Abusive taking of religious property: State acquisition from successor entity versus original owner under O.U.G. 94/2000

Şedinţa publică din data de 17 martie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea la data de 09.09.2021, reclamanta Episcopia Română Unită cu Roma Greco Catolică Maramureş a chemat în judecată pe pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparţinut Cultelor Religioase din România, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună anularea Deciziei nr. 9599 din 30.06.2021 şi obligarea Comisiei speciale de retrocedare la emiterea unei decizii de restituire în echivalent pentru imobilul teren în intravilan înscris iniţial în C.F. nr. x al localităţii Apa, jud. Satu Mare, nr. top x.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 167/CA/2021 pronunţată la data de 22 decembrie 2021, Curtea de Apel Oradea – secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea, a anulat Decizia nr. 9599/30.06.2021 emisă de pârâtă cu privire la imobilul casă cu gradină intravilan cu nr. top. x înscris în CF nr. x Apa, şi a obligat pârâta să soluţioneze cererea de restituire a imobilului în urma examinării celorlalte condiţii pentru retrocedarea imobilelor prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate, şi în rejudecare, a solicitat respingerea acţiunii introductive formulată de Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică de Maramureş ca neîntemeiată.

Printr-o primă critică se arată că instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod eronat dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 3 alin. (1)1 şi art. 6 din O.U.G. nr. 94/2000.

În acest sens, se arată de către recurentă că actul normativ care reglementează restituirea bunurilor imobile care au aparţinut cultelor religioase din România este reprezentat de O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi H.G. nr. 1164/2002 norme metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000.

Precizează recurenta pârâtă că potrivit cărţii funciare nr. x a localităţii Apa imobilul identificat cu nr. top. x a trecut în proprietatea Bisericii Ortodoxe Române din Apa conform încheierii nr. 410/07.06.1949, foaia B, poziţia 3, iar potrivit cărţii funciare nr. x a localităţii Apa imobilul identificat cu nr. top. x se transcrie în cartea funciară nou deschisă în favoarea Statului Român. În raport de aceste înscrisuri, cererea reclamantei a fost respinsă prin Decizia atacată nr. 9599/30.06.2021.

Invocă recurenta dispoziţiile art. 2 din Decretul nr. 358/1948, normă juridică în temeiul căreia se susţine că în proprietatea statului a trecut averea mobilă şi imobilă aparţinând organizaţiilor şi instituţiilor cultului greco-catolic, cu excepţia expresă a averii fostelor parohii. Aşadar, o parte din bunurile mobile şi imobile din patrimoniul cultului greco-catolic au trecut în proprietatea statului român, o parte în proprietatea Bisericii Ortodoxe Române.

Afirmă recurenta că potrivit încheierii nr. 543/06.09.1949 imobilul identificat cu nr. top. x aflat la acel moment în proprietatea Bisericii Ortodoxe Române, persoană juridică distinctă de solicitantă, se transcrie în cartea funciară nr. x a localităţii Apa în favoarea Statului Român.

Prin urmare, concluzionează recurenta că nu este îndeplinită una din condiţiile esenţiale prevăzute de dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000, respectiv condiţia ca imobilul să se fi aflat în proprietatea solicitantului la momentul preluării de către Statul Român, în momentul preluării de către Statul Român bunul imobil respectiv se afla în proprietatea Bisericii Ortodoxe Române.

Prin cea de-a doua critică se arată de către recurentă faptul că instanţa de fond a interpretat în mod eronat dispoziţiile Decretului-lege nr. 115/1938

În acest sens recurenta redă conţinutul dispoziţiilor art. 32 şi art. 33 din Decretul-lege nr. 115/1938, dispoziţii care consacră principiul forţei probante absolute a înscrierii în cartea funciară potrivit căruia toate indicaţiile cuprinse în cartea funciară sunt presupuse a fi exacte, şi niciun drept real nu poate fi opus nimănui dacă nu a fost înscris în cartea funciară.

Susţine recurenta că înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară este opozabilă acesteia şi nu are competenţa de a verifica legalitatea respectivei înscrieri.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare în cauză.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Prin Decizia nr. 9599/30.06.2021, Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România a respins cererea formulată de Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, de Maramureş de retrocedare cu privire la imobilul cu nr. top. x, înscris în CF nr. x Apa, pentru motivul că acest imobil ar fi fost preluat de Statul Român de la Biserica Română Ortodoxă, şi nu de la reclamantă.

În acest context factual, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanta Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, de Maramureş, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, a solicitat anularea Deciziei nr. 9599 din 30.06.2021 şi obligarea Comisiei speciale de retrocedare la emiterea unei decizii de restituire în echivalent pentru imobilul teren în intravilan înscris iniţial în C.F. nr. x al localităţii Apa, jud. Satu Mare, nr. top x.

Prin sentinţa recurată acţiunea a fost admisă, fiind anulată decizia contestată, pârâta fiind obligată să soluţioneze cererea de restituire a imobilului în urma examinării celorlalte condiţii pentru retrocedarea imobilelor prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, sentinţă criticată de către recurentă prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că în cauză nu poate fi reţinută incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul invocat de pârâtă.

