Whether the 90-day preclusion period for filing a payment claim against the Policyholder Guarantee Fund precludes a direct judicial action for damages within the five-year limitation period.

Şedinţa publică din data de 17 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 12.03.2018, reclamantul A. a formulat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, contestaţie împotriva Deciziei nr. 1320/26.02.2018, prin care a solicitat anularea acesteia şi în principal, obligarea pârâtului la plata sumelor solicitate prin cererea de plată nr. x/07.11.2017 şi în subsidiar, obligarea pârâtului la emiterea unei noi decizii.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3264 din data de 10 iulie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile menţionate anterior, a declarat recurs reclamantul A., prin care a solicitat casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, întemeiându-se, în drept, pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Cu privire la cel dintâi motiv de recurs, recurentul-reclamant a arătat că sentinţa atacată cuprinde motive contradictorii, întrucât instanţa de fond a precizat, iniţial, în cuprinsul considerentelor, că termenul de 90 de zile curge în litigiul pendinte de la naşterea dreptului de creanţă al reclamantului, iar ulterior, a reţinut că acesta curge de la momentul rămânerii definitive a hotărârii de deschiderii a procedurii de faliment.

În susţinerea celui de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a precizat că instanţa de fond a pronunţat hotărârea cu aplicarea şi interpretarea eronată a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015.

În opinia sa, termenul de 90 de zile are ca efect decăderea din dreptul de a formula cerere de plată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor, însă nu are efect asupra dreptului creditorului de asigurări de a obţine despăgubiri, pe cale judecătorească, în această ultimă ipoteză devenind incident termenul de 5 ani prevăzut de art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015. Astfel, reclamantului îi este recunoscut dreptul de a formula acţiune împotriva Fondului de Garantare a Asiguraţilor pentru obţinerea despăgubirilor, în termen de 5 ani de la data producerii evenimentului rutier, aceasta fiind, în opinia sa, raţiunea pe care legiuitorul a avut-o în vedere în momentul reglementării în Legea nr. 213/2015 a două termene distincte: unul de decădere şi altul de prescripţie.

3. Apărările formulate de intimat

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate ca fiind legală şi temeinică.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare şi normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Reclamantul a învestit instanţa de contencios administrativ cu solicitarea de verificare a legalităţii deciziei Fondului de Garantare a Asiguraţilor nr. 13260/26.02.2018 prin care i-a fost respinsă, ca tardivă, cererea de plată înregistrată sub numărul x la data de 07.11.2017, prin care a solicitat Fondului plata despăgubirilor materiale şi a despăgubirilor morale rezultate în urma producerii accidentului rutier din data de 16.01.2015, în care a fost implicat autoturismul cu nr. de înmatriculare x, asigurat la societatea B..

Prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamant, iar acesta a înţeles să critice hotărârea pronunţată din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

II.1. În ceea ce priveşte motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurentul-reclamant a arătat că sentinţa recurată cuprinde motive contradictorii, întrucât în paragraful 10 din pagina 5, instanţa de fond a precizat că "termenul de decădere de 90 de zile (...) începe să curgă fie de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, fie de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când aceasta s-a născut ulterior, în speţa de faţă fiind incidentă cea de-a doua ipoteză", iar ulterior, în paragrafele următoare, a reţinut că "în cauza de faţă, (...) termenul de decădere de 90 de zile a început să curgă la data de 28.04.2016, moment la care a rămas definitivă hotărârea de deschidere a procedurii de faliment".

Înalta Curte constată că în paragraful indicat de către recurentul-reclamant s-a strecurat o eroare de tehnoredactare, reţinându-se incidenţa în cauza dedusă judecăţii a ultimei ipoteze reglementate de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în locul celei dintâi, însă această eroare nu este de natură a conduce la reformarea sentinţei recurate, câtă vreme în paragrafele următoare au fost reţinute în mod corect situaţia de fapt şi prevederile legale incidente. Argumentele judecătorului de fond pot fi decelate cu uşurinţă din lecturarea hotărârii, acesta analizând susţinerile părţilor, elementele de fapt şi de drept relevante şi prezentând în mod clar raţionamentul logico-juridic care a condus la soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

II.2. Referitor la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Potrivit art. 14 din Legea nr. 213/2015: "În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. (...)"

Înalta Curte constată că deschiderea procedurii de faliment a societăţii B. S.R.L. s-a realizat prin încheierea din data de 03.12.2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VII-a civilă în dosarul nr. x/2015, rămasă de definitivă la data de 28.04.2016, iar dreptul de creanţă al reclamantului s-a născut anterior acestei date, respectiv la data de 16.01.2015, când a avut loc accidentul rutier.

Aşadar, devine incidentă în cauză cea de-a două teză a textului legal menţionat anterior, termenul de decădere de 90 de zile curgând de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment faţă de societatea de asigurare, ultima dată la care reclamantul putea formula cerere de plată fiind 28.07.2016. Având în vedere că reclamantul a depus cererea de plată la data de 7.11.2017, Înalta Curte constată că instanţa de fond a statuat în mod legal că, în prezenta cauză, această cerere a fost formulată cu depăşirea termenului de decădere de 90 de zile prevăzut de lege.

