Judicial inspection closure due to statute of limitations: appeal dismissed as unfounded

Şedinţa publică din data de 9 martie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 02.04.2021, reclamantul A. a formulat, în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, contestaţie împotriva Rezoluţiei de clasare nr. 154/A/25.01.2021 emise de Inspecţia Judiciară şi împotriva Rezoluţiei Inspectorului Şef nr. C21-355/10.03.2021 de respingere a plângerii împotriva rezoluţiei de clasare, solicitând admiterea contestaţiei, desfiinţarea rezoluţiilor atacate şi trimiterea cauzei la Inspecţia Judiciară pentru completarea verificărilor.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1265 din 24 septembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs reclamantul, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului şi casarea sentinţei recurate.

În motivarea recursului, a arătat că motivarea instanţei de fond este în principiu referitoare la prescripţia răspunderii penale a faptelor săvârşite de persoanele nominalizate, dar nimeni nu a analizat cine se face vinovat de apariţia acestei prescripţii, rezumându-se la a stabili doar că a apărut prescripţia care a adus mari prejudicii recurentului şi bugetului de stat.

În opinia recurentului, dacă cineva era mai atent cu rezolvarea sarcinilor de serviciu, atunci acesta depunea toate diligenţele în soluţionarea cauzei, astfel că nu intervenea prescripţia şi se putea încerca recuperarea unor creanţe la bugetul de stat prin identificarea persoanelor vinovate, stabilirea şi documentarea faptelor infracţionale şi apoi tragerea la răspundere penală a vinovaţilor.

A apreciat recurentul că instanţa de fond nu a avut rol activ în vederea pronunţării unei hotărâri legale, invocând dispoziţiile art. 129 alin. (5) din C. proc. civ.

4. Apărările intimatei

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamantul a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a formulat contestaţie împotriva Rezoluţiei de clasare nr. 154/A/25.01.2021 emise de Inspecţia Judiciară şi împotriva Rezoluţiei Inspectorului Şef nr. C21-355/10.03.2021 de respingere a plângerii împotriva rezoluţiei de clasare, solicitând admiterea contestaţiei, desfiinţarea rezoluţiilor atacate şi trimiterea cauzei la Inspecţia Judiciară pentru completarea verificărilor.

Soluţia primei instanţe de respingere a acţiunii este legală, fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar pentru că reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente, în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Preliminar, trebuie subliniat faptul că în primele şase pagini, cererea de recurs nu conţine nicio critică de nelegalitate la adresa sentinţei recurate, ci exclusiv susţinerile din cererea de chemare în judecată.

Înalta Curte constată că nu se impune examinarea acestor susţineri, întrucât ele au fost deja analizate de instanţa de fond, iar exercitarea căii de atac a recursului împotriva unei hotărâri judecătoreşti presupune formularea unor critici concrete de nelegalitate cu privire la hotărâre, iar nu preluarea susţinerilor din cererea de chemare în judecată, care au format obiectul analizei primei instanţe.

Înalta Curte subliniază că recursul este o cale extraordinară de atac prin intermediul căreia se poate solicita instanţei de control judiciar, în condiţiile şi pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege, reformarea hotărârii pronunţate de instanţa de fond sau de instanţa de apel în anumite cazuri prevăzute de lege.

Conform prevederilor legale în vigoare, recursul nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, ci numai controlul legalităţii hotărârii atacate. Astfel, motivele de recurs vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, iar potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, în soluţionarea căii de atac a recursului, instanţa nu poate proceda la o reanalizare a susţinerilor din cererea de chemare în judecată, ci numai la examinarea motivelor de nelegalitate ce trebuie menţionate în cererea de recurs, în conformitate cu dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ. care stabilesc că cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

În continuare, recurentul a susţinut faptul că motivarea instanţei de fond este în principiu referitoare la prescripţia răspunderii penale a faptelor săvârşite de persoanele nominalizate, dar nu s-a analizat cine se face vinovat de apariţia acestei prescripţii, rezumându-se la a se stabili doar că a apărut prescripţia care a adus mari prejudicii recurentului şi bugetului de stat.