Prin aceste prevederi legale sunt vizate situaţiile în care instanţa de fond evocă norme de drept substanţial incidente situaţiei în cauză, dar le încalcă în litera sau spiritul lor ori le aplică greşit, consecinţă a unei interpretări eronate a legii.

Instanţa de control judiciar reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, "Imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă."

De asemenea, potrivit art. 3 alin. (6) teza I din acelaşi act normativ, "Comisia specială de retrocedare sau, după caz, unitatea deţinătoare prevăzută la art. 2 va analiza documentaţia prezentată de solicitanţi pentru fiecare imobil şi va dispune, prin decizie motivată, retrocedarea imobilelor solicitate de cultele religioase, respingerea cererii de retrocedare, dacă se apreciază că aceasta nu este întemeiată, sau va propune acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, în condiţiile stabilite prin legea specială."

Totodată, art. 1 teza I din Normele de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, statuează că "Sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparţinând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, denumit în continuare perioada de referinţă, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste şi echitabile în raport cu perioada preluării."

Decretul nr. 358/1948 pentru stabilirea situaţiei de drept a fostului cult greco-catolic prevede următoarele:

"Art. 1 - În urma revenirii comunităţilor locale (parohii) ale cultului greco-catolic la cultul ortodox român şi în conformitate cu art. 13 din Decretul nr. 177/1948, organizaţiile centrale şi statutare ale acestui cult, ca: Mitropolia, Episcopiile, capitlurile, ordinele, congregaţiunile, protopopiatele, mănăstirile, fundaţiunile, asociaţiunile, cum şi orice alte instituţii şi organizaţiuni, sub orice denumire, încetează de a mai exista.

Art. 2 - Averea mobilă şi imobilă aparţinând organizaţiilor şi instituţiilor arătate la art. 1 din prezentul decret, cu excepţia expresă a averii fostelor parohii, revine Statului Român, care le va lua în primire imediat.

O comisiune interdepartamentală compusă din delegaţi ai Ministerelor: Cultelor, Finanţelor, Afacerilor Interne, Agriculturii şi Domeniilor şi Învăţământului Public, va hotărî destinaţia acestor averi, putând atribui o parte din ele Bisericii Ortodoxe Române sau diferitelor ei părţi componente."

În conformitate cu prevederile art. 10 din Constituţia de la 1948, "Pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi şi cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiţie".

În primul rând, pentru aprecierea incidenţei în speţă a prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, sunt relevante înscrierile în CF nr. x Apa din care provine topograficul în litigiu.

Potrivit CF x Apa, imobilul înscris sub nr. top. x, sub B1 a fost înscris dreptul de proprietate în favoarea Bisericii Catolice Române din Apa, drept dobândit cu titlu de vânzare cumpărare.

Prin încheierea CF nr. x/1949 conform înscrierii de sub B3 a fost intabulat dreptul de proprietate asupra acestui imobil în favoarea Bisericii Ortodoxe Române din Apa, în baza Decretului-lege nr. 177/1948.

În baza adresei Ministerului Învăţământului Public nr. x/1949 prin încheierea CF nr. x/1949 imobilul cu nr. top. x s-a înscris într-o nouă coală CF nr. x în favoarea Statului Român.

Prin urmare, rezultă că în intervalul de referinţă, până la 07.06.1949, proprietar asupra nr. top. x, casă cu gradină a fost Biserica Greco-Catolică Română din Apa, astfel că s-a făcut dovada dreptului de proprietate al imobilului de către reclamantă la momentul preluării.

Deposedarea reclamantei de imobilul în litigiu a fost una abuzivă, fiind demonstrată de însuşi instrumentul normativ utilizat, respectiv Decretul nr. 358/1948, de altfel fiind evident că acest Decret a încălcat art. 10 din Constituţia de la 1948, deposedarea cultului catolic de proprietăţile sale (inclusiv a reclamantei) nefiind făcută nici pentru o cauză de utilitate publică, şi nici nu a fost însoţită de acordarea de despăgubiri stabilite de justiţie.

În acest sens, o primă observaţie ce se impune din analiza Decretului nr. 358/1948 este în sensul că întregul patrimoniu al Bisericii Greco Catolice a fost confiscat de către Statul Român, aşadar, inclusiv averea parohiilor acestui cult religios.

Prin urmare, dispoziţiile cuprinse în art. 2 din Decretul nr. 358/1948 nu reprezintă o excepţie de la dispoziţiile art. 1 al aceluiaşi decret, în sensul că pentru imobilele aparţinând parohiilor nu ar fi operat confiscarea, şi astfel reclamanta nu ar fi îndreptăţită să formuleze pretenţii în baza O.U.G. nr. 94/2000.

