Discrimination via exclusive collective bargaining rights for representative unions: applicability of O.G. 137/2000 to trade union representativeness.

Şedinţa publică din data de 17 ianuarie 2023

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 10.12.2019, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi B. şi Comunicaţiilor, a formulat cerere de anulare, solicitând anularea Hotărârii nr. 519/05.09.2019 pronunţată de Colegiul director al C.N.C.D şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 330 din 10 martie 2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâţii CONSILIUL NAŢIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII şi B., ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs C. S.A. (fostă A. SA), solicitând casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii şi anularea Hotărârii nr. 519/05.09.2019 pronunţată de Colegiul director al C.N.C.D.

Recurenta – reclamantă a susţinut că hotărârea instanţei de fond este nelegală în privinţa soluţiei dată excepţiei lipsei calităţii procesuale active a B., excepţie pe care a invocat-o raportat la art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 şi la art. 36 şi 37 din C. proc. civ., argumentând că B. nu este o persoană discriminată şi nici nu are legitimare procesuală în sensul că nu există o lege specială care să îi confere acest drept în vederea apărării drepturilor ori intereselor legitime ale unor persoane aflate în situaţii speciale sau a ocrotirii unui interes de grup ori general.

În opinia recurentei, motivarea primei instanţe este contradictorie, căci, pe de o parte reţine că B. este asimilată unei persoane discriminate, iar pe de altă parte, că aceasta ar fi acţionat în baza mandatului de reprezentare acordat de membrii săi. Or, din punct de vedere juridic nu se poate reţine concomitent şi propria calitate activă în cauză, cât şi calitatea de mandatar/reprezentant.

Mai mult, instanţa a aplicat şi interpretat greşit dispoziţiile art. 28 din Legea nr. 62/2011, deoarece acest text are în vedere raporturile dintre organizaţia sindicală şi membrii săi - salariaţi, pentru apărarea drepturilor decurgând din legislaţia muncii şi din contractele de muncă.

Nu există niciun temei de drept pentru care acest text ar putea fi extins şi la raporturile dintre organizaţiile sindicale şi federaţiile sindicale.

Dacă totuşi, s-ar aprecia posibilă extinderea, atunci alin. (2) din art. 28 din Legea nr. 62/2011 stabileşte că organizaţia sindicală formulează acţiuni în justiţie în numele membrilor, în baza unei împuterniciri scrise. În cazul de faţă, însă, B. nu a formulat petiţia în numele membrilor, ci în nume propriu. De altfel, în cuprinsul reclamaţiei nici nu este indicată denumirea organizaţiilor pentru care acesta ar acţiona.

Recurenta a susţinut că prima instanţă a respins în mod greşit critica privind lipsa soluţionării excepţiei tardivităţii de către CNCD.

Ca şi o instanţă de judecată, CNCD are obligaţia de a soluţiona cu prioritate excepţiile invocate. Reclamanta a invocat lipsa oricărei soluţionări a excepţiei tardivităţii, însă instanţa a apreciat ca soluţionarea acesteia nu ar fi afectat soluţia dată reclamaţiei, întrucât fapta ar fi avut caracterul unei contravenţii continuate în timp.

Faţă de acesta soluţie, pe de o parte, arătă că instanţa ar fi trebuit să sancţioneze CNCD pentru încălcarea normelor de procedură şi nu să soluţioneze excepţia direct în calea de atac a procedurii. În plus, ar fi trebuit să pună în discuţie caracterul continuat al contravenţiei, pentru a fi respectat dreptul la apărare. Pe de altă parte, nu s-a demonstrat în cauză caracterul continuat.

A mai susţinut recurenta că soluţia dată cu privire la inadmisibilitatea măsurii de la pct. 3 din hotărârea contestată este nelegală, arătând că CNCD are atribuţii clar stabilite prin O.G. nr. 137/2000 şi prin H.G. nr. 1194/2001, printre acestea neaflându-se şi aceea de a recomanda eliminarea unor clauze contractuale.

Prima instanţă a apreciat însă că art. 79 din Procedura internă a CNCD i-ar permite acestuia sa ia asemenea măsuri, fără a fi obligatorii în vederea preântâmpinării încălcării principiului discriminării.

Soluţia este nelegală pentru că, pe de o parte, procedura internă nu poate adăuga la lege, iar pe de altă parte, nu ne aflăm în situaţia unei recomandări pentru viitor cu scopul de a preîntâmpina o încălcare şi privesc două contracte colective de muncă ce nici nu mai pot fi modificate, fiind în acest moment expirate.