Înalta Curte observă că recurentul-reclamant nu a contestat data depunerii cererii de plată, ci susţinerile sale privesc exclusiv termenul în care se poate obţine acordarea despăgubirilor morale şi materiale din disponibilităţile Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

Recurentul-reclamant consideră că termenul de decădere de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 se aplică doar în raporturile directe cu Fondul de Garantare a Asiguraţilor, atunci când creditorii de asigurare formulează o cerere de plată către acesta în vederea obţinerii de despăgubiri, însă nu şi în situaţia în care înţeleg să uzeze de dreptul de a formula acţiune împotriva Fondului pe cale judecătorească, în acestă ultimă situaţie devenind incident termenul de 5 ani prevăzut de art. 13 alin. (6) din acelaşi act normativ.

Înalta Curte constată că aceste susţineri sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite.

Dispoziţiile înscrise în Legea nr. 213/2015 instituie o procedură necontencioasă pentru soluţionarea pretenţiilor formulate de creditorii de asigurări, obţinerea de despăgubiri din disponibilităţile Fondului neputându-se face prin acţiune în justiţie pe calea dreptului comun, ci doar după sesizarea în prealabil a Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prin formularea unei cereri de plată şi prin declanşarea în consecinţă a procedurii de plată administrativă, necontencioasă, astfel cum este reglementată de prevederile Legii nr. 213/2015 şi de art. 20 alin. (1) din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 16/2015.

Utilizarea sintagmei "poate formula", din cuprinsul prevederilor legale menţionate, nu recunoaşte creditorului de asigurări un drept de opţiune între cele două proceduri, respectiv între procedura administrativă şi cea de drept comun, ci relevă vocaţia persoanei interesate, titulară a unui drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment, de a solicita realizarea acestui drept în procedura specială reglementată de acest act normativ, cu respectarea normelor şi termenelor stabilite, în virtutea competenţei speciale atribuită în acest sens de legiuitor.

În acest sens, trebuie menţionate şi dispoziţiile art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 potrivit cărora: "Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. (...)"

Astfel, dreptul de a formula cererea de plată în vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor poate fi exercitat doar cu respectarea unor proceduri prealabile, al căror scop urmărit de către legiuitor a fost tocmai soluţionarea cu celeritate şi pe cale amiabilă a pretenţiilor exprimate de creditorii de asigurări, fără a fi necesară ab initio învestirea instanţelor de judecată.

Împrejurarea că recurentul-reclamat a formulat cererea de despăgubire peste termenul imperativ de decădere, nu permite acestuia să confere o altă interpretare voinţei legiuitorului, în sensul că s-ar putea adresa instanţei de judecată cu o cerere de chemare în judecată în vederea obţinerii de despăgubiri de la Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în interiorul termenului de prescripţie de 5 ani, reglementat de art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015.

În ceea ce priveşte sfera de aplicare a acestui termen, Înalta Curte observă că dispoziţiile art. 13 alin. (6) din Lege sunt clare, stabilind că: "Dreptul la acţiune contra Fondului pentru plata indemnizaţiilor/despăgubirilor se prescrie în termen de 5 ani calculaţi de la data naşterii dreptului, dar nu înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment", în timp ce art. 14 alin. (1) prevede că: "În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior."

Ca atare, cele două texte prevăd două termene diferite, calculate distinct, care nu se confundă şi care vizează reguli de desfăşurare diferite, în cadrul unei proceduri prin intermediul căreia poate fi valorificat dreptul subiectiv pretins. Trebuie făcută astfel distincţie între termenul de prescripţie a dreptului la acţiune contra Fondului pentru plata despăgubirilor şi termenul de decădere în interiorul căruia poate fi formulată o cerere de plată privind acordarea indemnizaţiilor/despăgubirilor.

Astfel, termenul de 5 ani se referă la plata efectivă a despăgubirilor înseşi, acordate printr-o decizie de soluţionare a cererii de plată emisă de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor, şi nicidecum nu se referă la formularea cererii pentru obţinerea indemnizaţiilor/despăgubirilor, cum greşit pretinde recurentul, astfel că nu poate constitui o derogare de la termenul de 90 de zile stabilit pentru formularea cererii de despăgubiri prevăzut, la rândul său, de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, text pe deplin aplicabil.

De asemenea, Înalta Curte constată că nu pot fi primite susţinerile recurentului-reclamant prin care invocă încălcarea flagrantă a Constituţiei, respectiv a dreptului la acces liber la justiţie, pe motiv că existenţa dreptului de creanţă născut dintr-un raport de asigurări nu poate fi supus doar verificărilor efectuate de către un organ cu activitate nejurisdicţională.

Înalta Curte observă că instituirea unei proceduri administrative prealabile, cu caracter obligatoriu, nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la justiţie consacrat de Constituţia România, întrucât legislaţia specială în vigoare prevede posibilitatea ca decizia emisă, în procedura administrativă, în temeiul Legii nr. 213/2015, prin care este soluţionată cererea de despăgubiri a creditorilor de asigurări, să fie supusă controlului de către instanţa de judecată. Prin urmare, actul normativ asigură, astfel, o jurisdicţie deplină şi efectivă, în fapt şi drept, a legalităţii deciziei emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi, implicit, a pretenţiilor creditorilor de asigurări.

În raport cu cele reţinute, Înalta Curte constată că toate criticile formulate de reclamant sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea recurată fiind dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Pentru toate considerentele expuse anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 3264 din 10 iulie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 martie 2021.