Insurer’s appeal rejected: Guarantee Fund not liable for penalties and costs beyond indemnity under Law No. 213/2015

Şedinţa publică din data de 17 ianuarie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A în contradictoriu cu FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 25153/25.11.2020, solicitând anularea în parte a deciziei contestate ca fiind nelegală; obligarea Fondului la plata sumei de 1200,05 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecata efectuate în dosarul nr. x/2014; obligarea Fondului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 767 din 13 mai 2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins contestaţia formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta A. S.A., invocând greşita aplicare şi încălcarea normelor de drept material de către prima instanţă.

A solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii şi, după analizarea fondului, obligarea intimatului la plata sumei de 1200,05 RON, reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată în dosarul nr. x/2014.

În esenţă, a susţinut că hotărârea recurată se bazează pe o interpretare eronată a noţiunii de creanţă de asigurare, aşa cum este definită de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 şi cum a fost interpretată prin Decizia 29/2020 pronunţată de ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept.

Potrivit interpretării date de ÎCCJ cu forţă obligatorie după publicarea Deciziei 29/2020, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al asigurătorului. Or, sumele solicitate de A. şi cu privire la care Fondul de Garantare a Asiguraţilor a refuzat plata decurg dintr-o hotărâre judecătorească pronunţată în cadrul unui litigiu în care A. îşi exercita dreptul de regres împotriva B.. Mai precis, toate sumele acordate de instanţă prin această hotărâre au fost acordate în favoarea A. tocmai în baza recunoaşterii şi valorificării dreptului său de regres. Aşadar, atât textul legal al art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 cât şi Decizia 29/2020 se suprapun pe situaţia din speţă.

Analizând în detaliu texul legal de la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 şi intenţia legiuitorului faţă de formularea textului, ÎCCJ stipulează expres că în definiţia creanţei de asigurare, cu privire la care subzistă obligaţia de plată în sarcina FGA, se circumscriu atât obligaţiile principale de plată a despăgubirilor, cât şi orice alte obligaţii accesorii acestora, aşa cum este cazul sumelor solicitate în speţa de faţă. Or, aceste considerente pe care se sprijină dispozitivul Deciziei nr. 29/2020 au în mod evident aceeaşi forţă obligatorie ca şi dispozitivul, în temeiul art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

Prin urmare, orice interpretare care ar tinde la scoaterea accesoriilor din conţinutul noţiunii de creanţă de asigurare, aşa cum este cea adoptată prin sentinţa recurată, este vădit contrară interpretării obligatorii a ÎCCJ şi textului legal.

În continuare, recurenta-reclamantă a susţinut că s-au încălcat prevederile Legii nr. 213/2015, ale Normei ASF 16/2015 şi ale principiilor generale de drept.

A arătat că interpretarea primei instanţe potrivit căreia prin Legea nr. 213/2015 legiuitorul a stabilit în sarcina FGA doar obligaţia de a achita strict despăgubirea decurgând din producerea riscului asigurat, deoarece doar aceasta ar fi creanţă derivată din contractul de asigurare, în timp ce penalităţile de întârziere sau cheltuielile de judecată sau de executare sunt consecinţa atitudinii culpabile a asigurătorului falit şi aceste obligaţii de plată nu sunt preluate de FGA, contravine rolului stabilit de legiuitor pentru FGA, aşa cum rezultă el din Legea nr. 213/2015.

Aşadar, FGA a fost constituit ca schemă de garantare a plăţii creanţelor decurgând din contractele de asigurare. Imediat ce un asigurător intră în faliment, FGA preia în patrimoniul propriu obligaţiile de plată a creanţelor de asigurare ale acestuia, fiind obligat la plată faţă de creditorii de asigurare în locul asigurătorului falit. Singura limitare a acestei obligaţii de plată este cea stabilită prin art. 15 din Legea 213/2015, respectiv suma de plată nu poate depăşi plafonul de garantare care a fost stabilit la suma de 450.000 RON/creditor de asigurare.

Prin urmare, de vreme ce preia obligaţia asigurătorului intrat în faliment, FGA va fi obligat la plata tuturor sumelor pe care acesta le-ar fi datorat în baza contractului de asigurare, indiferent daca ele erau despăgubiri propriu-zise, penalităţii sau alte cheltuieli care au natură accesorie faţă de despăgubirile solicitate în baza contractului de asigurare.

