Direct concession of agricultural land requires functional assets under Law No. 268/2001

Şedinţa publică din data de 8 martie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 15 martie 2019, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Domeniilor Statului, obligarea paratei, in calitate de concedent, să îi atribuie direct în concesiune terenul agricol productiv şi terenul neagricol în suprafaţa totala de 2.258,64 ha situat în Savini Sadova, jud. Dolj.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 416 din data de 29 martie 2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Agenţia Domeniilor Statului, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei civile nr. 416 din data de 29 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, în rejudecarea după casare, admiterea cererii.

În motivarea recursului, cât priveşte cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arată că hotărârea primei instanţe a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Astfel, expertul numit în cauză să realizeze expertiza tehnică judiciară are specializare în agricultură, însă obiectivele stabilite de instanţă nu se limitează la specializarea menţionată, ci corespund şi altor specializări, respectiv amenajări şi construcţii hidrotehnice, construcţii civile industriale şi agricole, zootehnie, horticultură şi evaluarea proprietăţilor imobiliare. Deoarece regulile privind competenţa expertului sunt asimilate regulilor privind competenţa instanţei (asemenea cauzelor de recuzare), recurenta-reclamantă consideră că sunt incidente dispoziţiile art. 174 alin. (1) şi (2) şi art. 176 pct. 3 şi 6 din C. proc. civ., raportul de expertiză, ca act de procedură îndeplinit de expertul necompetent în domeniul/specializarea pentru care a fost numit, fiind nul absolut.

Un expert cu o altă specializare decât agricultură ar fi putut determina legătura de cauzalitate conform Legii nr. 268/2001 şi Normelor metodologice de aplicare a acestei legi, dintre activele achiziţionate de reclamantă şi necesitatea concesionării terenurilor.

În privinţa instalaţiei de irigat este evident că expertul nu are competenţă, considerând-o bun mobil şi nereferindu-se în concret la această instalaţie ca un bun care determină sau nu necesitatea concesionării terenului.

Deşi aceste critici pot fi considerate obiecţiuni la raportul de expertiză, ele reprezintă o scurtă analiză a unor aspecte din raportul de expertiză care susţin nulitatea acestuia şi, implicit, încălcarea de către prima instanţă a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Potrivit art. 178 alin. (1) din C. proc. civ., nulitatea absolută poate fi invocată de orice parte şi în orice stare a judecăţii.

În temeiul acestui motiv de casare şi menţionând că proba cu expertiză tehnică a fost considerată de instanţă necesară şi utilă soluţionării cauzei, recurenta solicită casarea sentinţei, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că instanţa de fond a încuviinţat administrarea probei cu înscrisul denumit "inventar al bunurilor", prezentat de reclamantă, însă nu a făcut nicio referire în motivarea sentinţei la acest înscris.

Raportat şi la puterea de lucru judecat a hotărârii pronunţate în dosarul nr. x/2011, prima instanţă ar fi putut stabili, dacă ar fi analizat şi această probă, că nu se poate produce vătămarea intereselor unor terţe persoane care eventual ar fi putut dobândi alte active situate pe acelaşi teren (aspect reliefat în considerentele hotărârii de fond pronunţate în dosarul nr. x/2011) deoarece recurenta a cumpărat toate activele societăţii B. S.A., Piscul Sadovei din Judeţul Dolj.

Deci, instanţa de fond nu a motivat hotărârea şi prin prisma acestei probe pe care a încuviinţat-o, probă prin care reclamanta a demonstrat că a cumpărat toate activele societăţii anterior menţionate, astfel că nu există şi nu pot exista interese legale ale unei terţe persoane în această cauză.

În plus, sentinţa recurată cuprinde motive contradictorii. Astfel, pe de o parte se reţine că imobilele cumpărate de la C. S.R.L. şi D. S.R.L. nu sunt amplasate pe suprafaţa de 2.258,74 ha, iar pe de altă parte că toate activele aflate în proprietatea reclamantei sunt în stare avansată de degradare, ori complet distruse şi inutilizabile, neimplicând necesitatea exploatării terenului în suprafaţă 2258,74 ha, care nu a mai fost cultivat în ultimii 2 ani.