A apreciat recurentul că era necesar să fie depuse toate diligenţele pentru soluţionarea cauzei, astfel încât să nu intervină prescripţia; totodată, era necesar să se încerce recuperarea unor creanţe la bugetul de stat prin identificarea persoanelor vinovate, stabilirea şi documentarea faptelor infracţionale şi apoi tragerea la răspundere penală a vinovaţilor.

Cu privire la aceste aspecte, instanţa de control judiciar observă faptul că instanţa de fond a reţinut în mod corect că instrumentarea dosarului penal nr. x/2013 nu mai poate fi pusă în discuţie, din cauza impedimentului reprezentat de intervenirea prescripţiei răspunderii disciplinare, de care responsabil este chiar recurentul-reclamant, ce a formulat sesizarea disciplinară după împlinirea respectivului termen.

Apoi, în perioada dintre, pe de o parte, soluţionarea dosarului penal nr. x/2013 prin ordonanţă de clasare confirmată de procurorul ierarhic superior şi neatacată de recurentul-reclamant prin mijloacele procedurale prevăzute de lege şi, pe de altă parte, înregistrarea dosarului penal nr. x/2019, procurorilor nu li se poate reproşa faptul că nu au efectuat acte de urmărire penală, nefiind învestiţi printr-o sesizare în curs, astfel încât curgerea prescripţiei în tot acest interval de timp nu le este în vreun fel imputabilă.

În final, intervenirea prescripţiei răspunderii penale anterior formulării plângerii penale este un impediment procedural ce blochează orice cercetări în dosarul penal nr. x/2019, responsabil de pasivitate fiind, şi în acest caz, recurentul-reclamant însuşi.

Pe cale de consecinţă, susţinerile recurentului în sensul că nu s-a analizat cine se face vinovat de intervenirea prescripţiei sunt irelevante, neputând conduce la concluzia nelegalităţii soluţiei instanţei de fond, întrucât aspectele semnalate de acesta vizează chestiuni de fond, în timp ce soluţia de clasare a avut în vedere în mod corect aspectele procedurale mai sus expuse privind, pe de o parte, prescripţia răspunderii disciplinare, şi, pe de altă parte, prescripţia răspunderii penale.

Astfel, procurorii vizaţi de sesizarea disciplinară nu pot fi ţinuţi răspunzători de intervenirea prescripţiei răspunderii penale, plângerea penală ce a condus la formarea dosarului nr. x/2019 fiind formulată de recurentul-reclamant când termenul de prescripţie deja se împlinise, iar în contextul în care s-a reţinut intervenirea prescripţiei răspunderii penale nu li se poate reproşa că nu au efectuat cercetări aprofundate asupra faptelor sesizate, că nu au administrat anumite probe considerate relevante de către recurentul-reclamant etc., prescripţia împiedicând aceste activităţi de urmărire penală, astfel că, în legătură cu acest dosar, nu se confirmă săvârşirea vreunei abateri disciplinare, în timp ce instrumentarea dosarului nr. x/2013 nu mai poate fi analizată din perspectivă disciplinară ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii disciplinare.

Din această perspectivă sunt neîntemeiate şi argumentele privind faptul că instanţa de fond nu ar fi avut un rol activ în vederea pronunţării unei hotărâri legale. Cum s-a arătat anterior, aspectele semnalate de recurent vizează chestiuni de fond, iar soluţia de clasare a avut în vedere aspecte procedurale privind prescripţia răspunderii disciplinare, respectiv prescripţia răspunderii penale.

Concluzionând, instanţa de control judiciar apreciază că nu este fondat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi că instanţa de fond a realizat o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale incidente cauzei.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei civile nr. 1265 din 24 septembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei civile nr. 1265 din 24 septembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 9 martie 2023.