De asemenea, recurenta a susţinut că contractele colective de muncă încheiate de cu organizaţia sindicală reprezentativă nu conţin clauze discriminatorii, reclamanta neavând o conduită nepermisă de cadrul legal incident care să determine angajarea răspunderii contravenţionale.

Simplul fapt că după apariţia Legii nr. 62/2011 legea a conferit anumite atribuţii sindicatului reprezentativ care au presupus şi obligaţii în sarcina patronatului nu poate conduce la concluzia că recurenta prin modul de încheiere al contractelor colective ar fi avut un comportament discriminatoriu.

Prin conferirea prin CCM a unor drepturi organizaţiei sindicale reprezentative, nu înseamnă că aceste drepturi ar fi fost negate altor organizaţii sindicale, însă nu era posibil strict riguros juridic ca printr-un contract încheiat cu un sindicat să i se confere drepturi altui sindicat terţ faţă de convenţie. De asemenea, CCM nu putea fi negociat şi semnat decât cu sindicatul reprezentativ, fapt care rezultă din dispoziţiile legale incidente.

Astfel, sentinţa recurată este parţial nemotivată, instanţa de recurs fiind în imposibilitate de a verifica în concret clauzele care ar reprezenta forme de discriminare, atâta timp cât prima instanţă nici măcar nu le-a individualizat.

Prima instanţă nu a avut în vedere nici faptul că legiuitorul însuşi statuează drepturi diferite organizaţiilor sindicale diferenţiate de puterea de reprezentare.

În consecinţă, conferirea unor drepturi sindicatului reprezentativ în cuprinsul unui CCM nu poate reprezenta o conduită discriminatorie raportat la art. 2 alin. (1) şi art. 7 lit. f) din O.G. nr. 137/2000.

Din perspectiva art. 7 lit. f) din O.G. nr. 137/2000, arătă că acesta se referă la dreptul la aderare la un sindicat, drept care aparţine unui salariat, însă în pricina dedusă judecăţii în limitele petiţiei B. nu se discută de drepturile salariaţilor şi nici de discriminarea acestora, ci de o pretinsă discriminare a unor organizaţii sindicale nereprezentative.

Conduita reclamantei nu se înscrie nici în teza de la art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 căci aceasta se referă la o restricţie în baza unui criteriu cu scopul sau efectul restrângerii, înlăturării recunoaşterii, folosinţei sau exercitaţii în condiţii de egalitate a drepturilor omului si a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.

Prima instanţă nu a avut în vedere dispoziţiile art. 22 alin. (2) din Legea nr. 62/2011 potrivit cu care "Organizaţiile sindicale reprezentative, în condiţiile legii, pot negocia prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate punerea la dispoziţie a spaţiilor şi facilitaţilor necesare desfăşurării activităţii sindicale." După cum se poate observa, textul se referă doar la sindicatele reprezentative, iar facilitatea nu are legătură cu negocierea contractului colectiv de muncă.

Art. 148 alin. (2) şi art. 159 şi următoarele din acelaşi act normativ arată că părţile semnatare ale contractelor de munca sunt în măsură să verifice modalitatea de executare si implementare a dispoziţiilor acestora, având nevoie de resurse pentru a-şi putea exercita aceste drepturi. Reiese cu claritate că, în cazul nerespectării dispoziţiilor Contractelor de către angajator, sindicatul reprezentativ are calitatea procesuală de a sesiza aceste nereguli, inclusiv către instanţa de judecată, în declanşarea conflictelor colective. Art. 93-95 şi art. 98 din Contractele invocate de petentă sunt agreate în respectarea acestor dispoziţii legale.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă B. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin concluziile scrise formulate, recurenta – reclamantă a încadrat motivele de recurs în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor formulate în cauză şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. se referă la situaţia în care prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Acest motiv de casare include toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, cu excepţia celor menţionate la pct. 1-4, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale ale procesului civil, cum ar fi principiul dreptului la un proces echitabil, principiul dreptului la apărare, principiul disponibilităţii, principiul contradictorialităţii, principiul oralităţii, ş.a.m.d.., a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este incident, deoarece, în cuprinsul criticilor formulate, recurenta nu expune împrejurări de fapt sau de drept de natură a releva o încălcare a regulilor de procedură.

