COVID-19 alert extension upheld; annulment and suspension claims rejected as lawful and proportionate.

Şedinţa publică din data de 17 ianuarie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj – secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal, la data de 11.01.2022, reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâtul GUVERNUL ROMÂNIEI, au solicitat: anularea H.G. nr. 34/6.01.2022, privind prelungirea stării de alerta; în subsidiar, anularea masurilor prevăzute de art. anexa 2 – art. 1 cu privire Ia obligativitatea purtării măştii de protecţie de tip FFP 2 sau de tip medical în aer liber, si prevăzute la anexa 3 privind condiţionarea participării la activităţile si evenimentele prevăzute de anexa 3, de prezentarea dovezii vaccinării, a trecerii prin boala sau a testării; suspendarea efectelor H.G. nr. 34/6.01.2022 privind prelungirea stării de alerta si în subsidiar, suspendarea masurilor prevăzute de art. 2 si art. 4 din anexa 2 si raportat la anexa 3 privind condiţionarea participării la activităţile si evenimentele prevăzute de anexa 3, de prezentarea dovezii vaccinării, a trecerii prin boala sau a testării.

La data de 19.01.2022, reclamanţii A., B. şi C. au depus un înscris prin care arată că îşi transformă ordonanţa preşedinţială în acţiune de drept comun cu aceleaşi petite şi solicită citarea pârâtului GUVERNUL ROMÂNIEI.

Pe de altă parte, pentru justificarea interesului personal, reclamanţii arată că Î.C.C.J. prin decizia din 13.01.2022 pronunţată în dosarul nr. x/2021, a admis recursul reclamantei şi a înlăturat excepţia lipsei de interes într-o acţiune de anulare H.G. (decizia nu este motivată) şi a trimis cauza spre rejudecare. Prin urmare existenţa interesului în asemenea cauze a intrat în puterea lucrului judecat.

La data de 21.01.2022, MINISTERUL AFACERILOR INTERNE a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul pârâtului Guvernul României, aceasta fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 3 alin. (1) pct. 13 din Hotărârea Guvernului nr. 137/2020 şi art. 61 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ. şi motivată de faptul că Ministerul Afacerilor Interne are calitatea de iniţiator al actului normativ contestat, răspunzând de executarea în concret a măsurilor dispuse prin acest act, solicitând admiterea acesteia.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 17/2022 din data de 28 ianuarie 2022, Curtea de Apel Cluj – secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile invocată de pârâtul GUVERNUL ROMÂNIEI şi intervenientul accesoriu MINISTERUL AFACERILOR INTERNE; a respins excepţia lipsei de interes în promovarea cererii de chemare în judecată, invocată de pârâtul GUVERNUL ROMÂNIEI şi intervenientul accesoriu MINISTERUL AFACERILOR INTERNE; a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de suspendare invocată de pârâtul GUVERNUL ROMÂNIEI şi intervenientul accesoriu MINISTERUL AFACERILOR INTERNE; a respins ca neîntemeiată acţiunea în anularea H.G. nr. 34/06.01.2022 formulată de reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâtul GUVERNUL ROMÂNIEI şi intervenientul accesoriu MINISTERUL AFACERILOR INTERNE şi a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul accesoriu MINISTERUL AFACERILOR INTERNE.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, în ceea ce priveşte anularea actului administrativ atacat, reclamanţii A., B. şi C. au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivarea cererii de recurs, recurenţii – reclamanţi au susţinut că prin H.G. nr. 34/2022, Guvernul României a restrâns drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, cu încălcarea competenţelor conferite de Constituţie prin art. 108 alin. (2), substituindu-se Parlamentului României.

Delegarea acestor atribute de legiferare în domeniul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, este interzisă expres. Aşadar, Guvernul şi-a încălcat competenţele conferite de lege şi a emis acte normative, altele decât o "lege" şi într-un domeniu în care nu putea să legifereze, săvârşind un veritabil abuz de drept prin încălcarea competenţelor ce aparţin puterii legislative, respectiv a Parlamentului, şi prin încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat.