Aceste considerente prezintă o situaţie de fapt contradictorie şi, de asemenea, subliniază recurenta că dispoziţiile legale pe care se întemeiază acţiunea sa nu califică activul care implică necesitatea exploatării unui teren în funcţie de starea în care acesta se află.

În ceea ce priveşte cel de al treilea motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 537 şi art. 546 din C. civ., precum şi dispoziţiile Legii nr. 268/2001 completată prin Legea nr. 249/2003, respectiv art. 21 indice 1 - 21 indice 3 din lege. Potrivit acestora voinţa legiuitorului este aceea de a concesiona prin atribuire directă suprafeţe de teren către deţinătorii de active, luând în considerare faptul că exploatarea acestora nu se poate realiza independent de terenurile aferente.

Or, recurenta-reclamantă este titulara dreptului de proprietate asupra investiţiilor edificate pe terenul în litigiu şi în această calitate a solicitat pârâtei în 2011 încheierea contractului de concesiune, prin atribuire directă, pentru suprafaţa aproximativă de 2.300 ha situată în Savini Sadova.

Recurenta a devenit proprietara prin cumpărare a: instalaţiei subterane de irigat; capacităţilor de producţie din zootehnie (grajduri de vite) şi a unei magazii de cereale, toate foste active ale B.-societate care a deţinut terenuri cu destinaţie agricolă, aflată în portofoliul ADS.

Construcţiile zootehnice se găsesc pe acelaşi teren pe care se găseşte şi reţeaua de irigaţii.

De asemenea, prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/22.04.2013 reclamanta a cumpărat de la C. S.R.L. (care cumpărase de la B.) alte imobile, terenuri intravilane şi construcţii care, de asemenea, se găsesc pe terenul pe care se află şi reţeaua de irigaţii.

Din dosarul nr. x/2009 aflat pe rolul Tribunalului Dolj, având ca obiect procedura insolvenţei societăţii B. S.A., rezultă că toate bunurile societăţii au fost vândute, iar prin probatorul administrat în cauză s-a demonstrat că instalaţia de irigare care se află în proprietatea reclamantei este singurul activ care asigură exploatarea întregului teren în suprafaţă de 2.300 mp, a cărui concesionare face obiectul prezentei cauze.

Este fără putinţă de tăgadă că recurenta-reclamantă are calitatea de investitor în sensul dispoziţiilor art. 21 indice 1 – art. 21 indice 3 din Legea nr. 268/2001, poziţionându-se în categoria celor care au achiziţionat active.

Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor legale menţionate rezultă că, pentru ca un investitor să aibă dreptul la atribuirea directă spre concesionare a unor terenuri, trebuie să fie îndeplinite două condiţii: a) terenul să facă parte din categoriile prevăzute la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 268/2001; b) investitorul să fi cumpărat acţiuni sau active ce implică necesitatea exploatării unui astfel de teren.

Ambele condiţii sunt îndeplinite în cauză, terenul a cărui concesionare este vizată fiind teren agricol, care intră în categoria celor enumerate la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 268/2001, iar reclamanta fiind titulara dreptului de proprietate asupra investiţiilor edificate pe teren.

Recurenta- reclamantă subliniază că în 2013 a dobândit şi restul activelor care s-au aflat în proprietatea B. S.A. şi că bunurile intrate în patrimoniul său se încadrează în categoriile enumerate de dispoziţiile art. 77 indice 1 din H.G. nr. 626/2011. Activele aflate acum în proprietatea sa sunt singurele care asigură exploatarea întregului teren în suprafaţă de 2258,74 ha, iar imposibilitatea exploatării terenului face imposibilă desfăşurarea activităţii reclamantei.

În concluzie, recurenta-reclamantă este în drept să beneficieze de concesionarea prin metoda atribuirii directe a terenului, de vreme ce aceasta a cumpărat activele care implică necesitatea exploatării terenului cu destinaţie agricolă.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Agenţia Domeniilor Statului a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de reclamanta A. S.R.L., ca nefondat.

În motivare arată că este nefondat motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Excepţia nulităţii expertizei pe motiv de necompetenţă a expertului trebuia invocată la primul teren de judecată după depunerea şi comunicarea lucrării, având în vedere dispoziţiile art. 338 C. proc. civ.. Acestea prevăd sancţiunea decăderii părţii de a mai invoca ulterior primului termen după depunerea raportului, neregularităţi cu privire la acesta, inclusiv referitor la necompetenţa expertului, raportat la specializarea acestuia.