Instanţa de recurs reţine că deşi criticile recurentei – reclamante referitoare la soluţiile date excepţiei lipsei calităţii procesuale active a B. şi aspectului privind nesoluţionarea de către CNCD a excepţiei tardivităţii, precum şi soluţionarea acestei excepţii de către instanţă, au fost subsumate de recurentă motivului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în realitate acestea se circumscriu prevederilor pct. 8 al aceluiaşi articol, respectiv cazului de casare care sancţionează greşita interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente cauzei, urmând a fi analizate din această perspectivă.

Cu privire la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. potrivit căruia hotărârea judecătorească poate fi reformată pe calea recursului când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei se reţine că acesta nu este incident în cauză pentru următoarele considerente:

Relativ la acest motiv de casare, Înalta Curte, în conformitate cu doctrina şi practica judiciară în materie reţine că prin el se consacră ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată cât şi una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Astfel, o hotărâre judecătorească poate fi casată pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. dacă:

- lipseşte motivarea soluţiei, sau aceasta este superficială, ori cuprinde numai considerente ce nu au legătură cu pricina în care a fost pronunţată soluţia respectivă;

- există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acţiunea este întemeiată, iar din cealaltă parte, că nu este întemeiată, astfel că nu se poate şti ce anume a decis instanţa;

- există contradicţie între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că este întemeiată;

În speţă nu se regăsesc niciuna dintre aceste ipoteze, instanţa de fond în cuprinsul considerentelor sentinţei recurate arătând în mod neechivoc, urmare a analizei susţinerilor şi apărărilor părţilor, raportat la probele administrate şi dispoziţiile legale incidente, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Acest raţionament este concordant soluţiei pronunţate, cuprinsă în dispozitivul sentinţei.

De altfel recurentul reclamant, subsumat acestui motiv de recurs, invocă faptul că instanţa de fond a expus o motivare contradictorie prin aceea că a reţinut pe de o parte că B. este asimilată unei persoane discriminate, iar pe de altă parte, că aceasta ar fi acţionat în baza mandatului de reprezentare acordat de membrii săi. Or, din punct de vedere juridic nu se poate reţine concomitent şi propria calitate activă în cauză, cât şi calitatea de mandatar/reprezentant.

Or, din actele şi lucrările dosarului dar mai cu seamă din considerentele sentinţei recurate se observă că instanţa de fond a analizat aspectul sesizat, oferind argumente clare, necontradictorii, raportându-se la dispoziţiile legale - art. 28 din Legea nr. 62/2011 şi art. 20 alin. (1) şi art. 28 din O.G nr. 137/2000.

Totodată, în ceea ce priveşte susţinerea recurentei referitoare la faptul că hotărârea este parţial nemotivată, prin nepronunţarea asupra apărărilor reclamantei privitoare la inexistenţa unei conduite contrare cadrului legal aplicabil şi prin neindividualizarea clauzelor ce ar reprezenta forme de discriminare, Înalta Curte reţine că nu era de esenţa motivării indicarea expresă a clauzelor aşa cum pretinde reclamanta, iar raţiuni care ţin de claritatea şi concizia hotărârii impun ca în cuprinsul acesteia să se arate doar aspectele relevante care au condus la soluţionarea cauzei, din motivarea sentinţei recurate şi interpretarea normelor de drept material rezultând neechivoc considerentele care au determinat instanţa de fond să nu împărtăşească punctul de vedere al reclamantei.

Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, încadrat pe ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să îl respingă, apreciind că judecătorul fondului a realizat o corectă aplicare a normelor de drept material.

Prin Hotărârea C.N.C.D nr. 519 din data de 05.09.2019, reclamanta A. S.A. a fost sancţionată cu avertisment, în baza art. 5 alin. (2) lit. a) coroborat cu art. 7 din O.G. nr. 2/2001, şi a recomandat reclamantei să elimine din Contractul Colectiv de Muncă acele prevederi care favorizează sindicatul reprezentativ, în afara celor legate de participarea la negocierea acestuia, pentru constatarea existenţei unui tratament discriminatoriu, potrivit art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 7 lit. f) din O.G nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, reţinându-se faptul că reclamanta a inclus în Contractul Colectiv de Muncă prevederi care favorizează sindicatul reprezentativ, în afara celor legate de participarea la negocierea contractului.