Prin urmare, hotărârea instanţei de fond reţine în mod eronat că prin H.G.- ul atacat, Guvernul ar fi respectat dispoziţiile art. 53 din Constituţie.

Legea 55/2020 nu permite introducerea de diferenţieri, discriminări şi pretinderea de comportament diferit din partea cetăţenilor, raportat la vaccinare, test sau trecere prin boală.

Art. 6 din Legea 55/2020 este extrem de general şi nu poate contraveni principiului înscris în preambulul legii cu privire la nediscriminare şi egalitatea în drepturi.

În acelaşi sens este şi observaţia din Avizul Consiliului Legislativ, care, ca organ specializat al statului şi înfiinţat prin art. 79 din Constituţia României, a avertizat că asemenea prevederi precum cele din H.G.-ul atacat, sunt discriminatorii şi încalcă Constituţia României.

Instanţa de fond în mod greşit a răsturnat sarcina probaţiunii, în sensul că "reclamanţii ar trebui sa dovedească" că măsurile de restrângere nu sunt necesare într-o societate democratică, în condiţiile în care restrângerea constituie o excepţie. Prin urmare, Guvernul trebuie să dovedească într-un mod clar şi fără echivoc că acele măsuri sunt eficiente, iar nu cel care reclamă respectarea dreptului său trebuie să dovedească că restrângerea nu ar fi necesară.

Cu privire la reţinerea instanţei de fond în sensul că nu ar exista discriminare, deoarece situaţiile comparate nu sunt similare, recurenţii – reclamanţi au susţinut că este de notorietate faptul că persoanele vaccinate se pot îmbolnăvi şi pot transmite boala, neexistând nicio diferenţă faţă de o persoană nevaccinată. În consecinţă, nu se poate afirma din punct de vedere ştiinţific şi medical că situaţiile nu sunt comparabile.

De asemenea, recurenţii au redat mai multe statuari ale Curţii Constituţionale, statuări pe care instanţa de fond nu le-a avut în considerare.

4. Apărările formulate. Recursul incident

Intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Interne a formulat întâmpinare.

Odată cu întâmpinarea, Ministerul Afacerilor Interne a formulat şi recurs incident, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a criticat soluţiile date de prima instanţă excepţiei inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa procedurii prealabile şi excepţiei lipsei de interes a reclamantului în promovarea acţiunii.

Referitor la soluţia dată asupra inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa procedurii prealabile, a invocat recurentul, în esenţă, aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 7 şi art. 1 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, judecătorul având obligaţia să ţină seama de acestea, deoarece legiuitorul nu a intervenit pentru reglementarea unei proceduri speciale, ca urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 392/2021.

Referitor la excepţia lipsei de interes, recurentul a susţinut, în esenţă, aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, având în vedere că reclamantul nu a invocat interesul propriu, particular vătămat, motivele arătate fiind de ordin general.

II. Decizia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenţii-reclamanţi şi de recurentul-pârât, Înalta Curte constată că atât recursul principal formulat de reclamanţi, cât şi recursul incident formulat de Ministerul Afacerilor Interne sunt nefondate.

II.1 În ceea ce priveşte recursul principal declarat de recurenţii – reclamanţi A., B. şi C.

Înalta Curte apreciază că nu pot fi reţinute elemente de nelegalitate ale hotărârii de guvern, reclamanţii neprezentând motive apte să conducă la anularea acestui act administrativ contestat.

Legalitatea actelor administrative impune respectarea anumitor cerinţe: actele să fie adoptate sau emise de către autorităţile competente din punct de vedere material/teritorial şi în limitele acestor competenţe; conţinutul actului administrativ să fie conform cu conţinutul legii în baza căreia este emis; actele să corespundă scopului urmărit de legea pe care o pun în executare; actele să fie adoptate sau emise în forma specifică actelor administrative şi a normelor de tehnică legislativă prevăzute de lege.

