Insurance Guarantee Fund prevails: late-payment penalties not "insurance claims" under Law 213/2015; claim rejected.

Şedinţa publică din data de 22 martie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 28 octombrie 2020, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor ("FGA", "Fondul"), a solicitat:

(i) anularea în parte a Deciziei nr. 24511/08.10.2020;

(ii) obligarea pârâtului la plata sumei de 908,03 RON, reprezentând penalităţi de întârziere;

(iii) obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 353 din 12 martie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

(i) a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor;

(ii) a anulat în parte Decizia nr. 24511/08.10.2020, în ceea ce priveşte respingerea cererii de plată cu privire la penalităţile de întârziere;

(iii) a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 908,03 RON reprezentând penalităţi de întârziere;

(iv) a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 140,8 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 353 din 12 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii.

În motivarea recursului, pârâtul susţine că instanţa de fond a soluţionat cauza cu încălcarea prevederilor art. 2 alin. (1), art. 11 şi art. 15 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, art. 21 din Norma nr. 16/2015, art. 3 alin. (1) lit. i) din legea nr. 503/2004, respectiv cu aplicarea greşită a art. 4 alin. (1) lit. a) şi art. 18 din Legea nr. 213/2015.

Arată recurentul-pârât că, prin decizia contestată, a respins cererea de plată a penalităţilor de întârziere, întrucât acestea nu reprezintă creanţe de asigurări în înţelesul Legii nr. 213/2015, iar Fondul nu este un continuator/succesor al asiguraţilor faliţi, obligaţiile sale fiind obligaţii legale proprii, iar nu o continuare a obligaţiilor asigurătorilor în faliment. Apreciind că penalităţile de întârziere sunt creanţe de asigurări, instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, extinzând normele juridice dincolo de înţelesul lor restrictiv şi clar delimitat.

În acest sens, susţine recurentul-pârât că FGA a fost înfiinţat în scopul protejării creditorilor de asigurări, Fondul acoperind creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei consumatorilor produselor şi serviciilor de asigurări, iar nu ca obligaţii proprii şi cu atât mai puţin ca obligaţii ale asigurătorului aflat în faliment. Creanţele de asigurări sunt definite de prevederile Legii 213/2015 si ale Normei 16/2015, acest tip de obligaţii fiind singurele care pot fi acoperite din fondurile FGA, al cărui patrimoniu este afectat scopului definit de art. 2 alin. (3) din Legea 213/2015. Potrivit art. 18 din Legea nr. 213/2015 şi art. 25 din Norma ASF nr. 16/2015, Fondul se subrogă în drepturile creditorilor de asigurări plătiţi, iar nu ale asigurătorilor în faliment, toate despăgubirile/indemnizaţiile plătite de FGA în cadrul procedurii administrative de plata prevăzută de Legea nr. 213/2015 înregistrându-se cu titlu de creanţe de asigurări la dosarul de faliment al asigurătorului falit.

Astfel, arată recurentul-pârât, Legea nr. 213/2015 a înţeles să protejeze creditorii de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător numai în ceea ce priveşte despăgubirile/indemnizaţiile şi primele datorate de asigurătorul debitor, aspect care rezultă din prevederile art. 21 alin. (1) şi (3) din Norma ASF nr. 16/2015, dar şi din dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004. Prin asimilarea penalităţilor de întârziere despăgubirilor stabilite prin Legea nr. 213/2015, instanţa de fond a încălcat şi prevederile art. 11 din acest act normativ, care arată în mod neechivoc că ceea ce se plăteşte de către Fond în temeiul acestui act normativ sunt despăgubiri sau indemnizaţii, în condiţiile şi în limita plafonului de garantare.

Recurentul-pârât afirmă şi că, potrivit art. 8 din Norma ASF nr. 16/2015, FGA nu se subrogă asigurătorului falit, nu este un continuator al acestuia şi nu devine un asigurător, obligaţiile sale de plată rezultând numai din lege. Pentru ca sumele solicitate de creditori să poată fi suportate din fondurile FGA, este necesar ca aceste debite sa rezulte direct dintr-un contract de asigurare, condiţie neîndeplinita de penalităţile de întârziere, care izvorăsc din nerespectarea obligaţiei de plata de către asigurător. Aceste penalităţi intervin ca urmare a altor raporturi juridice decât contractul de asigurare, ce nu au fost avute în vedere în definiţiile cuprinse la art. 4 din Legea nr. 213/2015 sau în legislaţia conexă aplicabilă – Legea nr. 503/2004, Legea nr. 85/2014, Legea nr. 246/2015.

