Late-payment penalties and court costs excluded from insurer guarantee fund coverage; appeal dismissed.

Şedinţa publică din data de 22 martie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 16 decembrie 2020, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor ("FGA", "Fondul"), a solicitat:

(i) anularea în parte a Deciziei FGA nr. 25186/25.11.2020;

(ii) obligarea pârâtului la plata sumei de 1.284,37 RON, reprezentând penalităţi de întârziere şi a sumei de 955,92 RON reprezentând cheltuieli de judecată stabilite prin sentinţa civilă nr. 11844/17.09.2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în dosarul nr. x/2015;

(iii) obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 789 din 21 mai 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 789 din 21 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii.

În motivarea căii de atac, reclamanta susţine că penalităţile de întârziere aferente despăgubirii reprezintă creanţe de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015, astfel cum s-a reţinut şi prin Decizia nr. 29/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, la considerentul de la pct. 124. Totodată, potrivit pct. 59 din Decizia nr. 86/2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, daunele-interese moratorii reprezintă un accesoriu al creanţei, ce se transmite în patrimoniul asigurătorului de bunuri prin efectul subrogaţiei.

Susţine recurenta-reclamantă că penalităţile de întârziere rezultă în mod expres din contractul de asigurare RCA, fiind prevăzute prin normele care reglementează acest contract, respectiv Ordinul CSA nr. 14/2011 şi Norma ASF nr. 23/2014. Atât penalităţile de întârziere, cât şi cheltuielile de judecată sunt reglementate în capitolul destinat contractului de asigurare, astfel că ele izvorăsc din acest contract.

Mai arată că, potrivit art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, FGA are posibilitatea de a plăti din disponibilităţile sale dobânzi şi/sau alte cheltuieli şi, ulterior, de a se subroga în drepturile creditorilor plătiţi prin înscrierea acestor sume la masa credală, putând, aşadar, să recupereze în cadrul procedurii falimentului penalităţile şi cheltuielile de judecată plătite reclamantei. De asemenea, posibilitatea creditorului de a solicita recuperarea penalităţilor şi cheltuielilor de judecată în cadrul procedurii falimentului nu este de natură să excludă posibilitatea recuperării acestora de la FGA, astfel cum prevede art. 17 din Legea nr. 213/2015 şi se confirmă prin Decizia nr. 29/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a depus întâmpinare, prin care nu a invocat excepţii.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de criticile invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte constată că, deşi reclamanta nu a indicat cazul de casare pe care se întemeiază recursul, criticile expuse se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv greşitei aplicări sau interpretării a dispoziţiilor legale incidente, urmând a fi analizate din această perspectivă.

Prin cererea de plata înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor sub nr. x/15.03.2016, reclamanta A. S.A. a solicitat sa fie despăgubită din disponibilităţile FGA cu suma de 4.428,87 RON reprezentând despăgubire achitată asiguratului CASCO, suma de 1.284,37 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi cu suma de 955,92 RON cheltuieli de judecată stabilite prin sentinţa civilă nr. 11844/17.09.2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în dosarul nr. x/2015.

În urma analizării cererii de plata, prin Decizia nr. 25186/25.11.2020, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a admis în parte cererea de plată, doar în ceea ce priveşte despăgubirea în sumă de 4.428,87 RON, reţinând că suma totală de 2.240,29 RON, solicitată de reclamantă cu titlu de penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată, nu reprezintă creanţă de asigurare în înţelesul art. 1 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. Această decizie a fost menţinută de instanţa de fond, care a reţinut că sumele ce fac obiectul litigiului nu au natura unor creanţe de asigurare, nefiind rezultate din contractul de asigurare.

În acord cu instanţa de fond, Înalta Curte constată că sumele solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată, datorate de asigurătorul B. S.A. ("B.") pentru neplata la timp a despăgubirilor, nu se înscriu în categoria creanţelor de asigurări şi nu reprezintă o obligaţie legală de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor, astfel încât criticile de nelegalitate formulate de reclamantă sunt nefondate.

Dispoziţiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 şi art. 21 alin. (2) Normele ASF nr. 16/2015 prevăd că, în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună si a creanţelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în categoria de creanţe de asigurări se includ "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;".

De asemenea, dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv:

"(3) Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. (...)"

Potrivit art. 36 alin. (5) din Ordinul CSA nr. 14/2011 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule (act normativ în vigoare la data încheierii poliţei de asigurare):

"Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească..", iar potrivit art. 37: "Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 36 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere."

Totodată, prevederile art. 2214 C. civ. stabilesc că:

"În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite.", iar potrivit art. 2217 din acelaşi cod:

"Despăgubirea se stabileşte în funcţie de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăşi valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei şi nici suma asigurată."

Din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale penalităţilor de întârziere şi/sau ale cheltuielilor de judecată care ar putea fi puse în sarcina asiguratorului falit, determinate de neexecutarea obligaţiilor contractuale la termenul scadent, conform art. 36-37 din Ordinul CSA nr. 14/2011. Prevederile C. civ., anterior citate, confirmă că despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte accesoriile creanţei principale, pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia drepturile şi obligaţiile asigurătorului din contractul de asigurare. Fondul reprezintă un mecanism de garantare a despăgubirilor datorate de asigurătorul falit, fără ca în sumele garantate să se înscrie şi penalităţile de întârziere, dobânzile legale şi alte creanţe care se datorează exclusiv culpei asigurătorului pentru neplata/plata cu întârziere a despăgubirii şi a căror recuperare este posibilă conform regulilor procedurii insolvenţei.