Toate aceste cerinţe esenţiale au fost respectate în cauză, hotărârea de guvern fiind emisă în deplină concordanţă cu prevederile art. 3, 4, 6 şi art. 71 alin. (1) din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, pornind de la contextul generat de dinamica evoluţiei situaţiei epidemiologice naţionale, dar şi internaţionale, determinată de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2, împrejurare care reclamă adoptarea unor noi măsuri care să permită autorităţilor publice să intervină eficient şi cu mijloace adecvate pentru gestionarea crizei în discuţie.

Hotărârea de Guvern contestată cuprinde măsurile concrete necesar a fi întreprinse pe durata stării de alertă pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, posibilitatea restrângerii unor drepturi şi libertăţi fiind prevăzută de Legea nr. 55/2020 şi nu de actul contestat, în acord cu prevederile legale şi jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional care a statuat faptul că restrângerea drepturilor şi a libertăţilor nu se poate realiza decât prin lege, astfel cum rezultă din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 53 şi ale art. 115 alin. (6) din Constituţie.

Aşadar, actul normativ care face obiectul acţiunii s-a emis pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19 şi, în mod evident, nu conţine soluţii legislative care să fie contrare cu concepţia sau finalitatea urmărită de actele de bază.

Înalta Curte reţine că prin dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de Covid 19 s-a reglementat starea de alertă ca fiind acel răspuns la o situaţie de urgenţă de amploare şi intensitate deosebite, determinată de unul sau mai multe tipuri de risc, constând într-un ansamblu de măsuri cu caracter temporar, proporţional cu nivelul de gravitate, manifestat sau prognozat al acesteia şi necesare pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor iminente la adresa vieţii, sănătăţii persoanelor, mediului înconjurător, valorilor materiale şi culturale importante ori a proprietăţii.

Prin acelaşi act normativ legiuitorul primar a conferit posibilitatea Guvernului ca prin emiterea unor hotărâri să stabilească măsuri pentru creşterea capacităţii de răspuns la situaţia pandemică constatată inclusiv măsuri de natură a restrânge anumite drepturi fundamentale.

În cazul concret, pentru adoptarea măsurilor criticate de către recurenţii-reclamanţi s-a avut în vedere evaluarea menţinerii unui răspuns adecvat situaţiei de urgenţă determinată de răspândirea noului Coronavirus.

În mod cert măsurile contestate sunt prevăzute de lege, posibilitatea instituirii acestor măsuri prin hotărâre de guvern este prevăzută de art. 6 lit. c) din Legea nr. 55/2020. În acest context, nu se poate aprecia că drepturile fundamentale ar fi fost restrânse prin hotărârea de guvern a cărei legalitate este analizată, ele fiind, în realitate, restrânse chiar de Legea nr. 55/2020, faţă de care H.G. contestată reprezintă doar act de aplicare.

Aşadar, Hotărârea de Guvern a cărei legalitate este analizată de instanţa de contencios administrativ cuprinde măsurile concrete necesar a fi întreprinse pe durata stării de alertă pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, în conformitate cu prevederile art. 5 alin. (1) lit. d), e) şi f), alin. (2) lit. d), alin. (3) lit. a) - f) din Legea nr. 55/2020.

De asemenea, în art. 6 lit. c) şi d) din lege, este stipulat faptul că "hotărârile prin care se declară ori se prelungeşte starea de alertă, precum şi cele prin care se stabileşte aplicarea unor măsuri pe durata stării de alertă cuprind: c) măsuri pentru creşterea capacităţii de răspuns, asigurarea rezilienţei comunităţilor şi diminuarea impactului tipului de risc necesar a fi aplicate, condiţiile concrete de aplicare şi destinatarii acestor măsuri; d) instituţiile şi autorităţile publice care pun în aplicare sau urmăresc respectarea aplicării măsurilor, după caz".

În aceste condiţii, actul normativ atacat este adoptat cu respectarea Legii 55/2020, acesta fiind emis de legiuitor ca urmare directă a situaţiei pandemice din România, situaţie de notorietate publică de altfel, care impune, din partea autorităţilor statului, luarea unor măsuri de protejare a populaţiei din România, fiind ştiut faptul că, la nivel mondial, toate statele afectate de pandemie au luat măsuri restrictive care afectează anumite libertăţi cetăţeneşti.

