PRAHOVA; va suspenda executarea Deciziei de impunere nr. x din data de 18.07.2022 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x din data de 15.07.2022, ambele emise de către AJFP Prahova, până la pronunţarea instanţei de fond.

Înalta Curte a avut în vedere pentru a pronunţa această soluţie stadiul acţiunii în anulare, aceasta făcând obiectul dosarului nr. x/2013 înregistrat la data de 24.03.2023 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti –Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, nesoluţionat în primă instanţă la data pronunţării prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 142 din data de 13 septembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi rejudecând:

Admite cererea de suspendare formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta ADMINISTRAŢIA JUDEŢEANĂ A FINANŢELOR PUBLICE PRAHOVA.

Suspendă Decizia de impunere nr. x din data de 18.07.2022 şi Raportul de inspecţie fiscală nr. x din data de 15.07.2022, ambele emise de către AJFP Prahova, până la pronunţarea instanţei de fond.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 28 martie 2023.