În 1948, în temeiul prevederilor decretului menţionat, Statul Român a desfiinţat pur şi simplu cultul greco-catolic şi a confiscat patrimoniul acestuia. În ceea ce priveşte beneficiarii confiscării, statul a statuat că parte a patrimoniului va fi preluat de însuşi statul, iar parte a acestui patrimoniu va fi transferat bisericii ortodoxe. Or, art. 2 din decret se referă la împosedarea bisericii ortodoxe cu averea fostelor parohii greco-catolice. O eventuală interpretare contrară nu ar fi validă din punct de vedere juridic deoarece rezultatul interpretării ar fi unul absurd - că parte a patrimoniului bisericii greco-catolice nu ar fi fost confiscat/preluat de la aceasta, cu toate că în baza Decretului nr. 358/1948 biserica respectivă a încetat să funcţioneze.

În realitate, Statul Român a decis în 1948 desfiinţarea bisericii greco-catolice şi confiscarea patrimoniului acesteia, statul fiind singurul răspunzător pentru această măsură, indiferent cine sunt beneficiarii patrimoniului confiscat de la această biserică. Altfel spus, atât deposedarea cat şi împosedarea sunt la fel de ilegitime, singurul responsabil pentru decizia încorporată în Decretul nr. 358/1948 fiind Statul Român.

De aceea, este fără echivoc că, în mod corect reclamanta din prezenta cauză şi-a întemeiat cererea pe prevederile O.U.G. nr. 94/2000, iar Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România avea obligaţia să soluţioneze cererea formulată de Episcopia Română Unită cu Roma Greco Catolică Maramureş luând în considerare preluarea abuzivă a imobilului în discuţie.

În consecinţă şi în acord cu prevederile art. 1 teza I din Normele de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, în mod corect a constatat prima instanţă că în speţă, în lipsa acordării către reclamantă a unor despăgubiri juste şi echitabile la momentul deposedării de către imobilul în litigiu, această deposedare este una abuzivă.

În continuare, Înalta Curte constată că este nefondat argumentul pârâtei, expus în cererea de recurs, în sensul că preluarea de către Statul Român a proprietăţii asupra imobilului în litigiu s-a făcut de la Biserica Ortodoxă Română.

Din încheierea CF nr. x/1949, rezultă că întabularea dreptului de proprietate al Statului Român asupra imobilului în litigiu a avut loc în baza adresei Ministerului Învăţământului Public x din anul 1949.

Este adevărat că prin înscrierea anterior menţionată a fost întabulat, asupra imobilului în litigiu, dreptul de proprietate al Statului Român, iar anterior, începând cu data de 7.06.1949 fusese întabulat asupra imobilului în litigiu dreptul de proprietate al Bisericii Ortodoxe Române.

Însă, în acord cu opinia judecătorului fondului, instanţa de control judiciar reţine că această împrejurare nu are semnificaţia că imobilul în litigiu ar fi fost preluat în mod abuziv de Statul Roman de la Biserica Ortodoxă Română, în sensul prevederilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, aşa cum, în mod eronat, afirmă recurenta-pârâta.

Aşa cum s-a arătat, întabularea dreptului de proprietate al Statului Român asupra imobilului în litigiu a avut loc în baza adresei Ministerului Învăţământului Public din 1949.

Acest aspect relevă că Statul Român nu a dobândit în anul 1949 dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu prin vreunul din modurile de dobândire a proprietăţii reglementate de lege, nefiind în prezenţa vreunui act care să consfinţească transmiterea dreptului de proprietate în favoarea sa.

În consecinţă, în speţă, este vorba despre o singură deposedare abuzivă în accepţiunea prevederilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, respectiv cea prin care reclamanta a fost deposedată de acest imobil.

Biserica Ortodoxă Română nu a fost deposedată de imobilul în litigiu în sensul prevederilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 şi de altfel această entitate nu era vechiul proprietar al acestui imobil din perioada anterioară perioadei de referinţă a deposedării (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989), la care se face referire în acest text de lege.

În aceste condiţii, nici argumentele recurentei-pârâte referitoare la dispoziţiile art. 32 şi art. 33 din Decretul-lege nr. 115/1938, cu privire la forţa probantă absolută a înscrierilor în cartea funciară, nu pot conduce la o opinie contrară reţinerilor primei instanţe, întrucât interpretând în mod riguros înscrierile din CF nr. x şi 2181 se ajunge la concluzia, astfel cum s-a reţinut anterior, că reclamanta este îndreptăţită să beneficieze de formele de reparaţie reglementate de O.U.G. nr. 94/2000.

Aşadar, reclamanta îndeplineşte toate condiţiile rezultate din conţinutul prevederilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, respectiv: reclamanta este fost proprietar al imobilului în litigiu din perioada anterioară perioadei de referinţă a deposedării; reclamanta a fost deposedată de acest imobil în perioada de referinţă 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989; deposedarea a fost una abuzivă; la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 94/2000 şi până în prezent, asupra imobilului în litigiu a fost şi este înscris în cartea funciară dreptul de proprietate al Statului Român.

În concluzie, sentinţa recurată este legală, fiind dată cu aplicarea şi interpretarea corectă a legii aplicabile circumstanţelor factuale reţinute, argumentele de ordin critic, astfel cum au fost invocate prin memoriul de recurs, nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România împotriva sentinţei nr. 167/CA/2021-PI din 22 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 martie 2023.