În ceea ce priveşte încălcarea drepturilor fundamentale garantate de Constituţie, Înalta Curte reţine că toate măsurile dispuse atât în perioada stării de urgenţă, cât şi în prezent, în perioada stării de alertă, au fost instituite în limitele permise de Constituţia României, în măsura art. 53 din Constituţie care prevede că "(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. (2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată in mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii."

Conform normei juridice referite, trei condiţii cumulative trebuie respectate pentru că, anumite drepturi ale persoanelor, să poată fi restrânse, în condiţii legalmente corecte, în contextul stării de urgenţă:

Ingerinţa trebuie să fie prevăzută de lege

Potrivit C.E.D.O., prin lege se înţelege orice act normativ care este accesibil şi previzibil.

În situaţia de faţă, restrângerea exerciţiului drepturilor şi libertăţilor în stare de urgenţă nu este dispusă de Guvernul României, prin H.G. contestată, ci este prevăzută într-o lege, anume Legea nr. 55/2020.

Astfel cum s-a reţinut în jurisprudenţa constituţională, restrângerea unor drepturi constituţionale este admisă, ea răspunzând nevoii de a asigura securitatea juridică a drepturilor şi libertăţilor celorlalţi, atât din perspectiva intereselor individuale, cât şi a celor naţionale sau de grup şi a binelui public, fiind şi o modalitate de salvgardare a unor drepturi în situaţiile în care exerciţiul lor are un caracter antisocial.

Ingerinţa trebuie să urmărească un scop legitim

În acest caz măsurile care limitează drepturile şi libertăţile fundamentale trebuie să aibă drept scopuri protejarea sănătăţii şi siguranţa publică. Convenţia europeană enumera scopurile care pot da caracter legitim restrângerii unui drept relativ: securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii şi a moralei, protejarea drepturilor şi libertăţilor altora, împiedicarea divulgării de informaţii confidenţiale sau garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii.

Şi această condiţie este îndeplinită, măsurile fiind dispuse în vederea prevenirii şi împiedicării răspândirii la nivel naţional a virusului SARS-CoV2.

Ingerinţa trebuie să fie necesară şi proporţională într-o societate democratică

Curtea europeană a apreciat că ingerinţa trebuie să răspundă unei nevoi sociale imperioase. Autorităţile statului sunt cele care vor aprecia necesitatea ingerinţei, pentru că ele dispun de o marjă de apreciere, mai mult sau mai puţin vastă în funcţie de dreptul în cauză. Jurisprudenţa Curţii europene cere ca ingerinţa să fie proporţională cu scopul legitim urmărit. Aprecierea, în concret, a proporţionalităţii pe care o face Curtea europeană ţine cont de existenţa nevoii sociale imperioase, or, în speţă, toate măsurile sunt dispuse în scopul îndeplinirii obligaţiei ce-i incumbă Statului Român, potrivit art. 34 alin. (2) din Constituţia României, unde se stipulează faptul că "statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea [...] sănătăţii publice".

Conform art. 3 – "Accesul echitabil la îngrijirile de sănătate" din Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinii, Convenţia privind drepturile omului şi biomedicina, ratificată de România prin Legea nr. 17/2001, "părţile iau, ţinând seama de nevoile de sănătate şi de resursele disponibile, măsurile adecvate în scopul de a asigura, în sfera jurisdicţiei lor, accesul echitabil la îngrijiri de sănătate de calitate adecvată".

Astfel, se poate aprecia că măsurile stabilite de autorităţi în contextul combaterii pandemiei de coronavirus au fost subsumate obligaţiei statului de ocrotire a sănătăţii publice, fiind adoptate şi implementate avându-se în vedere necesitatea asigurării unui just şi proporţional echilibru între drepturile şi libertăţile fundamentale, în ansamblul lor.

Toate măsurile au fost luate în limitele legale, având la bază principiul priorităţii interesului public şi protejarea sănătăţii publice, acestea fiind absolut necesare dată fiind situaţia de fapt.