Recurenta nu poate valorifica direct în recurs această excepţie, astfel că sub acest aspect recursul este nefondat.

Şi cel de-al doilea motiv de recurs, prin care se susţine nemotivarea şi caracterul contradictoriu al sentinţei, este nefondat.

Recurenta-reclamantă pleacă de la premisa eronată potrivit căreia achiziţionarea tuturor activelor societăţii B. S.A. i-ar da dreptul la concesionarea întregii suprafeţe de teren fără organizarea unei licitaţii publice. În realitate, dreptul de concesionare directă este mult mai restrictiv fiind limitat exclusiv la categoriile de active prevăzute expres de art. 77 indice 1 din H.G. nr. 626/2001, în care nu se încadrează bunurile achiziţionate de reclamantă. Ca atare, aceasta susţine nefondat nelegalitatea sentinţei pe motivul neanalizării înscrisului denumit "inventarul bunurilor" cumpărate.

În sentinţă sunt arătate clar considerentele care au determinat respingerea cererii, respectiv sistemul de irigaţii este incomplet şi nefuncţional, aşa cum a arătat expertul, iar imobilele achiziţionate de la C. S.R.L. nu sunt amplasate pe suprafaţa solicitată a fi concesionată şi, mai mult, tot prin raportul de expertiză, s-a arătat că acestea sunt fie în stare avansată de degradare, fie complet distruse.

Deşi în cuprinsul hotărârii recurate nu se trimite expres la înscrisul invocat de recurentă, instanţa de fond, în lumina prevederilor legale şi prin valorificarea raportului de expertiză, a pronunţat o sentinţă legală care respectă cerinţele impuse de art. 6 paragraful 1 din Convenţia EDO şi art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Hotărârea a fost pronunţată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, fiind nefondat şi cel de-al treilea motiv de recurs.

Modalitatea de concesionare prin atribuire directă este o procedură derogatorie de la regula generală a concesionării terenurilor agricole din patrimoniul ADS prin licitaţie publică. Această excepţie introdusă prin Legea nr. 249/2003 este aplicabilă doar în situaţia în care deţinătorii categoriilor de active enumerate restrictiv de art. 77 indice 1 din H.G. nr. 626/2001 nu pot exploata bunurile cumpărate independent de terenurile aferente.

Atribuirea directă este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a cerinţelor obligatorii prevăzute de art. 21 indice 1 din Legea nr. 268/2001 (introdus prin Legea nr. 249/2003) şi art. 77 indice 1 din H.G. nr. 626/2001, şi anume:

- tipul activului deţinut de investitorul care solicită concesionarea se încadrează în categoriile prevăzute restrictiv de art. 77 indice 1 din H.G. nr. 626/2001;

- obiectul atribuirii -terenul- să fie necesar exploatării activului şi nu cel deservit de activ, neputându-se face o separare a activului de terenul pe care se află.

Cât priveşte tipul activului, conform art. 21 indice 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 268/2001, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiţii obligatorii:

- atribuirea directă se face pe perioada existenţei mijlocului fix sau a activului, dar nu mai mult de 49 de ani, aşa încât recurenta susţine nefondat că dispoziţiile legale aplicabile nu califică activul care implică necesitatea exploatării terenului, în funcţie de starea în care acesta se găseşte;

- pentru capacităţile de producţie din zootehnie, suprafaţa de teren cu destinaţie agricolă atribuită direct prin concesionare se stabileşte în funcţie de efectivul mediu de animale deţinut şi de capacitatea de exploatare.

Deci, activele deţinute de recurentă nu conduc la concesiunea prin atribuire directă, sistemele de desecare şi irigaţii ce constituie lucrări de îmbunătăţiri funciare şi de hidroamelioraţii conform definiţiei din Legea nr. 138/2004, neconducând la concesiune prin atribuire directă.

Odată cu intrarea în vigoare a H.G. nr. 859/2009, investitorii care au cumpărat active constând în amenajări de îmbunătăţiri funciare nu mai sunt îndrituiţi la concesiunea directă a terenurilor aferente.