De asemenea, în opinia recurentei-reclamnate nu se poate susţine că penalităţile şi cheltuieli de judecată sau executare ar fi cheltuieli situate în afara raportului contractual de asigurare. În realitate, ele nu au un izvor distinct, de sine stătător, ci se nasc în strânsă legătură cu contractul de asigurare, având o natură accesorie obligaţiei principale a asigurătorului de plată a despăgubirilor. Mai mult, nici legea nu face nicio distincţie expresă între sumele datorate de asigurătorul falit şi preluate de FGA, singura limitare fiind plafonul de garantare.

Astfel, în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere, acestea au fost stabilite în temeiul dispoziţiilor art. 64 alin. (4) din Ordinul CSA nr. 14/2011, iar obligaţia de plată a penalităţilor este o obligaţie care incumbă asigurătorului în baza prevederilor specifice ale contractului de asigurare RCA, astfel încât natura de creanţă de asigurare a obligaţiei de plată a penalităţilor nu poate fi pusă la îndoială.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată şi cele de executare, de vreme ce ele au fost determinate de un litigiu demarat în baza unui contract de asigurare, nu se poate susţine că ar fi distincte de obligaţiile decurgând din contractul de asigurare şi de noţiunea de creanţă de asigurare. Ele au un caracter accesoriu obligaţiilor specifice asigurătorului falit astfel că, în momentul deschiderii procedurii împotriva asigurătorului, ele sunt preluate întocmai de FGA care acţionează ca un garant. Nu există niciun text sau raţionament legal care să-i permită Fondului să refuze achitarea acestor cheltuieli.

Or, interpretarea primei instanţe în sensul că penalităţile şi cheltuielile de judecată şi cele de executare ar trebui să aibă un regim juridic distinct de creanţa principală faţă de care sunt accesorii încalcă principiul de drept accesorium sequitur principale. De asemenea, impunând un regim juridic distinct penalităţilor şi cheltuielilor de judecată şi celor de executare în lipsa vreunei dispoziţii legale exprese care să permită acest lucru, instanţa încalcă principiul: ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Mai mult, art. 18 alin. (2) din Legea 213/2015 şi art. 25 alin. (3) din Norma ASF 16/2015 dovedesc clar care a fost intenţia legiuitorului în definirea întinderii obligaţiei de plată a FGA.

Legea nr. 213/2015 consacră expres dreptul FGA de a se înscrie în tabelul creditorilor cu "orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale." Aşadar, este evident că legiuitorul a plecat de la premisa că Fondul va achita alături de despăgubiri şi orice alte dobânzi sau cheltuieli accesorii, această idee fiind întărită şi de prevederile art. 25 alin. (3) din Norma ASF 16/2015 (în vigoare în perioada relevantă) în care se arată că pe de o parte, în noţiunea de creanţe de asigurări intră şi dobânzile şi alte cheltuieli, iar pe de altă parte, legiuitorul a anticipat că Fondul, din disponibilităţile sale, va plăti şi dobânzi şi alte cheltuieli.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în cauză intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii instanţei de fond ca temeinică şi legală. În esenţă, a susţinut că legea de organizare a Fondului nu prevede preluarea datoriilor societăţii de asigurare şi nici posibilitatea plăţii penalităţilor/dobânzilor de întârziere de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor. Totodată, art. 9 din Norma A.S.F. nr. 16/2015, coroborat cu art. 16 din aceleaşi Normă, prevede că Fondul determină întinderea despăgubirii în conformitate cu prevederile Legii nr. 213/2015 şi ale condiţiilor de asigurare, în timp ce prevederile Legii nr. 136/1995 definesc obligaţia asigurătorului de a plăti despăgubirile prin raportare la sumele pe care asiguratul trebuie să le plătească cu titlu de dezdăunare persoanei vătămate. Prin prisma momentului la care ia naştere obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere, a apreciat intimatul-pârât că aceasta nu se naşte în sarcina asiguratului, ci, depinde întotdeauna de o acţiune sau inacţiune a societăţii de asigurare.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.A. este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Sub acest aspect se invocă încălcarea dezlegărilor date de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 29/2020, precum şi încălcarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material aplicabile speţei, indicând în acest sens, pe de o parte prevederile art. 2 alin. (1) şi (3), art. 4 alin. (1) lit. a) şi art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, iar pe de altă parte art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

În cauza de faţă acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanţă a dat-o dispoziţiilor legale este corectă, iar analiza criticilor formulate va fi realizată prin argumente comune, în raport de finalitatea lor concretă.