Referitor la calitatea procesuală activă a B., Înalta Curte reţine că, în exercitarea atribuţiilor prevăzute în Legea nr. 62 din 10 mai 2011, a dialogului social, publicată în M. Of. nr. 322 din 10 mai 2011 - art. 2, art. 27-35, dar şi anterior, conform art. 28 din Legea nr. 54/2003 - dispoziţii abrogate de art. 224 din Legea nr. 62/2011, organizaţiile sindicale, au dreptul de a întreprinde orice acţiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acţiuni în justiţie, în numele membrilor săi, fără a avea nevoie de un mandat expres din partea celor în cauză, aceştia din urmă în mod evident, fiind titularii drepturilor subiective şi/sau materiale.

Evident, acţiunea civilă nu va putea fi introdusă sau continuată de entitatea juridică sindicală, dacă cei în cauză se opun sau, conform voinţei procesuale exclusiv atribuită şi manifestată, renunţă la judecata cererilor deduse aprecierii şi cercetării judecătoreşti.

De altfel, titulari ai drepturilor pretinse sunt membrii de sindicat, sindicatul ca reprezentant, conform normelor procedurale aplicabile, putând a subroga în calitatea procesuală activă, dobândind această legitimitate procesuală în mod atipic, dar direct.

Aşadar, normele de drept mai sus invocate acordă entităţii sindicale calitatea procesuală activă, pentru apărarea şi reprezentarea drepturilor membrilor săi, având, pe cale de consecinţă, competenţa şi dreptul de a întreprinde orice acţiune omisivă şi/sau comisivă prevăzută de legislaţia în materie, inclusiv de a formula acţiuni injustiţie în numele membrilor săi.

B. este o organizaţie sindicala, constituita din mai multe sindicate afiliate, conform Legii nr. 62/2011 - Legea dialogului social, federaţie sindicala reprezentativa la nivel sectorului de activitate din care face parte şi reclamanta, fiind mandatată de sindicatele membre să introducă plângerea la CNCD.

Privitor la lipsa soluţionării de către CNCD a excepţiei tardivităţii raportat la contractul încheiat în anul 2016 şi a soluţionării acesteia de către instanţa de judecată, Înalta Curte reţine că, în realitate, instanţa de fond nu a soluţionat această excepţie, ci doar a apreciat - în mod corect, de altfel - că admiterea acesteia de către Consiliu nu ar fi fost de natură să schimbe soluţia adoptată, având în vedere că probele depuse la dosar au relevat faptul că articolele Contractului de Muncă Colectivă aferent perioadei 2016-2018 au fost preluate integral, având un conţinut identic, în Contractul de Muncă Colectivă aferent perioadei 2018-2020. Ori, cu privire la acest din urmă contract, petenta se afla în termenul de un an pentru a putea sesiza Consiliului, în conformitate cu art. 20 alin. (1) din O.G nr. 137/2000.

În ceea ce priveşte critica recurentei cu privire la soluţia dată inadmisibilităţii măsurii de a recomanda eliminarea unor clauze contractuale, Înalta Curte reţine că, în raport cu prevederile art. 79 din Ordinul preşedintelui CNCD privind aprobarea procedurii interne de soluţionare a petiţiilor şi sesizărilor, publicat în M. Of. nr. 348/6.05.2008, CNCD, prin colegiul director, poate face recomandări cu caracter de îndrumare, fără forţă juridică obligatorie, în vederea preîntâmpinării încălcării principiului nediscriminării. Acest ordin a fost elaborat în aplicarea prevederilor O.G. nr. 137/2000.

Judecătorul fondului a tras o concluzie corectă, apreciind că este posibilă, în soluţionarea petiţiei, efectuarea de recomandări, în vederea preîntâmpinării încălcării principiului nediscriminării, această statuare fiind în acord cu jurisprudenţa instanţelor, care confirmă posibilitatea folosirii instrumentului legal al recomandării de către Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, în calitatea sa de garant al respectării şi aplicării principiului discriminării.

