Securitate worker status: violation of right to private life via operational surveillance of religious beliefs

Şedinţa publică din data de 17 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 8 decembrie 2017, reclamantul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, în contradictoriu cu pârâtul A., a solicitat instanţei de judecată să constate calitatea pârâtului de lucrător al Securităţii.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2012 din data de 26 aprilie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de reclamantul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, în contradictoriu cu pârâtul A., constatând existenţa calităţii de lucrător al Securităţii în privinţa pârâtului.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 2012 din data de 26 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul A., întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii de fond şi în rejudecare, respingerea acţiunii introductive, ca neîntemeiată.

În esenţă, recurentul-intimat a arătat că instanţa de fond în mod greşit a reţinut că, în cauză, ar fi fost îndeplinite condiţiile art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, respectiv că ar fi participat activ şi efectiv la supravegherea informativă a persoanei verificate cu privire la raportarea sa la cultul religios, deşi în cuprinsul notelor, nu sunt redate fapte sau acţiuni concrete, intenţii sau preocupări faptice, eventualele interacţiuni sau nume şi nici nu relevă urmărirea şi cunoaşterea, în scopul reprimării, a activităţii şi credinţelor persoanei în cauză, ci, dimpotrivă, pe lângă informaţiile de ordin general, sunt redate aspecte favorabile, precum şi absenţa relaţiile nefavorabile.

A arătat că instanţa de fond a preluat susţinerile reclamantului din cuprinsul cererii de chemare în judecată şi şi-a întemeiat considerentele pe prezumţii, pe generalităţi şi aspecte teoretice şi nicidecum pe probe certe, concrete, de natură să dovedească că a existat sau că s-a produs efectiv o suprimare ori o îngrădire a unor drepturi şi libertăţi fundamentale.

În susţinerea recursului, recurentul-pârât a mai arătat următoarele:

- nu a avut nicio implicare în privinţa cercetării, condamnării şi executării pedepsei persoanei supravegheate;

- nu a dispus supravegherea operativă, raportul nefiind scris şi semnat de către acesta;

- supravegherea operativă a durat doar 3 luni;

- informatorii ("sursele") nu au fost recrutate de către recurent, ci de către Securitate, aceasta din urmă fiind cea care a dispus şi comunicarea tuturor informaţiilor către recurent care deţinea funcţia de şef al postului de miliţie din comuna în care era stabilită acea persoană;

- persoana faţă de care s-a dispus supravegherea era membru al organizaţiei "Martorii lui Iehova", organizaţie interzisă prin lege în perioada regimului comunist, încă din anul 1948;

- din lecturarea sarcinilor trasate şi a notelor informative rezultă aspectul formal al supravegherii operative, informaţiile furnizate nefiind de natură să conducă la o îngrădire a dreptului la viaţă privată în sensul prevederilor art. 12 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului;

- informaţiile din referat erau date cu caracter public, general şi rezultau din documente publice, nesecrete din evidenţa sfatului popular, din hotărârea de condamnare şi din declaraţia dată de acea persoană prin care recunoştea că făcea parte din organizaţia "Martorii lui Iehova".

Recurentul-pârât a criticat sentinţa recurată şi din perspectiva neindicării în concret a modalităţii în care a fost adusă atingere vieţii private, respectiv care au fost consecinţele negative produse în viaţa privată, în ce au constat îngrădirile vieţii private ale persoanei respective.

În opinia sa, argumentele invocate de către reclamant şi însuşite de prima instanţă reprezintă simple supoziţii, nesusţinute de înscrisuri sau de alte probe administrate în cauză.

A mai indicat o serie de hotărâri judecătoreşti cu titlu de practică judiciară.

3. Apărările formulate de intimat

Intimatul-reclamant Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare şi normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

II.1. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În susţinerea acestui motiv de casare, recurentul-pârât a apreciat, în esenţă, că prima instanţă nu a arătat în concret care sunt argumentele care au condus la soluţia adoptată în prezenta cauză, ci doar a preluat susţinerile părţii adverse din cuprinsul "acţiunii în constatare", iar considerentele sentinţei recurate se întemeiază pe prezumţii, generalităţi şi pe aspecte teoretice şi nicidecum pe probe certe, concrete, de natură să dovedească că a existat sau că s-a produs efectiv o suprimare/îngrădire a unor drepturi şi libertăţi fundamentale.

