Equalization of probation service personnel salaries to maximum sectoral reference values via judicially recognized wage increases

Şedinţa publică din data de 17 ianuarie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal (ca efect al declinării de la Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 181/03.03.2020), reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. au chemat în judecată pârâţii Direcţia Naţională de Probaţiune (DNP) şi Ministerul Justiţiei, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente ale acestora prin raportare la o valoare de referinţă sectorială:

- în cuantum de 440,16 RON începând cu data de 09.04.2015 şi până la data de 01.12.2015 (cuantum ce cuprinde majorarea de 8,5% prevăzută de O.G. nr. 13/2008: 405+8,5% în două etape, cu rotunjire=440,16);

- în cuantum de 484,18 RON începând cu 01.12.2015 până în 31.07.2016 (cuantum ce cuprinde majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015: 440,16+10%=484,176, care se rotunjeşte la 484,18);

- şi în cuantum de 605,225 RON începând cu 01.08.2016 până în 31.12.2017 sau la zi, pentru personalul care a fost salarizat prin raportare la VRS şi după 31.12.2017 (cuantum ce cuprinde majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.G. nr. 20/2016 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 57/2015: 484,18+25%=605,225).

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 990 din 14 octombrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia litispendenţei, ca neîntemeiată; a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, ca neîntemeiată; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiţiei pe capătul de cerere privind plata diferenţelor salariale; a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei 09.04.2015-14.10.2016; a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. şi P., în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Naţională de Probaţiune şi Ministerul Justiţiei; a obligat pârâtul Ministerul Justiţiei la emiterea unui ordin prin care să recalculeze drepturile salariale ale reclamanţilor, retroactiv, pe perioada 15.10.2016-01.12.2016, pe baza unei VRS de 484,18 RON (cu majorarea din 01.08.2016, cu 25%, a salariului de baza astfel recalculat aferent lunii iulie 2016, potrivit art. III din O.U.G. nr. 20/2016); a respins cererea de recalculare a drepturilor salariale pentru perioada ulterioara datei de 01.12.2016, ca rămasă fără obiect; a obligat pârâta Direcţia Naţională de Probaţiune să plătească fiecărui reclamant diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite potrivit celor de mai sus şi cele încasate pe perioada 15.10.2016 (dar nu mai devreme de data încadrării în Direcţia Naţională de Probaţiune) - zi (dar nu mai târziu de data atingerii plafonului prevăzut de Legea nr. 153/2017 pentru anul 2022), actualizate cu indicele de inflaţie de la data scadenţei fiecărui salariu lunar până la data plăţii efective, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare calculate tot de la data scadenţei fiecărui salariu lunar până la data plăţii efective; a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la plata diferenţelor salariale, ca fiind promovat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâţii Ministerul Justiţiei şi Direcţia Naţională de Probaţiune, recursurile fiind întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

3.1. Prin recursul formulat în cauză, pârâtul Ministerul Justiţiei a solicitat casarea sentinţei recurate şi, rejudecând, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În motivarea cererii de recurs, recurentul – pârât a susţinut că în mod nelegal şi netemeinic, instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa parcurgerii procedurii prealabile.

Având în vedere faptul că reclamanţii au solicitat reîncadrarea, recalcularea şi acordarea unor drepturi băneşti într-un alt cuantum decât cel stabilit prin ordin al ministrului justiţiei, prin care li s-a stabilit indemnizaţia de încadrare în perioadele de referinţă, instanţa de fond trebuia să reţină incidenţa dispoziţiilor legii speciale de salarizare, care stabilesc expres modalitatea de contestare a stabilirii drepturilor salariate, prevederi derogatorii de la Codul muncii.

De asemenea, Ministerul Justiţiei a fost obligat în mod nelegal şi netemeinic la emiterea unui ordin prin care să recalculeze drepturile salariale ale reclamanţilor, retroactiv, pentru perioada 15.10.2016 - 01.12.2016, pe baza unui VRS de 484,18 RON, cu majorarea din 01.08.2016, cu 25% a salariului de bază astfel recalculat aferent lunii iulie 2016, potrivit art. III din O.U.G. nr. 20/2016.

În opinia recurentului, ar fi trebuit mai întâi să fie analizat contextul în care s-a născut dreptul personalului de probaţiune de a beneficia de VRS de 484,18 RON.

Art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015, la care trimitea art. III din O.U.G. nr. 20/2016, prevedea o creştere cu 25% a cuantumului brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare, iar nu o creştere a valorii de referinţă sectorială, iar art. III din O.U.G. nr. 20/2016 a prevăzut că această creştere se aplică prin raportare la cuantumul brut al salariilor de bază aferent lunii iulie 2016.