Odată cu abrogarea, prin H.G. nr. 859/2009, a lit. c) a art. 77 indice 1 din H.G. nr. 626/2001, nu mai este posibilă concesionarea prin atribuire directă a terenului către proprietarii de amenajări de îmbunătăţiri funciare.

Cât priveşte activele zootehnice, atribuirea directă este condiţionată de efectivul mediu de animale deţinut şi de capacitatea de exploatare. Prin urmare, este necesară dovedirea funcţionalităţii activelor zootehnice, ceea ce nu este cazul reclamantei.

Cât priveşte spaţiile de depozitare, sediile de fermă agricolă, dormitoare, cantine, etc., potrivit art. 77 indice 1 lit. d) din H.G. nr. 626/2001 se poate concesiona exclusiv terenul de incintă aferent, or terenul vizat de reclamantă nu este teren de incintă.

II. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra cererii de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de A. S.R.L. este nefondat, pentru următoarele considerente:

1. În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se constată că reclamanta a solicitat instanţei de fond administrarea probei cu expertiză tehnică, indicând ca obiectiv al acestei lucrări de specialitate stabilirea situaţiei de fapt, şi anume a împrejurării dacă pe suprafaţa de teren a cărei concesionare prin atribuire directă se solicită sunt amplasate active achiziţionate de către reclamantă, urmând să se stabilească natura acestor active şi dacă ele implică necesitatea exploatării terenului cu destinaţie agricolă.

Expertul desemnat de instanţă are specializarea agricultură. Specializarea expertului a fost clar enunţată la încuviinţarea probei, prin încheierea din 21.10.2018, aspect faţă de care reclamanta nu a manifestat vreo opoziţie.

După efectuarea expertizei şi depunerea raportului, deşi a formulat obiecţiuni la concluziile expertului, susţinând că expertiza s-a axat greşit pe stabilirea stării fizice de fapt/a funcţionalităţii bunurilor/activelor – chestiune care ar exceda obiectivelor încuviinţate, reclamanta nu a pus în discuţie, nici la acest moment procesual şi nici după formularea de către expert a răspunsului la obiecţiuni, chestiunea greşitei desemnări a expertului, prin prisma specializării sale, în raport de obiectivele propuse pentru expertiză.

În principiu, pentru valabilitatea raportului de expertiză este necesar ca expertul să aibă specializarea cerută pentru lămurirea împrejurărilor de fapt concrete pentru care s-a încuviinţat efectuarea expertizei, aspect care rezultă din dispoziţiile art. 330 C. proc. civ.. Însă, trebuie remarcat că, în cauză, constatarea nefuncţionalităţii activelor (instalaţie de irigaţii, capacităţi de zootehnie) nu s-a bazat pe cunoştinţe de specialitate care exced competenţelor expertului, ci a avut în vedere starea fizică de degradare extremă a bunurilor.

În conformitate cu art. 174 şi următoarele din C. proc. civ., susţinerea specializării nepotrivite a expertului în raport cu obiectivul menţionat reprezintă o cauză de nulitate relativă, iar nu absolută, în raport de interesul protejat. Recurenta-reclamantă asimilează fără temei invocata neregularitate cu situaţia necompetenţei instanţei.

Potrivit art. 178 alin. (3) C. proc. civ., nulitatea relativă pentru neregularităţi săvârşite în cursul judecăţii trebuie invocată la termenul la care s-a săvârşit neregularitatea, iar dacă partea nu este prezentă, la termenul de judecată imediat următor şi înainte de a se pune concluzii de fond.

Or, desemnarea expertului a avut loc prin încheierea din 28.10.2019, termen la care reclamanta a fost prezentă, prin apărătorul său, care nu a invocat vreo neregularitate.

Mai mult, potrivit art. 338 C. proc. civ., o nouă expertiză trebuie cerută motivat, sub sancţiunea decăderii, la primul termen după depunerea raportului, iar dacă s-au formulat obiecţiuni, la termenul imediat următor depunerii răspunsului la obiecţiuni.