În esenţă, chestiunile supuse analizei şi asupra căreia părţile au opinii contrare, vizează penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată aferente despăgubirii din asigurări şi se referă la faptul că acestea reprezintă sau nu creanţe din asigurări în sensul Legii nr. 213/2015 şi al art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 şi dacă sunt sau nu izvorâte din contractul de asigurare, respectiv dacă Fondul de Garantare a Asiguraţilor datorează doar cele trei sume cu titlul de indemnizaţii, despăgubiri şi prime, prevăzute în definiţia creanţei de asigurare, sau dacă trebuie să garanteze orice sumă accesorie creanţei de asigurare principale, care are natura unei creanţe de asigurare.

Prima instanţă a validat raţionamentul intimatului-pârât, reţinând, în esenţă, că pretenţiile recurentei-reclamante solicitate sub forma penalităţilor de întârziere şi cheltuielilor de judecată nu pot fi plătite de Fondul de Garantare a Asiguraţilor din fondurile sale, din interpretarea întregului cadru normativ aplicabil în speţă rezultând că penalităţile şi cheltuielile de judecată nu sunt incluse în sfera creanţelor de asigurări, reprezentând obligaţii civile generate de comportamentul ilicit al asigurătorului B. S.A. pentru recuperarea ei reclamanta având la dispoziţie procedura dreptului comun, şi anume înscrierea creanţei la masa credală.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de control judiciar constată că prima instanţă a pronunţat hotărârea cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în materie, prin raportare la situaţia de fapt reţinută, soluţie pe care, la rândul său, o adoptă ca atare.

Cât priveşte invocarea în cauză a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanţa de control judiciar reţine, în acord cu judecătorul fondului, că decizia menţionată nu este incidentă în cauză.

În acest sens este de observat că din considerentele acesteia nu rezultă că a stabilit că penalităţile de întârziere reprezintă creanţe de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015, ci, a constatat că în cuprinsul definiţiei date noţiunii de creanţă de asigurare legiuitorul a folosit, iniţial, termenul la plural, respectiv "creanţele creditorilor de asigurări", întrucât a înţeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalităţile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care uneşte aceste creanţe şi impune a fi tratate ca fiind una singură, şi anume contractul de asigurare, ipoteză care, aşa cum s-a arătat în argumentele expuse în prezenta hotărâre, nu se verifică în speţă, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de prevederile Legii nr. 213/2015.

În speţă, cum legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanţei de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa.

De altfel, în acest sens al neincluderii penalităţilor şi cheltuielilor de judecată în sfera creanţei de asigurare este şi Soluţia de unificare a jurisprudenţei la nivelul secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată în cadrul Şedinţei din data de 13 decembrie 2021.

Cu privire la motivul de respingere a cererii de plată, respectiv împrejurarea că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu constituie creanţe de asigurări în înţelesul Legii nr. 213/2015, iar Fondul nu este un continuator sau succesor al asigurătorilor faliţi, obligaţiile Fondului fiind proprii şi nu o continuare a obligaţiilor asigurătorilor în faliment, Înalta Curte reţine că în art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanţele de asigurări sunt definite ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de Garantare a Asiguraţilor, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acordă creanţei de asigurare aceeaşi definiţie, respectiv: "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Faţă de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte constată că penalităţile de întârziere aferente daunelor materiale, precum şi cheltuielile de judecată, nu reprezintă creanţe de asigurări în înţelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârea judecătorească în discuţie nu se instituie obligaţia de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor, ci, în sarcina asigurătorului în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor doar în măsura în care constituie creanţe de asigurări.