Recalcularea salariilor personalului de probaţiune, prin raportare la valoarea de referinţă sectorială majorată, trebuie să se realizeze prin aplicarea la cuantumul brut al salariilor de bază a procentului de 25% şi nu prin aplicarea acestor procente la valoarea VR5. Acest mecanism de calcul a fost aplicat pentru personalul de probaţiune prin toate ordinele de ministru prin care s-a majorat succesiv valoarea de referinţă sectorială (O.M.J. nr. 542/C/05.02.2018 şi O.M.J. nr. 2883/C/19.07.2018). Prin O.M.J. nr. 2883/C/19.07.2018, începând cu data de 01.08.2016, personalului de probaţiune i s-a aplicat creşterea de 25% la salariul de bază.

Astfel, dacă s-ar aplica din nou creşterea de 25% la VRS şi nu s-ar modifica salariile de bază, care sunt în acest moment majorate cu 25%, s-ar ajunge la o dublă acordare a procentului de 25%, însă prin raportare la repere diferite, respectiv salariul de bază şi VRS. Dacă s-ar recalcula salariile de bază prin scoaterea procentului de 25% din bază şi aplicarea acestuia la VRS, ar însemna că procentul se aplică doar la o parte a salariului de bază şi nu la întreg salariul de bază, aşa cum prevede legea.

Cu privire la modalitatea de aplicare a procentului de 25% arătă că s-au pronunţat deja soluţii definitive în dosare al căror obiect îl constituia pretenţia angajaţilor de a aplica majorarea de 25%, atât la cuantumului brut al salariului de bază, cât şi la sporuri. În aceste cauze instanţele au statuat unanim ca procentul de 25% se aplică la salariul de bază şi nu la alte elemente de salarizare, precum sporurile ori VRS.

Recurentul a solicitat, în final, ca instanţa să aibă în vedere şi Decizia nr. 51/2020 a Curţii Constituţionale prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată, din oficiu, de Curtea de Apel Bacău, constatându-se că dispoziţiile art. 30 alin. (6) şi ale art. 48 alin. (1) pct. 7 din Legea-cadru nr. 330/2009, ale art. 4 alin. (1) şi ale art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010, ale art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010 şi ale art. 8 din anexa nr. 5 la Legea nr. 63/2011, în interpretarea dată prin Decizia nr. 21 din 21 noiembrie 2016, pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sunt neconstituţionale. Curtea Constituţională reţine că a doua premisă avută în vedere de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în pronunţarea Deciziei nr. 21 din 21 noiembrie 2016, în sensul că "pentru toate categoriile de personal aflate în situaţii identice, salarizarea trebuie să se facă la nivelul de salarizare în plată pentru funcţiile similare din instituţia/autoritatea publică unde sunt încadraţi" (paragraful 47), reprezintă "o modificare a opţiunii legiuitorului, dar s-a substituit şi instanţei de contencios constituţional, cu încălcarea prevederilor art. 142 alin. (1) din Constituţie, care consacră rolul Curţii Constituţionale de garant suprem al Constituţiei, efectuând un veritabil control de constituţionalitate ce a avut drept rezultat refuzul aplicării unor dispoziţii legale ce ar fi fost, în opinia sa, contrare principiului egalităţii în drepturi".

3.2. Prin recursul formulat în cauză, pârâta Direcţia Naţională de Probaţiune a solicitat casarea sentinţei recurate şi, rejudecând, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

În dezvoltarea recursului, recurenta a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a apreciat că s-a acordat VRS de 484,18 RON prin sentinţa civilă nr. 829/12.07.2018 pronunţată de Tribunalul Mureş în dosarul civil nr. x/2018 şi a dispus egalizarea în temeiul Deciziei nr. 36/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Sentinţa civilă invocată de instanţa de fond şi depusă la dosarul cauzei de intimaţii-reclamanţi se referă la "procentul de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015", procent care se aplică la salariul de bază şi la sporuri.

Referitor la majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016, deşi atât Legea nr. 293/2015 cât şi O.U.G. nr. 20/2016 se referă la majorarea salariului şi nu la majorarea valorii de referinţă sectorială, aşa cum în mod expres prevedea O.G. nr. 13/2008, instanţa de fond a aplicat în mod greşit normele de drept material din Legea nr. 293/2015, apreciind că majorarea de 10% se aplică la VRS, deşi nici în sentinţa invocată nu se menţionează indubitabil acest lucru.

A mai arătat recurenta că VRS a fost o componentă a salariului de bază în vechea legislaţie, anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009, iar modificările intervenite asupra salarizării prin noile legi în materie nu se raportau la VRS din legislaţia anterioară, ci doar la bază de calcul din anii anteriori (care conţinea VRS).