Înalta Curte apreciază a fi nefondate aceste critici de nelegalitate, constatând că sentinţa recurată respectă rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. şi cuprinde atât argumente care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat susţinerile părţilor şi elementele de fapt şi de drept ale cauzei, cât şi raţionamentul logico-juridic pe baza căruia a reţinut că cererea de chemare în judecată este întemeiată.

Totodată, instanţa de control judiciar reţine că hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susţineri formulate de către părţile din proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susţine soluţia pronunţată în cauză.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

II.2. În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În cauză, reclamantul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a sesizat instanţa de judecată, susţinând că pârâtul A., având gradul de sergent major (1964), de plutonier (1965) şi funcţia de şef al Postului de Miliţie Bragadiru, secţia Raională Zimnicea din cadrul Direcţiei Regonale Bucureşti (1964, 1965), a participat activ la urmărirea informativă a unui membru al cultului Martorii lui Iehova, cu consecinţa încălcării dreptului fundamental la viaţă privată.

Potrivit dispoziţiilor art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 este considerat lucrător al Securităţii "orice persoană care, având calitatea de ofiţer sau de subofiţer al Securităţii sau al Miliţiei cu atribuţii pe linie de Securitate, inclusiv de ofiţer acoperit, în perioada 1945 – 1989, a desfăşurat activităţi prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului".

Prima instanţă a verificat înscrisurile depuse la dosar, prin prisma condiţiilor impuse de lege pentru constatarea calităţii de lucrător al Securităţii, concluzionând în sensul admiterii acţiunii promovate de reclamantul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.

Soluţia instanţei de fond este legală, fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, critica din recurs prin care se susţine neîncadrarea activităţii desfăşurate de pârât în prevederile art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 fiind nefondată.

În ceea ce priveşte prima condiţie impusă de lege, şi anume aceea ca pârâtul A. să fi avut calitatea de ofiţer sau subofiţer al Securităţii, trebuie subliniat că aceasta nu a constituit obiect de dispută, ambele părţi fiind de acord că, potrivit înscrisurilor existente la dosarul cauzei, pârâtul a fost subofiţer de Miliţie în perioada 1964-1965, desfăşurând atribuţii pe linie de Securitate. De altfel, acest aspect nu face nici obiectul criticii în recurs, astfel încât Înalta Curte nu îl va analiza.

Referitor la cea de-a doua condiţie prevăzută de lege, şi anume ca prin activităţile desfăşurate să se fi suprimat sau îngrădit drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului, recurentul-pârât a criticat hotărârea de fond, susţinând, în esenţă, că prima instanţă ar fi apreciat şi încadrat greşit activităţile şi operaţiunile pe care le-a derulat, bazându-se pe generalităţi şi prezumţii, fără a arăta, în concret, în ce au constat atingerile aduse vieţii private.

Această critică este nefondată, Înalta Curte achiesând la concluziile primei instanţe, potrivit cărora, prin activitatea de supraveghere operativă a numitului B., a fost îngrădit dreptul la viaţă privată a acestuia, astfel cum este reglementat de art. 33 din Constituţia României din 1965 şi de art. 12 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

Astfel, din cuprinsul actelor existente la dosarul cauzei, rezultă că recurentul-pârât a aprobat o serie de măsuri operative de urmărire informativă a numitului B., direcţionând şi utilizând o sursă – C. – în vederea obţinerii de informaţii privind opiniile şi credinţele persoanei verificate. Activităţile desfăşurate de recurentul-pârât au constat în trasarea unor sarcini informatorului, acesta fiind îndrumat să culeagă informaţii şi să sesizeze aspecte referitoare la viaţa personală a celui urmărit, respectiv ce poziţie adoptă faţă de secta "Martorii lui Iehova" şi în ce relaţii se află cu alţi credincioşi.

Se constată că recurentul-pârât, prin activităţile desfăşurate, a îngrădit drepturi şi libertăţi fundamentale, garantate chiar de legislaţia din acea perioada, iar îngrădirea drepturilor s-a produs chiar în momentul în care acesta a stabilit dirijarea unor surse informative în intimitatea persoanei urmărite, pentru a furniza informaţii despre viaţa privată şi despre intenţiile acestuia în legătură cu afilierea la o organizaţie religioasă.

