Whether conditioning local newborn financial stimulus on birth in municipal maternity units constitutes unjustified discrimination

Şedinţa publică din data de 17 martie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 07.06.2021 sub nr. x/2021, reclamanta Direcţia Generală de Asistenţă Socială a Municipiului Bucureşti a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, anularea Hotărârii nr. 25 din 20.01.2021 prin care Colegiul director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării(C.N.C.D.) s-a pronunţat constatând în mod eronat existenţa unui tratament diferenţiat şi discriminatoriu.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1966 pronunţată la data de 16 decembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanta Direcţia Generală de Asistenţă Socială a Municipiului Bucureşti.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs reclamanta Direcţia Generală de Asistenţă Socială a Municipiului Bucureşti, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate, iar în rejudecare a solicitat admiterea cererii şi anularea Hotărârii nr. 25 din 20.01.2021 emisă de Colegiul director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.

În motivarea recursului, se arată de către recurentă că instanţa de fond a fost nu a fost investită cu cercetarea faptului dacă a fost sau nu discriminare, ci cu soluţionarea cererii privind legalitatea motivelor ce au stat la baza emiterii Hotărârii CNCD nr. 25/20.01.2021.

Este eronată motivarea dată de instanţa de fond potrivit căreia se instituie o diferenţiere între părinţii rezidenţi ai Mun. Bucureşti, dar ai căror copii se nasc într-un alt UAT şi ceilalţi locuitori ai capitalei, dar ai căror copii se nasc în Bucureşti. În cazul de faţă nu se poate reţine faptul că Hotărârea CGMB nr. 209/2017 ar putea afecta un drept sau un interes legitim preexistent al reclamanţilor întrucât prin el însuşi actul administrativ creează un drept (acordarea unui stimulent financiar) pentru părinţii cu domiciliul sau reşedinţa pe raza administrativ teritorială a Mun. Bucureşti, corelat cu naşterea copilului în Mun. Bucureşti.

Susţine recurenta că sunt aplicabile cauzei dispoziţiile art. 15 alin. (3), art. 16 alin. (5) şi art. 112 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 292/2011 privind asistenţa socială, şi redând conţinutul acestor dispoziţii legale afirmă că fiind vorba de acordarea unui stimulent financiar de la bugetul local al Mun. Bucureşti, are posibilitatea legală să îşi stabilească propria metodologie de acordare a acestui drept prin stabilirea unor termene şi condiţii în care beneficiarii pot depune cereri în acest sens.

Sumele necesare acordării stimulentului aprobat prin Hotărârea CGMB nr. 207/2017 sunt asigurate în integralitate de la bugetul local al Mun. Bucureşti în conformitate cu art. 15 alin. (3) din Legea nr. 292/2011. Aşadar, acordarea stimulentului se face conform Metodologiei prevăzută în anexa care face parte integrantă din Hotărârea nr. 209/2017 care prevede că beneficiarii sunt părinţii/părintele copilului/copiilor nou-născuţi cu domiciliul/reşedinţa pe raza administrativ-teritorială a Mun. Bucureşti, iar naşterea să fie înregistrată într-o maternitate din cadrul unităţilor sanitare cu paturi de la nivelul Mun. Bucureşti.

Prin Hotărârea nr. 297/17.05.2018 CGMB a dispus modificarea Hotărârii nr. 209/08.06.2017 cu privire la faptul că începând cu data de 01.06.2018 stimulentele financiare finanţate de la bugetul Mun. Bucureşti se acordă beneficiarilor care au domiciliul stabil sau viza de reşedinţă în Mun. Bucureşti cu cel puţin 6 luni înainte de data depunerii cererii.

Prin urmare, este clară confuzia instanţei de fond când face referire la legislaţia naţională în loc să observe că acest stimulent este acordat la nivel local, cu respectarea principiului teritorialităţii legilor, aşadar cadrul normativ privind acordarea acestui stimulent este dat de tocmai de aceste Hotărâri ale Consiliului General al Mun. Bucureşti.

Se mai susţine şi faptul că bugetul local este corelat cu numărul de locuitori şi la previziunile de încasare a taxelor şi impozitelor locale, de la cetăţenii UAT-ului respectiv, iar de beneficiile sociale acordate la nivel local, vor beneficia aceiaşi cetăţeni, neputându-se acorda beneficii de la nivel local, în speţă Mun. Bucureşti, către cetăţenii unor alte unităţi administrativ teritoriale.

În concluzie, stimulentul pentru nou născut este acordat în cadrul normativ creat de HCGMB nr. 209/2017 modificată prin HCGMB nr. 297/2018 astfel că solicitanţii acestui stimulent trebuie să respecte condiţiile de acordare prevăzute de aceste acte administrativ normative.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a depus concluzii scrise, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Recurenta-reclamantă Direcţia Generală de Asistenţă Socială a Municipiului Bucureşti a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea Hotărârii nr. 25/20.01.2021 emisă de Colegiul director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării prin care s-a stabilit existenţa unui tratament diferenţiat şi discriminatoriu.

Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea, fiind menţinută Hotărârea CNCD nr. 25/20.01.2021, soluţie pe care instanţa de control judiciar o apreciază, în urma propriului demers de aplicare a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt, ca fiind una corectă şi legală.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă acest motiv nu este incident, având în vedere faptul că prima instanţă a făcut o interpretare şi o aplicare corectă dispoziţiilor legale incidente cauzei, argumentele prezentate de recurentă nu-şi găsesc fundamentarea în cadrul legal aplicabil litigiului dedus judecăţii.

Se reţine că prin Hotărârea nr. 209/08.06.2017, C.G.M.B. a hotărât acordarea unui stimulent financiar pentru nou-născuţi, în cuantum de 2500 RON net/nou-născut, conform Metodologiei prevăzute în anexa care face parte integrantă din hotărâre.

Conform acestei metodologii, beneficiarii stimulentului sunt părinţii/părintele copilului/copiilor nou-născut/ţi cu domiciliul/reşedinţa pe raza administrativ-teritorială a municipiului Bucureşti, iar naşterea să fie înregistrată într-o maternitate din cadrul unităţilor sanitare cu paturi de la nivelul municipiului Bucureşti.

Prin Hotărârea nr. 297/17.05.2018, C.G.M.B a dispus modificarea Hotărârii nr. 209/08.06.2017 cu privire la faptul că începând cu data de 01.06.2018 stimulentele financiare finanţate de la bugetul municipiului Bucureşti se acordă beneficiarilor care au domiciliul stabil sau viza de reşedinţă în municipiul Bucureşti cu cel puţin 6 luni înainte de data depunerii cererii.

Potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, prin discriminare se înţelege "orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice."

Sunt discriminatorii, potrivit alin. (3) al normei mai sus menţionate "prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), faţă de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare."

Rezultă din cele expuse în precedent că, pentru existenţa unei fapte de discriminare trebuie stabilit dacă există un tratament diferenţiat al petentului/petenţilor în raport cu alte persoane, dacă acest tratament este influenţat de unul dintre criteriile indicate de lege sau de un alt criteriu analog, dacă se identifică un drept al reclamantului vătămat, iar în final dacă lipseşte în cauză un scop legitim justificativ pentru această diferenţă de tratament.

Aceste condiţii trebuie întrunite cumulativ, neîndeplinirea uneia dintre ele, făcând imposibilă angajarea răspunderii administrative pentru discriminare.

Diferenţa de tratament devine discriminare, în sensul articolului 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului, atunci când se induc distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă. Instanţa europeană a decis în mod constant că, pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie stabilit că persoane plasate în situaţii analoage sau comparabile beneficiază de un tratament preferenţial şi că această distincţie nu-şi găseşte nicio justificare obiectivă sau rezonabilă

Pentru a fi în prezenţa unei fapte de discriminare, trebuie să existe două situaţii comparabile, la care tratamentul aplicat să fi fost diferit. Subsecvent, tratamentul diferenţiat trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.

În acord cu prima instanţă, Înalta Curte reţine că, acordarea stimulentului prevăzut de Hotărârea CGMB 209/08.06.2017 aşa cum a fost modificată prin Hotărârea nr. 297/17.05.2018, doar părinţilor cu domiciliul stabil de cel puţin 6 luni în Bucureşti cu condiţia ca naşterea să fie înregistrată într-o maternitate din cadrul unităţilor sanitare cu paturi de la nivelul Mun. Bucureşti, constituie un tratament discriminatoriu, întrucât se creează o diferenţiere între părinţii care îndeplinesc condiţia domiciliului stabil în Bucureşti, dar al căror copil se naşte în altă unitate sanitară decât cele de la nivelul Municipiului Bucureşti şi cei al căror copil se naşte într-o unitate sanitară de la nivelul Municipiului Bucureşti.

Se creează astfel o diferenţiere între locuitorii/rezidenţii Mun. Bucureşti în funcţie de locul naşterii copilului, iar acest criteriu nu poate constitui un fundament obiectiv pentru tratarea diferenţiată a persoanelor, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de fond.

În această situaţie alegaţiile recurentei referitoare la faptul că nu se poate reţine că Hotărârea CGMB nr. 209/2017 ar putea afecta un drept sau un interes legitim preexistent al reclamanţilor întrucât prin el însuşi actul administrativ creează un drept (acordarea unui stimulent financiar) pentru părinţii cu domiciliul sau reşedinţa pe raza administrativ teritorială a Mun. Bucureşti, corelat cu naşterea copilului în Mun. Bucureşti, nu pot fi primite.