Interpretarea restrictivă a noţiunii de creanţe de asigurări din cuprinsul Legii nr. 213/2015 este confirmată şi de hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţa de fond în alte speţe, recurentul-pârât arătând că aceste hotărâri au fost validate de Înalta Curte prin menţinerea lor în recurs, chiar după pronunţarea deciziei interpretative nr. 29/2020, despre care instanţa de fond susţine în mod greşit că ar fi fost încălcată prin emiterea deciziei contestate în cauză.

Consideră recurentul-pârât că Decizia nr. 29/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unei chestiuni de drept, nu este aplicabilă în speţă, întrucât obiectul sesizării nu a vizat stabilirea caracterului penalităţilor de întârziere de creanţe de asigurări. În acest sens trebuie avută în vedere şi împrejurarea că, ulterior publicării acestei decizii în Monitorul Oficial, în dosarul nr. x/2017, aflat în recurs pe rolul instanţei supreme, s-a solicitat sesizarea Înaltei Curţi în vederea pronunţării unei hotărâri interpretative asupra chestiunii de drept dacă sumele reprezentând penalităţi de întârziere, dobânzi şi cheltuieli de judecată constituie creanţe de asigurări; instanţa de recurs a respins cererea de sesizare, însă a admis recursul declarat de FGA şi a respins cererea de obligare la plata acestor accesorii, ca neîntemeiată.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă nu a depus întâmpinare faţă de recursul declarat de pârâtul Fondul de garantare a Asiguraţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de criticile invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor este fondat, pentru următoarele considerente:

Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că, deşi pârâtul şi-a întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., criticile expuse nu se circumscriu decât cazului de casare reglementat de pct. 8 al articolului menţionat, necuprinzând argumente de nelegalitate referitoare la nemotivarea sentinţei recurate ori la existenţa unor motive străine sau contradictorii în cuprinsul acesteia. Întrucât argumentaţia cererii de recurs se subsumează doar greşitei aplicări sau interpretării a dispoziţiilor legale incidente, urmează a fi analizată doar din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin cererea de plata înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor sub nr. x/26.04.2017, reclamanta A. S.A. a solicitat sa fie despăgubită din disponibilităţile FGA cu suma de 2.340,28 RON reprezentând despăgubire achitată asiguratului său CASCO şi cu suma de 908,03 RON, reprezentând penalităţi de întârziere calculate conform art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014.

În urma analizării cererii de plata, prin Decizia nr. 24511/08.10.2020, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a admis în parte cererea de plată, doar în ceea ce priveşte despăgubirea în sumă de 2.340,28 RON, reţinând că sumele solicitate de reclamantă cu titlu de penalităţi de întârziere nu reprezintă creanţe de asigurări în înţelesul art. 1 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Contrar celor reţinute de instanţa de fond şi susţinerilor reclamantei, Înalta Curte constată că sumele solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere, datorate de asigurătorul B. S.A. ("B.") pentru neplata la timp a despăgubirii, nu se înscriu în categoria creanţelor de asigurări şi nu reprezintă o obligaţie legală de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor, astfel încât criticile de nelegalitate formulate de pârât sunt fondate.

Dispoziţiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 şi art. 21 alin. (2) Normele ASF nr. 16/2015 prevăd că, în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în categoria de creanţe de asigurări se includ "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;".

De asemenea, dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv: "(3) Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. (...)"

Potrivit art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule (în vigoare la data încheierii poliţei de asigurare): "Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.", iar potrivit art. 38: "Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată, care se plăteşte de asigurător."

Totodată, prevederile art. 2214 C. civ. stabilesc că: "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite.", iar potrivit art. 2217 din acelaşi cod: "Despăgubirea se stabileşte în funcţie de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăşi valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei şi nici suma asigurată."

Din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale penalităţilor de întârziere care ar putea fi puse în sarcina asiguratorului falit, determinate de neexecutarea obligaţiilor contractuale la termenul scadent, conform art. 37-38 din Norma ASF nr. 23/2014. Prevederile C. civ., anterior citate, confirmă că despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere, pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia drepturile şi obligaţiile asigurătorului din contractul de asigurare. Fondul reprezintă un mecanism de garantare a despăgubirilor datorate de asigurătorul falit, fără ca în sumele garantate să se înscrie şi penalităţile de întârziere, dobânzile legale şi alte creanţe care se datorează exclusiv culpei asigurătorului pentru neplata/plata cu întârziere a despăgubirii şi a căror recuperare este posibilă conform regulilor procedurii insolvenţei.