În ceea ce priveşte susţinerile în sensul că nu sunt îndeplinite condiţiile faptei de discriminare directă, prevăzută de art. 2 alin. (1) coroborate cu art. 7 lit. f) din O.G. nr. 137/2000, Înalta Curte reţine următoarele:

În conformitate cu prevederile art. 2 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, o faptă poate fi calificată ca fiind faptă de discriminare dacă îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:

a) existenţa unui tratament diferenţiat manifestat prin deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, în ceea ce priveşte persoane sau situaţii aflate în poziţii comparabile;

b) existenţa unui criteriu de discriminare potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare (potrivit art. 2 alin. (1), criteriile de discriminare sunt: rasa, naţionalitatea, etnia, limba, religia, categoria socială, convingerile, sexul, orientarea sexuală, vârsta, handicapul, boala cronică necontagioasă, infectarea cu virusul HIV, apartenenţa la o categorie defavorizată precum şi orice alt criteriu);

c) tratamentul diferenţiat să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate a unui drept recunoscut de lege;

d) tratamentul diferenţiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele utilizate în vederea atingerii acestui scop să nu fie adecvate şi necesare.

În cauza dedusă judecăţii, intimata - pârâtă B. - petentă în faţa CNCD - a susţinut că sindicatele afiliate care sunt constituite şi au membrii de sindicat în cadrul A. S.A. au fost discriminate, excluse şi tratate diferit, întrucât reclamanta A. – reclamată în faţa CNCD - foloseşte un criteriu al reprezentativităţii a unui sindicat faţă de celălalt sindicat care este nereprezentativ, respectiv calitatea de membru într-un sindicat reprezentativ faţă de calitatea de membru într-un sindicat nereprezentativ.

Aceasta a indicat articolele din contractul colectiv de muncă considerate discriminatorii şi a susţinut că drepturile acordate de angajator doar "sindicatului reprezentativ semnatar" prin Contractul colectiv de muncă, ar trebui extinse şi asupra celorlalte sindicatelor existente în cadrul companiei A. S.A., în condiţiile Codului Muncii, Legii nr. 319/2006 şi Legii dialogului social, Legii nr. 467/2006, O.G. nr. 37/2000, Legii 202/2002 şi O.U.G. nr. 76/2007.

Prin Hotărârea nr. 519/05.09.2019 Colegiul Director al CNCD a reţinut că aspectele sesizate constituie o faptă de discriminare care intră sub incidenţa art. 2 alin. (1) şi art. 7 lit. f) din O.G. nr. 137/2000 şi a aplicat reclamantei sancţiunea avertismentului.

Examinând documentaţia care a stat la baza emiterii Hotărârii CNCD nr. 519/05.09.2019, instanţa de fond în mod corect a reţinut legalitatea acesteia.

Astfel, în mod corect, instanţa de fond a reţinut că fapta reclamantei de a include în Contractul Colectiv de Muncă prevederi care favorizează sindicatul reprezentativ, în afară de cele legate de participarea la negocierea contractului, reprezintă discriminare, fiind creată o deosebire, excludere, preferinţă pe baza apartenenţei sindicale, care are ca efect restrângerea drepturilor sindicale, a celor prevăzute de Contractul Colectiv de Muncă şi a dreptului de aderare la sindicate, precum şi accesul la facilităţile acordate de acestea, apreciind totodată că C.N.C.D a făcut o corectă şi temeinică analiză a proporţionalităţii sancţiunii, raportat la criteriile prevăzute de art. 21 alin. (3) din O.G nr. 2/2001.

În acord cu judecătorul fondului şi efectuând propria evaluare a materialului probator administrat în cauză, Înalta Curte constată că favorizarea sindicatului reprezentativ într-o serie de domenii, acordare de drepturi exclusive pe criteriu al "sindicatului reprezentativ semnatar", este discriminatorie întrucât reprezintă o deosebire, excludere, preferinţă pe baza apartenenţei sindicale, care are ca efect restrângerea drepturilor sindicale şi ale celor prevăzute prin Contractul colectiv de muncă.

Faţă de cele anterior expuse, Înalta Curte constată că atât instanţa de fond cât şi intimatul - pârât au adoptat soluţii corecte, raportat la definiţia discriminării, astfel cum este reglementată de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 cu modificările şi completările ulterioare, republicată şi, raportat la criticile formulate în recurs, nefiind aduse în discuţie aspecte noi, care să determine reţinerea unei alte stări de fapt decât cea constatată de judecătorul primei instanţe, Înalta Curte apreciază că se impune respingerea acestei căi de atac, cu consecinţa menţinerii, ca legală, a hotărârii pronunţate de prima instanţă.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă C. S.A. (fostă A. SA) împotriva sentinţei civile nr. 330 din 10 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 17 ianuarie 2023.