Având în vedere succesiunea în timp a actelor normative, rezultă că toate majorările salariale ulterioare intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009 s-au aplicat asupra salariului de bază şi/sau a sporurilor, VRS fiind folosit în concret ca element de calcul doar în legislaţia anterioară anului 2009.

Pentru motivele arătate mai sus şi în temeiul principiului de drept accesorium sequitur principale, în mod greşit instanţa de fond a dispus acordarea diferenţelor de drepturi indexate cu rata inflaţiei şi a dobânzii legale penalizatoare.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursurilor

II. 1. Recursul formulat de recurenta – pârâtă Direcţia Naţională de Probaţiune

Analizând, cu prioritate, regularitatea învestirii sale cu recursul de faţă, în condiţiile art. 499 din C. proc. civ., Înalta Curte, în raport cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte contată că recursul este tardiv formulat.

Potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 "Hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare", iar potrivit art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3)."

Potrivit art. 182 alin. (1) din C. proc. civ., "Termenul care se socoteşte pe zile, săptămâni, luni sau ani se împlineşte la ora 24:00 a ultimei zile în care se poate îndeplini actul de procedură".

Înalta Curte reţine că sentinţa civilă nr. 990 din 14.10.2020 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a fost comunicată recurentei-pârâte la data de 11.06.2021, conform dovezii de înmânare ataşată la dosarul instanţei de fond – fila x. Termenul de 15 zile, prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, înăuntrul căruia trebuia declarată calea de atac a recursului, începea să curgă de la acest moment şi se împlinea la data de 27.06.2021, care fiind într-o zi de duminică, s-a prelungit până la data de 28.06.2021, aceasta fiind ultima zi de declarare a căii de atac.

În cauză, cererea de recurs a fost transmisă prin poştă la instanţa de fond la data de 29.06.2021, aşadar cu depăşirea termenului legal, absolut şi imperativ prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 182 alin. (2) din C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 185 alin. (1) din C. proc. civ., "când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate".

Căile de atac şi termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, întrucât se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze.

Aşadar, nici părţile şi nici instanţa de judecată nu pot deroga de la termenele prevăzute de lege pentru exerciţiul unei căi de atac şi de la modalitatea în care acestea se calculează.

Înalta Curte constată astfel, faţă de actele dosarului, că recursul a fost depus în afara termenului de 15 zile prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv la data de 29.06.2021, ultima zi în care putea fi promovată calea de atac fiind 28.06.2021.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 185 C. proc. civ. coroborat cu art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, va respinge recursul, ca tardiv formulat.

II.2. Recursul declarat de recurentul – pârât Ministerul Justiţiei

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Referitor la excepţia inadmisibilităţii, Înalta Curte reţine că prima instanţă în mod corect a respins această excepţie, deoarece nu este întrunită în speţă situaţia premisă reglementată de dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Anexa V la Legea nr. 153/2017, în condiţiile în care obiectul prezentului litigiu nu îl reprezintă contestarea vreunui ordin al Ministerului Justiţiei prin care li s-au stabilit drepturile salariale, ci reîncadrarea intimaţilor, urmare a situaţiei recunoscute prin sentinţa civilă nr. 829/12.07.2018 pronunţată de Tribunalul Mureş (definitivă prin respingerea apelului).

Pe fondul cauzei, Înalta Curte reţine că prin Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare trebuie să se stabilească prin raportare la întreaga categorie profesională, respectiv familie ocupaţională, indiferent de instituţie sau autoritate publică, ţinând cont de hotărârile judecătoreşti pronunţate, precum şi de valoarea de referinţă sectorială aplicată la nivelul instanţelor judecătoreşti, de unde se reţine că valoarea de referinţă sectorială trebuie să fie unică pentru întreaga familie ocupaţională justiţie.

Potrivit art. 1 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, "(1) În anul 2015, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, şi nu se aplică valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010. (2) În anul 2015, cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă personalului plătit din fonduri publice pentru luna decembrie 2014, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.(...)".

La data 09.04.2015, a intrat în vigoare Legea nr. 71/2015 pentru aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, prin care s-a introdus alin. (51) la art. 1 al ordonanţei, care prevede că "Prin excepţie de la alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru flecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii".

Prin Decizia nr. 23/26.09.2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că, "În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, sintagma "salarizat la acelaşi nivel" are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenţei, al Curţii de Conturi, precum şi din cadrul celorlalte autorităţi şi instituţii publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea şi aplicarea aceleiaşi norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice.".