Norma de procedură nu distinge în funcţie de cauza pentru care s-ar cere efectuarea unei noi expertize de către alt expert. Prin urmare, părţile litigiului sunt ţinute de respectarea termenului procedural în invocarea cauzei de nulitate a raportului de expertiză.

Astfel, este nefondat motivul de recurs întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă neinvocând în faţa instanţei de fond neregularitatea procedurală referitoare la specializarea presupus greşită a expertului desemnat să realizeze lucrarea de specialitate.

2. Nefondat este şi motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă susţine fără temei că, în lipsa unei referiri exprese a instanţei de fond, în motivarea sentinţei, la înscrisul denumit "inventarul bunurilor" (înscris a cărui administrare a fost încuviinţată la termenul din 29.03.2021), sentinţa recurată ar fi nemotivată.

O referire concretă la înscrisul menţionat nu era necesară, după împrejurările cauzei şi în contextul raţionamentului logico-juridic expus prin sentinţă.

Astfel, prin sentinţă se reţine, pe de o parte, autoritatea de lucru judecat în efectul său pozitiv al sentinţei nr. 2159/2012 a Curţii de Apel Bucureşti, iar pe de altă parte că, raportat la dispoziţiile art. 21 indice 1 şi următoarele din Legea nr. 268/2001 şi art. 77 indice 1 din Normele metodologice de aplicare a legii, aprobate prin H.G. nr. 626/2001 cu modificările ulterioare şi cu valorificarea probatoriului administrat, în special a concluziilor raportului de expertiză, acţiunea reclamantei nu poate fi primită.

Recurenta-reclamantă, dealtfel, afirmă greşit că instanţa de fond în considerentele sentinţei nu ar fi făcut nicio referire la situaţia probată prin înscrisul menţionat. O astfel de referire se regăseşte în considerentele care privesc activele cumpărate de reclamantă de la C. S.R.L. şi D. S.R.L. .

Recurenta-reclamantă s-a sprijinit pe înscrisul menţionat în contextul în care, apărându-se faţă de excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de ADS, a susţinut că situaţia de fapt referitoare la activele achiziţionate s-a modificat de la data judecăţii anterioare între aceleaşi părţi, având loc şi achiziţiile unor imobile terenuri şi construcţii de la C. S.R.L., tot active deţinute anterior de B. S.A..

Instanţa de fond nu a ignorat înscrisul menţionat şi situaţia de fapt pretinsă de reclamantă. Considerentele sentinţei se referă şi la aceste imobile cumpărate ulterior, despre care se reţine, pe de o parte că nu sunt amplasate pe suprafaţa de teren agricol a cărei concesionare se solicită (de 2258,74 ha), iar pe de altă parte că şi acestea, ca şi cele achiziţionate anterior litigiului precedent referitor la aceeaşi concesionare prin atribuire directă, sunt în stare avansată de degradare sau complet distruse, respectiv inutilizabile în situaţia în care se găsesc şi neimplicând necesitatea exploatării terenului ce face obiectul cauzei.

De asemenea, recurenta-reclamantă consideră fără temei că aceste ultime considerente ale sentinţei ar fi contradictorii, câtă vreme ele nu fac decât să reliefeze împrejurările cauzei, reprezentând două aspecte factuale complementare, nicidecum aflate în contradicţie.

3. Şi cel de-al treilea motiv de recurs, prin care se susţine că sentinţa atacată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept substanţial, este nefondat.

Normele de drept substanţial incidente în cauză sunt cele cuprinse în art. 21 indice 1 din Legea nr. 268/2001 şi art. 77 indice 1 din Normele metodologice de aplicare a legii, aprobate prin H.G. nr. 626/2001, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 354/2005 şi apoi prin H.G. nr. 859/2009, cu luarea în considerare a anulării parţiale a acestui ultim act normativ secundar prin sentinţa nr. 923/2019 a Curţii de Apel Bucureşti, rămasă definitivă prin decizia nr. 4400/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

În raport de aceste temeiuri de drept, pot fi atribuite direct spre concesionare investitorilor care au cumpărat active deţinute anterior de societăţile comerciale prevăzute la art. 1 şi art. 2 alin. (1) din Legea nr. 268/2001 terenurile cu destinaţie agricolă, definite la art. 2 alin. (2), a căror exploatare este necesară pentru utilizarea respectivelor active achiziţionate.