Înalta Curte constată că, prin motivele de recurs, recurentul-pârât nu a contestat autenticitatea înscrisurilor depuse la dosar şi nici nu a solicitat probe în combaterea lor. Mai mult decât atât, însuşi recurentul-pârât a susţinut că, prin referatul final întocmit şi transmis către cei care au dispus supravegherea operativă, a comunicat informaţii despre persoana urmărită. Acesta susţine însă că informaţiile erau de notorietate publică şi rezultau din documente publice, din evidenţele sfatului popular, din hotărârea de condamnare şi din declaraţia pe care o dăduse chiar persoana supravegheată şi prin care recunoştea că făcea parte din acel cult religios. Mai arată că a lipsit cu desăvârşire intenţia sa de a săvârşi o imixtiune în viaţa personală a persoanei urmărite sau de a-i face vreun rău.

O asemenea apărare nu poate fi primită, având în vedere că, astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, prin trasarea de sarcini surselor informative, pârâtul a urmărit cunoaşterea unor aspecte ce nu erau publice, ţinând de resorturile interioare ale persoanei urmărite, respectiv de raportarea sa la cultul religios respectiv, de manifestarea în continuare a credinţei sale în intimitate şi de interacţiunile cu alţi credincioşi.

Înalta Curte constată că, din moment ce acele informaţii urmau să ajungă la cunoştinţa autorităţilor, fără consimţământul persoanei supravegheate, este evidentă imixtiunea în viaţa privată a acesteia.

În respectivul context politic şi social, în care era de notorietate atitudinea ostilă a autorităţilor comuniste faţă de cultul "Martorii lui Iehova", este exclus ca recurentul-pârât să nu fi realizat că, odată ce furniza astfel de informaţii cu privire la persoana supravegheată, se putea desfăşura o acţiune de investigare din partea Securităţii sau o accentuare a formelor de supraveghere, cu consecinţe evidente asupra vieţii private a acestuia. Or, toate aceste acţiuni sunt de natură a încălca dreptul la viaţă privată prevăzut de art. 17 din Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice şi de art. 12 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, precum şi dreptul la libertatea gândirii, a conştiinţei şi a religiei, prevăzut de art. 30 din Constituţia României din 1965, coroborat cu art. 18 din pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice.

Înalta Curte constată că încălcarea drepturilor fundamentale ale persoanei urmărite de către recurentul-pârât nu a fost o măsură proporţională şi nici rezonabilă, scopul urmărit nefiind unul legitim, atât timp cât, deşi în mod formal se urmărea protejarea siguranţei naţionale, prin informaţiile obţinute erau vizate persoanele care nu aderau la principiile şi la ideile statului comunist totalitar.

Trebuie subliniat că prevederile art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 se circumscriu prevederilor art. 29 alin. (2) din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, text legal care permite îngădiri ale drepturilor omului, cu condiţia ca acestea să fie "stabilite de lege" şi să aibă drept scop satisfacerea "cerinţelor juste ale moralei, ordinii publice şi bunăstării generale, într-o ordine democratică". Or, această condiţie nu este îndeplinită în prezenta cauză, întrucât nu se poate reţine că, prin afilierea la un cult religios, persoana urmărită ar fi încercat să pună în pericol siguranţa naţională sau ordinea publică.

Nefondată este şi critica privind desfăşurarea activităţii pârâtului din dispoziţia Securităţii, prin prisma funcţiei sale de şef al postului de miliţie din comuna în care se stabilise persoana vizată, fără ca această iniţiativă să-i aparţină şi fără să aibă vreo implicare în recrutarea surselor informative, întrucât aceasta nu exclude incidenţa dispoziţiilor O.U.G. nr. 24/2008.

Înalta Curte constată că, în cuprinsul cererii de recurs, recurentul-pârât a făcut trimitere la o serie de decizii cu titlu de practică judiciară, însă aceasta nu reprezintă o critică de nelegalitate şi nu poate conduce la reformarea sentinţei recurate, astfel că nu va fi analizată de către instanţa de control judiciar.

Faţă de considerentele expuse anterior, în acord cu instanţa de fond, Înalta Curte constată că, în cauză, sunt întrunite cele două condiţii prevăzute de art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, respectiv calitatea recurentului-pârât de subofiţer al Miliţiei şi desfăşurarea de către acesta a unor activităţi prin care au fost încălcate drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului.

În consecinţă, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul A. împotriva sentinţei civile nr. 2012 din 26 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti– secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 martie 2021.