În considerentele deciziei, s-a reţinut că "nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5^1) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, astfel încât personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Prin urmare, în acest caz, nu va funcţiona regula menţinerii în anul 2015 a aceluiaşi nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază şi sporuri) pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparaţie cu salariile de bază şi sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca şi acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creştere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare."

Tot prin Decizia nr. 794/2016 Curtea Constituţională a stabilit: "Astfel, urmarea intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 este aceea că, pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, indemnizaţia de încadrare a magistraţilor şi a personalului asimilat este aceeaşi, stabilită la nivel maxim. De altfel, chiar înainte de intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, prin art. 1 alin. (5^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, introdus prin legea sa de aprobare, Legea nr. 71/2015, s-a prevăzut aceeaşi soluţie legislativă, a egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim."

S-a mai reţinut că: "dispoziţiile de lege criticate lipsesc de sens şi, practic, anulează voinţa legiuitorului şi raţiunea esenţială a edictării actului normativ respectiv, astfel cum sunt precizate în Preambulul Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, anume acelea de a egaliza veniturile personalului bugetar cu aceeaşi funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, prin raportate la nivelul maxim, şi de a elimina inechităţile existente."

Obligaţia legală a pârâţilor de a aplica nivelul maxim de salarizare, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor salariale cuvenite ale indemnizaţiei de încadrare brute lunare, acordate prin hotărâri judecătoreşti, a fost statuată şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Prin Decizia nr. 36/4 iunie 2018, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5l) din O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, Î.C.C.J. a statuat că soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere şi majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut că a aprecia că nivelul maxim al salarizării nu poate include drepturile obţinute prin hotărâri judecătoreşti definitive decât dacă au fost emise ordine de salarizare, ar însemna să fie lăsată la latitudinea ordonatorilor de credite consecinţa aplicării sau neaplicării prevederilor legale. Cu alte cuvinte, ar însemna ca neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti definitive să producă consecinţe juridice în sensul privării unor titulari de drepturile lor specifice (pct. 78).

Trebuie menţionat că hotărârile judecătoreşti prin care s-a recunoscut majorarea valorii de referinţă sectorială care prin definiţie vizează aplicabilitatea aceluiaşi criteriu de salarizare unui întreg sector de activitate, nu vizează situaţii de fapt particulare, ci aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative, cu aplicabilitate generală, astfel cum a reţinut Î.C.C.J. în decizia mai sus menţionată, precum şi prin Decizia nr. 7/2019, adoptată în recurs în interesul legii (pct. 71).

Coroborând dispoziţiile art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015, considerentele Deciziei nr. 23/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi ale Deciziei nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale a României, rezultă că nivelul de salarizare ce va fi comparat, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice în aceleaşi condiţii, este nivelul de salarizare din luna decembrie a anului 2014, care, prin efectul art. 1 alin. (1) şi alin. (2), s-a menţinut la acelaşi nivel şi în anul 2015, cu menţiunea că trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătoreşti şi să fie acelaşi pentru tot personalul salarizat potrivit dispoziţiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010.

Prin urmare, acest nivel maxim urmează să se stabilească prin raportare la aceeaşi funcţie, grad, gradaţie, vechime în muncă şi în specialitate, aceleaşi condiţii de studii, din cadrul întregii categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică.

Se mai reţine că dispoziţiile art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 71/2015 care a intrat în vigoare la data de 09.04.2015 în interpretarea dată prin Decizia nr. 23/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care statuează că "personalul (…) care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad, treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii", sunt aplicabile pentru anul 2015 şi reclamanţilor, conform art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de Urgenţă nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015.

Legea nr. 293/2015 din 25 noiembrie 2015 privind aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 35/2015 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 a stabilit la articolul I, punctul 13, că începând cu data de 1 decembrie 2015, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiilor de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare precum şi cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut/solda lunară brută/salariul lunar brut/indemnizaţia brută de care beneficiază personalul prevăzut în anexa nr. 1 - Familia ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţie" (...) se majorează cu 10% faţă de nivelul acordat pentru luna noiembrie 2015.

Pentru anul 2016 sunt incidente dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de Urgenţă nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, potrivit cărora în anul 2016, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2015, aceeaşi fiind situaţia şi în cazul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare, care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizaţia lunară brută de încadrare.