Nu se contestă dreptul născut în baza Hotărârii CGMB nr. 209/2017 ci diferenţierea născută ca urmare a condiţiei impunerii ca locul naşterii copilului să fie în Mun. Bucureşti, în condiţiile în care este bine ştiut faptul că naşterea nu este un act medical programat astfel că nu se poate întâmpla în toate cazurile ca naşterea să aibă loc în circumscripţia Mun. Bucureşti.

Hotărârea CGMB nu cuprinde nicio reglementare referitoare la situaţia naşterilor spontane, astfel că în acest mod a creat un tratament diferenţiat, iar sub acest aspect criticile recurentei nu pot fi primite.

Cât priveşte criticile referitoare la faptul că aceste stimulente sunt acordate de la bugetul local al Mun. Bucureşti astfel că de acest stimulent nu poate beneficia decât părinţii cu domiciliul sau reşedinţa pe raza administrativ teritorială a Mun. Bucureşti, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora.

Este real că acest stimulent este acordat de la bugetul local, însă Înalta Curte reţine că Hotărârea CGMB nr. 209/2017 a fost analizată în raport de dispoziţiile O.G. nr. 137/2000 sub aspectul creării unei diferenţieri între locuitorii/rezidenţii Mun. Bucureşti în funcţie de locul naşterii copilului, precum şi a faptului că acest act normativ nu cuprinde nicio reglementare referitoare la naşterile spontane astfel încât părinţii care domiciliază sau au reşedinţa pe raza Mun. Bucureşti să poată beneficia de stimulent în ciuda naşterii copilului într-o unitate sanitară din afara circumscripţiei Municipiului Bucureşti.

Dacă Consiliul General al Municipiului Bucureşti a ales să acorde acest stimulent, atunci are obligaţia de a acţiona cu diligenţa necesară pentru a nu crea discriminări, întrucât, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, dreptul naţional şi dreptul european privind nediscriminarea interzic situaţiile în care persoanele sau grupurile de persoane aflate într-o situaţie similară sunt tratate în mod diferit fără a exista o justificare obiectivă, ceea ce reprezintă o discriminare directă, precum şi situaţiile în care persoanele sau grupurile de persoane aflate în situaţii diferite sunt tratate în mod identic, ceea ce reprezintă o discriminare indirectă (a se vedea, cu titlu de exemplu, Hotărârea CEDO din 6 ianuarie 2005, pronunţată în cauza Hoogendjik vs. Ţările de Jos, 58641/00; în mod similar, art. 2 alin. (2) lit. a) din Directiva de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă).

Aşa cum rezultă şi din hotărârea CEDO în cauza Thlimmenos c. Greciei (2000), discriminarea presupune, între altele, lipsa unei justificări obiective şi rezonabile, sau ea se poate reţine atunci când se omite tratarea diferit, tot fără justificări obiective şi rezonabile, a unor persoane aflate în situaţii comparabile sau aflate în situaţii diferite, necomparabile.

De asemenea, sunt relevante sub acest aspect şi considerentele Deciziei nr. 16/2011 a Curţii Constituţionale a României, respectiv "În acelaşi sens este şi jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat, în aplicarea prevederilor art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenţia privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentate, că reprezintă o încălcare a acestor prevederi orice diferenţă de tratament săvârşită de stat între indivizi aflaţi în situaţii analoage, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă (de exemplu, prin Hotărârea din 13 iunie 1979, pronunţată în Cauza Marckx împotriva Belgiei, şi prin Hotărârea din 29 aprilie 2008, pronunţată în Cauza Burden împotriva Regatului Unit al Marii Britanii).

Totodată, prin Hotărârea din 6 aprilie 2000, pronunţată în Cauza Thlimmenos contra Greciei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul de a nu fi discriminat garantat de Convenţie, este încălcat nu numai atunci când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situaţii analoage, fără a exista justificări obiective şi rezonabile (a se vedea, spre exemplu, Hotărârea din 28 octombrie 1987, pronunţată în Cauza Inze împotriva Austriei), dar şi atunci când statele omit să trateze diferit, tot fără a exista justificări obiective şi rezonabile, persoane aflate în situaţii diferite".

Prin urmare, excluderea părinţilor care au domiciliul sau reşedinţa în Bucureşti şi la care naşterea nu s-a înregistrat într-o maternitate de la nivelul Mun. Bucureşti reprezintă o practică discriminatorie care aduce atingere în condiţii de egalitate la bunuri şi facilităţi.

În consecinţă, Înalta Curte constată că toate criticile formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, fiind pronunţată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei.

Având în vedere soluţia pronunţată în cauză, prin raportare la dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurenta-reclamantă Direcţia Generală de Asistenţă Socială a Municipiului Bucureşti.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă Direcţia Generală de Asistenţă Socială a Municipiului Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1966 din 16 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurenta reclamantă Direcţia Generală de Asistenţă Socială a Municipiului Bucureşti.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 martie 2023.