În ceea ce priveşte invocarea de către reclamantă a considerentelor de la pct. 124 din Decizia nr. 29/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanţa de recurs constată că acest argument a fost greşit valorificat de prima instanţă.

Problema de drept pe care Înalta Curte a dezlegat-o prin această decizie privea chestiunea dacă, prin creanţă de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. Aşadar, problema de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte (şi căreia i s-au subsumat toate considerentele expuse în susţinerea soluţiei) nu a fost aceea a stabilirii naturii de creanţe de asigurări a sumelor reprezentând penalităţi de întârziere datorate de asigurătorul RCA către asigurătorul care exercită dreptul de regres.

Reclamanta s-a prevalat de considerentele din cuprinsul paragrafului 124 al deciziei, potrivit cărora:,,124. Nu este lipsit de relevanţă faptul că în cuprinsul definiţiei date acestei noţiuni legiuitorul foloseşte, iniţial, termenul la plural - "creanţele creditorilor de asigurări" - tocmai pentru că aceste creanţe pot reprezenta daune materiale, daune morale, penalităţi, însă ulterior indică clar elementul care uneşte toate aceste creanţe şi impune a fi tratate ca o singură creanţă, şi anume contractul de asigurare. Astfel, creanţele creditorilor de asigurări care ar rezulta dintr-un contract de asigurare reprezintă "creanţa de asigurare.". Or, menţionarea termenului "penalităţi" nu poate fi interpretată în sensul invocat de reclamantă şi greşit confirmat de instanţa de fond (respectiv ca stabilind caracterul penalităţilor de întârziere de creanţe de asigurare), câtă vreme considerentele expuse în susţinerea deciziei interpretative trebuie privite prin prisma obiectului sesizării (care, după cum s-a arătat anterior, nu a avut a statua asupra naturii penalităţilor de întârziere), precum şi în coroborare cu restul considerentelor. Astfel fiind, este de observat că teza finală a paragrafului nr. 124 prevede o condiţie esenţială pentru calificarea unei creanţe ca fiind creanţă de asigurare şi anume aceea de a rezulta dintr-un contract de asigurare, iar paragraful nr. 125 subliniază însă o dată această idee, stipulând că: " (...) elementul esenţial care stă la baza despăgubirilor achitate de Fondul de garantare a asiguraţilor îl reprezintă contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală, în cadrul căruia asigurătorul în faliment figurează în calitate de debitor."

Înalta Curte subliniază că penalităţile de întârziere nu izvorăsc din contractul de asigurare, ci se grevează pe culpa ulterioară a societăţii de asigurare, care, după producerea evenimentului asigurat, a refuzat sa achite despăgubirea în termenul prevăzut de Norma ASF nr. 23/2014. Penalităţile au natura unui drept de creanţă izvorât din nerespectarea obligaţiei de plată de către asigurător şi nasc drepturi şi obligaţii numai între părţile semnatare ale contractului de asigurare, reprezentând sancţiuni pentru o anumită conduită, care se aplică numai asiguratorului şi care nu pot fi transferate în sarcina pârâtului FGA, în lipsă de prevedere legală.

Totodată, nu poate fi reţinut ca întemeiat nici considerentul instanţei de fond care se sprijină pe prevederile art. 18 din Legea nr. 213/2015, menţiunea legiuitorului cu privire la posibilitatea înregistrării Fondului la masa credală a asigurătorului falit cu "sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale" nereferindu-se la penalităţile de întârziere solicitate de creditorii de asigurători de la asigurătorii faliţi, ci la cheltuieli pe care însuşi Fondul le-a angajat în procedura de soluţionare a cererilor.

În concluzie, penalităţile contractuale datorate de asigurător pentru plata cu întârziere a despăgubirii nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul FGA nu are obligaţia de a le plăti din disponibilităţile sale. Instanţa de fond a dat o interpretare greşită dispoziţiilor legale incidente cauzei, în special art. 2 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, neţinând cont de caracterul restrictiv al acestor dispoziţii, extinzând normele juridice dincolo de conţinutul lor limitativ şi clar definit, motiv care conduce la reformarea sentinţei recurate, consecutiv admiterii căii de atac formulate de pârât.

Pentru aceste considerente, constatând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, va casa sentinţa recurată şi, în rejudecare, va respinge, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A.

În condiţiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga intimata-reclamantă A. S.A. la plata către recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a cheltuielilor de judecată în sumă de 200 de RON, reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în recurs .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 353 din 12 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând:

Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

Obligă intimata-reclamantă A. S.A. la plata către recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a cheltuielilor de judecată în sumă de 200 de RON.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 22 martie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.