Cu privire la încălcarea principiului nediscriminării, Înalta Curte reţine că persoanele care deţin certificatul covid în cele trei forme, în comparaţie cu persoanele care nu sunt vaccinate, nu s-au testat sau nu au trecut prin boală, nu sunt în situaţii comparabile, existând situaţii diferite, adică persoane care sunt în situaţii deosebite, raportat la pericol şi, prin urmare, sunt justificate aplicarea unor măsuri distincte.

II.2. În ceea ce priveşte recursul incident formulat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, Înalta Curte reţine că prima critică a acestuia priveşte greşita respingere a excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată pentru lipsa plângerii prealabile.

Această critică este nefondată, pentru că Decizia CCR nr. 392/2021 este aplicabilă în cauză, însă nu în sensul şi în interpretarea recurentului-pârât.

Curtea Constituţională, în considerentele deciziei, a arătat expres, la pct. 47, că aplicarea procedurii de judecată reglementate de Legea nr. 554/2004 ar face imposibilă pronunţarea unei hotărâri într-un timp mai scurt de 30 zile, astfel încât efectele acestei hotărâri nu ar fi apte să înlăture în mod concret consecinţele acelor administrative emise în temeiul Legii nr. 55/2020 şi nu ar asigura un drept efectiv de acces la justiţie. Prin aceeaşi decizie s-a arătat că Legea nr. 55/2020 nu se completează cu dispoziţiile Legii nr. 554/2004.

Recurentul-pârât consideră că până la intervenţia legiuitorului, pentru reglementarea unei proceduri speciale care să fie aplicabilă în domeniul actelor administrative emise pe timpul stării de alertă, pentru soluţionarea cauzelor, judecătorul este dator să aplice dispoziţiile Legii nr. 554/2004, fără ca Decizia nr. 392/2021 să afecteze acest lucru.

Însă, este lipsită de suport legal susţinerea recurentului, pentru că deciziile Curţii Constituţionale au aplicabilitate imediată în cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecat, fiind obligatorii, astfel că, referitor la actele avute în vedere de Decizia CCR nr. 392/2021, nu este obligatorie procedura prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea contenciosului administrativ.

Nici susţinerea formulată prin recursul incident de către Ministerul Afacerilor Interne, privind greşita respingere a excepţiei lipsei de interes pentru că reclamantul nu ar fi invocat un interes propriu, particular, vătămat, nu este fondată, prima instanţă analizând în concret această chestiune, în cazul fiecărui argument adus de reclamant prin acţiunea formulată.

Contrar susţinerii recurentului-pârât, Înalta Curte constată că reclamanţii justifică interes în susţinerea prezentului recurs.

Astfel, în condiţiile în care reclamanţii au formulat acţiunea introductivă pe calea prevăzută de art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. a) şi art. 8 din Legea nr. 554/2004, în calitate de persoane vătămate, arătând că nu sunt persoane vaccinată şi că în acest context are restricţii în ceea ce priveşte libertatea de circulaţie şi acces la activităţi şi locuri publice, fără a avea o altă alternativă, deşi vaccinarea nu este o obligaţie fundamentală, fiindu-le astfel afectate drepturile şi interesele legitime, este evident că aceştia au îndreptăţirea şi, totodată, posibilitatea de a iniţia prezentul demers judiciar, justificat, în principal ca urmare a efectelor juridice pe care le-a produs actul normativ atacat în perioada în care a fost în vigoare asupra drepturilor lor fundamentale şi a interesului legitim din perspectiva restricţiilor stabilite prin intermediul măsurilor dispuse în anexele la Hotărârea de Guvern contestată.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge atât recursul formulat de reclamanţi cât şi recursul incident formulat Ministerul Afacerilor Interne, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de recurenţii-reclamanti A., B. şi C. şi recursul incident declarat de recurentul-intervenient Ministerul Afacerilor Interne împotriva sentinţei civile nr. 17/2022 din data de 28 ianuarie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Cluj – secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 17 ianuarie 2023.