Din interpretarea acestor dispoziţii care reglementează noţiunea de creanţă de asigurări rezultă în mod indubitabil că legiuitorul a înţeles să prevadă aceste definiţii pentru a o circumscrie ipotezei speciale a falimentului unui asigurător, similar art. 5 din Legea nr. 85/2014, situaţia astfel reglementată aplicându-se cu prioritate.

De asemenea, potrivit art. 268 pct. 1 lit. g) din Directiva 2009/138/CE, creanţa de asigurare reprezintă orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asiguraţi, deţinători de poliţe de asigurare, beneficiari sau oricărei părţi vătămate având drept direct de acţiune împotriva întreprinderii de asigurare şi care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operaţiune prevăzută la art. 2 alin. (3) lit. b) şi c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute.

Înalta Curte are în vedere şi faptul că art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabileşte rolul Fondului: "Garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Pe de altă parte, se impune a fi amintite prevederile art. 2214 din C. civ., care stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Aşadar, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraţilor este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăţilor de asigurare şi, implicit, pentru a putea fi obligat şi la plata penalităţilor de întârziere, a dobânzilor legale sau a cheltuielilor de judecată.

Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci, tocmai dispoziţiile actului normativ menţionat, acesta fiind ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale daunelor interese moratorii, penalităţilor sau cheltuielilor de judecată, determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

Această concluzie este confirmată de art. 1535 din noul C. civ. care prevede că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu", sancţiunile în discuţie constând în penalităţile de întârziere şi fiind astfel aplicabile asigurătorului pentru neplata la termen a unei despăgubiri.

Ca urmare, rezultă în mod indubitabil că raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă şi asigurătorul B. S.A. produce efecte numai între aceste părţi, conform dispoziţiilor art. 1280 din C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995.

Cu alte cuvinte, activitatea Fondului este prevăzută prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma A.S.F. 16/2015, nefiindu-i aplicabile textele de lege ce erau aplicabile societăţilor de asigurare, respectiv cele referitoare la penalităţile de întârziere, întrucât acestea nu se referă la modalităţi de determinare a întinderii despăgubirii conform art. 16 din Norma A.S.F. nr. 16/2015, nici Legea nr. 213/2015 şi nici Norma A.S.F. nr. 16/2015 neprevăzând posibilitatea obligării Fondului la plata penalităţilor de întârziere pentru cazul în care asigurătorul nu şi-a îndeplinit obligaţiile.

Astfel, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor plăteşte din disponibilităţile sale, în cazul falimentului unui asigurător, doar creanţele de asigurări în sensul art. 1 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, respectiv sumele achitate creditorilor de asigurări reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare. Aşadar, fiind norme cu caracter special, aceste dispoziţii legale se aplică în mod prioritar în raport de cele invocate de către recurenta-reclamantă.

În lumina acestor argumente, având în vedere că intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este continuatorul B. S.A., aceasta fiind reprezentată prin lichidator judiciar, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispoziţiile Legii nr. 213/2015, nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, în temeiul căreia au fost stabilite penalităţile de întârziere, precum şi cheltuielile de judecată generate de reţinerea culpei procesuale, criticile formulate de recurenta-reclamantă din această perspectivă şi invocarea în acest sens a prevederilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 şi a considerentelor reţinute la paragraful nr. 59 al Deciziei nr. 86/2017 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, fiind, prin urmare, nefondate.

De asemenea, Înalta Curte observă, în acord cu judecătorul fondului, că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile şi/sau cheltuielile la care însuşi Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate fi obligat ca urmare a constatării şi reţinerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile stabilite în sarcina asigurătorului falit.

Or, în prezenta cauză recurenta-reclamanta nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultată din însuşi contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) şi art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, precum şi cheltuielile de judecată generate de reţinerea de către instanţă a culpei procesuale în generarea litigiului soluţionat.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea Deciziei nr. 25152/25.11.2020 emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prima instanţă apreciind în mod corect că sumele solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări pentru a fi obligat Fondul la plata acestora, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispoziţiile Legii nr. 213/2015, astfel că argumentele expuse de recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine casarea hotărârii de fond, întrucât a fost motivată cu respectarea rigorilor prevăzute de lege şi a fost dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor legale incidente în cauză.

În considerarea argumentelor expuse anterior, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei civile din 767 din 13 mai 2021 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 17 ianuarie 2023.