Recurenta-reclamantă susţine greşit că dispoziţiile art. 21 indice 1 din Legea nr. 268/2001 nu impun ca activul care implică necesitatea exploatării terenului agricol să se găsească în stare de funcţionare.

Prin definiţie, activele reprezintă resurse controlate de o întreprindere, de la care aceasta se aşteaptă să genereze beneficii economice viitoare.

Mai mult, Legea nr. 268/2001 se referă la concesionarea pe perioada existenţei activului, dar nu mai mult de 49 de ani. Ca atare, într-o corectă interpretare a dispoziţiilor art. 21 indice 1 din Legea nr. 268/2001 şi a art. 77 indice 1 din Normele metodologice de aplicare a legii, existenţa activului, capacitatea acestuia de a genera beneficii economice, implicând starea de funcţionalitate, reprezintă o condiţie pentru concesionarea prin atribuire directă a terenurilor agricole.

Mai exact, concesionarea prin atribuire directă este posibilă când există active a căror utilizare implică necesitatea exploatării respectivului teren cu destinaţie agricolă.

Or, ceea ce instanţa de fond a constatat este că reclamanta nu deţine astfel de active.

Constatarea s-a bazat pe expertiza administrată în cauză, al cărei rol a fost tocmai acela de a lămuri împrejurările de fapt care interesează procesul, şi anume existenţa activelor, în sensul legii, care implică necesitatea exploatării terenului cu destinaţie agricolă în suprafaţă de 2258,70 ha. Astfel, instalaţia de irigat care a deservit terenul este incompletă şi nefuncţională, iar construcţiile zootehnice achiziţionate sunt, de asemenea, total distruse, nefuncţionale, neîndeplinind condiţia de a fi considerate capacităţi de producţie în zootehnie.

Este adevărat că nu pot fi primite apărările intimatei-pârâte potrivit cărora instalaţia de irigare, ca lucrare de îmbunătăţiri funciare, nu face parte din categoriile de active care permit concesiunea prin atribuire directă.

Astfel, în forma art. 77 indice 1 din H.G. nr. 626/2001, cu modificările şi completările ulterioare, care produce efecte prin anularea parţială a H.G. nr. 859/2009, la lit. c) sunt menţionate amenajările de îmbunătăţiri funciare, care se numără printre activele care permit concesiunea prin atribuire directă a terenurilor cu destinaţie agricolă. Cu alte cuvinte, prin anularea pct. 5 din H.G. nr. 859/2009, care abroga lit. c) a art. 77 indice 1, redevine activă dispoziţia de la litera menţionată.

Însă, abrogarea parţială a H.G. nr. 859/2009 este nerelevantă în cauză întrucât sentinţa nu se bazează pe abrogarea lit. c) a art. 77 indice 1, ci pe neîndeplinirea de către activul menţionat – instalaţia de irigare – a cerinţei de funcţionalitate implicit impusă de art. 21 indice 1 din Legea nr. 268/2001.

Recurenta-reclamantă susţine că au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 537 şi 546 din C. civ., care definesc imobilele (precum este şi instalaţia de irigat), aceasta fiind destinată în mod stabil şi exclusiv utilizării odată cu terenul agricol în care este încorporată.

Înalta Curte constată că nici dispoziţiile menţionate nu sunt relevante în analiza de legalitate a hotărârii pronunţate în fond întrucât, aşa cum însăşi recurenta-reclamantă arată, Legea nr. 268/2001 reglementează cadrul juridic pentru concesionarea prin atribuire directă, iar nu dispoziţiile de drept comun din C. civ.

Or, recurenta-reclamantă nu îndeplineşte condiţiile cerute de art. 21 indice 1 din Legea nr. 268/2001 pentru o astfel de concesionare prin atribuire directă întrucât atât instalaţia subterană de irigat cât şi invocatele capacităţi din zootehnie deţinute anterior de către B. S.A. şi aflate în prezent în proprietatea reclamantei prin cumpărare, nu sunt active în sensul legii, a căror utilizare să implice necesitatea exploatării terenului agricol aferent.

Din aceste motive, Înalta Curte consideră nefondat motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 416 din data de 29 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 21 martie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.