Nefondate sunt şi criticile referitoare la nesocotirea considerentelor de la pct. 124 din Decizia nr. 29/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Problema de drept pe care Înalta Curte a dezlegat-o prin această decizie privea chestiunea dacă, prin creanţă de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. Aşadar, problema de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte (şi căreia i s-au subsumat toate considerentele expuse în susţinerea soluţiei) nu a fost aceea a stabilirii naturii de creanţe de asigurări a sumelor reprezentând penalităţi de întârziere şi/sau cheltuieli de judecată datorate de asigurătorul RCA către asigurătorul care exercită dreptul de regres.

Recurenta-reclamantă s-a prevalat de considerentele din cuprinsul paragrafului 124 al deciziei, potrivit cărora:,,124. Nu este lipsit de relevanţă faptul că în cuprinsul definiţiei date acestei noţiuni legiuitorul foloseşte, iniţial, termenul la plural - "creanţele creditorilor de asigurări" - tocmai pentru că aceste creanţe pot reprezenta daune materiale, daune morale, penalităţi, însă ulterior indică clar elementul care uneşte toate aceste creanţe şi impune a fi tratate ca o singură creanţă, şi anume contractul de asigurare. Astfel, creanţele creditorilor de asigurări care ar rezulta dintr-un contract de asigurare reprezintă "creanţa de asigurare".". Or, menţionarea termenului "penalităţi" nu poate fi interpretată în sensul invocat de recurentă (respectiv ca stabilind caracterul penalităţilor de întârziere de creanţe de asigurare), câtă vreme considerentele expuse în susţinerea deciziei interpretative trebuie privite prin prisma obiectului sesizării (care, după cum s-a arătat anterior, nu a avut a statua asupra naturii penalităţilor de întârziere), precum şi în coroborare cu restul considerentelor. Astfel fiind, este de observat că teza finală a paragrafului nr. 124 prevede o condiţie esenţială pentru calificarea unei creanţe ca fiind creanţă de asigurare şi anume aceea de a rezulta dintr-un contract de asigurare, iar paragraful nr. 125 subliniază însă o dată această idee, stipulând că:

"(...) elementul esenţial care stă la baza despăgubirilor achitate de Fondul de garantare a asiguraţilor îl reprezintă contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală, în cadrul căruia asigurătorul în faliment figurează în calitate de debitor."

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, penalităţile de întârziere nu izvorăsc din contractul de asigurare, ci se grevează pe culpa ulterioară a societăţii de asigurare, care, după producerea evenimentului asigurat, a refuzat sa achite despăgubirea în termenul prevăzut de Ordinul CSA nr. 14/2011. Penalităţile au natura unui drept de creanţă izvorât din nerespectarea obligaţiei de plată de către asigurător şi nasc drepturi şi obligaţii numai între părţile semnatare ale contractului de asigurare, reprezentând sancţiuni pentru o anumită conduită, care se aplică numai asiguratorului şi care nu pot fi transferate în sarcina pârâtului FGA, în lipsă de prevedere legală. Aceeaşi este situaţia şi în cazul cheltuielilor de judecată, stabilite în litigiul generat de neplata despăgubirii în termenul legal şi care sunt datorate de asigurătorul falit în temeiul culpei sale procesuale.

Nici invocarea de către recurenta-reclamantă a prevederilor art. 18 din Legea nr. 213/2015 nu conduce spre o altă concluzie, menţiunea legiuitorului cu privire la posibilitatea înregistrării Fondului la masa credală a asigurătorului falit cu "sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale" nereferindu-se la penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată solicitate de creditorii de asigurători, ci la cheltuieli pe care însuşi Fondul le-a angajat în procedura de soluţionare a cererilor.

Cât priveşte invocarea de către recurenta-reclamantă a dispoziţiilor art. 17 din Legea nr. 213/2015, Înalta Curte constată că această normă legală permite creditorului de asigurări să urmeze separat şi procedura de faliment a asigurătorului în vederea recuperării creanţelor de asigurări, însă nu reglementează în vreun fel cu privire la definiţia şi sfera creanţelor de asigurare, respectiv cu privire la suportarea de către FGA a penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată datorate de asigurătorul în faliment.

În concluzie, sumele solicitate cu titlu de penalităţi contractuale şi cheltuieli de judecată datorate de asigurător pentru plata cu întârziere a despăgubirii nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul FGA nu are obligaţia de a le plăti din disponibilităţile sale. Instanţa de fond a dat o interpretare corectă dispoziţiilor legale incidente cauzei, respectiv art. 2 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) lit. a) - b) din Legea 213/2015, în raport de conţinutul lor limitativ şi clar definit, motiv pentru care sentinţa recurată va fi menţinută, consecutiv respingerii, ca nefondate, a criticilor formulate în recurs de reclamantă.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 789 din 21 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 22 martie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.