Ordonanţa nr. 57/2015 a fost modificată prin O.U.G. nr. 20/2016, care la art. 31 a stabilit că începând cu 01.08.2016 (…) personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare mai mic decât cel stabilit la nivel maxim pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

De altfel şi Legea cadru nr. 153/2017 din 28 iunie 2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice prevede la art. 38 în mod clar că începând cu data de 1 iulie 2017 se menţin în plată la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, până la 31 decembrie 2017, cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie şi indemnizaţiilor de încadrare, precum şi cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, indemnizaţia brută de încadrare, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, în măsura în care personalul ocupă aceeaşi funcţie şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

De asemenea, art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, prevede şi în anul 2018 şi 2019 păstrarea acestor drepturi, cărora li se aplică o anumită majorare.

Prin raportare la familia ocupaţională "Justiţie" stabilită de Anexa VI a Legii – cadru nr. 284/2010 şi la ordonatorii principali de credite indicaţi în normele juridice respective, având în vedere situaţia de fapt existentă, valoarea concretă a VRS trebuie să fie cea de 484,18 RON, întrucât dispoziţiile O.G. nr. 13/2008 stabileau:

"ART. 1 (1) Valoarea de referinţă sectorială prevăzută în anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările ulterioare, se majorează, începând cu data de 1 aprilie 2008, cu 2% faţă de nivelul din luna decembrie 2007.

(2) Începând cu data de 1 octombrie 2008, creşterea valorii de referinţă sectoriale este de 2% faţă de valoarea din luna septembrie 2008.

(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică şi pentru personalul din serviciile de probaţiune salarizat potrivit Legii nr. 327/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din serviciile de probaţiune".

"ART. 2 (1) Valoarea de referinţă sectorială prevăzută în anexele nr. 1c, 2c şi 3c la Ordonanţa Guvernului nr. 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, precum şi din cadrul altor unităţi din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări prin Legea nr. 247/2007, se majorează, începând cu data de 1 aprilie 2008, cu 4% faţă de nivelul din luna decembrie 2007.

(2) Începând cu data de 1 octombrie 2008, creşterea valorii de referinţă sectoriale este de 4,5% faţă de valoarea din luna septembrie 2008".

Reiese aşadar că acest act normativ a stabilit majorarea VRS pentru personalul din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor.

Totodată, în ceea ce priveşte obligaţia ordonatorului de credite de a stabili salariile prin egalizare la nivelul cel mai mare existent în cadrul familiei ocupaţionale, obligaţie impusă de actelor normative menţionate anterior şi de cele stabilite prin decizia nr. 794/2016 din 15 decembrie 2016 a Curţii Constituţionale a României, Înalta Curte constată că reclamanţii au depus la dosar hotărâri judecătoreşti cu privire la care au arătat că au fost stabilite pentru magistraţi şi personal auxiliar valori ale VRS care cuprind majorările stabilite de O.G. nr. 13/2008.

În privinţa practicii judiciare referitor la VRS în cuantumul solicitat şi de reclamanţii din litigiul de faţă, instanţa de fond a avut în vedere sentinţa civilă nr. 829/12.07.2018 pronunţată de Tribunalul Mureş, secţia Civilă în dosarul nr. x/2018 (definitivă prin neapelare), prin care au fost obligaţi pârâţii Tribunalul Mureş şi Curtea de Apel Târgu Mureş să achite reclamanţilor, începând cu 09.04.2015, o indemnizaţie brută lunară, stabilită prin raportare la VRS de 405 RON la care se adaugă o majorare de 8,5% acordată conform O.G. nr. 13/2008 şi, începând cu data de 01.12.2015 o indemnizaţie brută lunară, stabilită prin raportare la VRS de 405 RON la care se adaugă o majorare de 8,5% conform O.G. nr. 13/2008 şi procentul de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015.

De asemenea, reclamanţii au invocat hotărâri judecătoreşti, prin care au fost admise cereri de chemare în judecată, fiind obligată pârâta să plătească fiecărui reclamant diferenţa dintre drepturile salariale lunare încasate şi cele cuvenite şi datorate, recalculate prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 484,18 RON, la care se va adăuga majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016, diferenţă actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Totodată, în cauză nu poate fi vorba despre "o modificare a opţiunii legiuitorului, în sensul contrar reţinut de acesta, afirmând existenţei unui drept care nu mai are temei legal", astfel cum s-a reţinut în Decizia nr. 51/2020 a Curţii Constituţionale la care a făcut trimitere recurentul.

De altfel, Decizia nr. 51/2020 a Curţii Constituţionale se referă la un drept specific, iar considerentele acesteia privitoare la Decizia nr. 21 din 21 noiembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie trebuie citite exclusiv în legătură cu obiectul lor specific (titlul de doctorat), neputând fi extinse cu privire la alte sporuri.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor invocate de recurent, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 990 din 14 octombrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcţia Naţională de Probaţiune împotriva aceleiaşi sentinţe, ca tardiv formulat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 17 ianuarie 2023.