Discrimination claim: Inaccessibility of police stations for persons with disabilities and the insufficiency of budgetary constraints as a justification for denying accessibility

Şedinţa publică din data de 9 martie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea formulată de reclamanta Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a solicitat anularea hotărârii Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării nr. 592/18.09.2019.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 550 din 8 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au fost respinse excepţiile nulităţii, tardivităţii şi puterii lucrului judecat invocate de pârâta A., ca nefondate.

A fost respinsă acţiunea formulată de către reclamanta Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, Ministerul Afacerilor Interne, A., Agenţia pentru Plăţi şi Inspecţie Socială a Municipiului Bucureşti şi Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, ca nefondată.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs reclamanta, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului şi admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, recurenta a invocat dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 şi a arătat că este în imposibilitate de a da curs unor recomandări ale CNCD în condiţiile în care nu i-au fost repartizate fonduri de către ordonatorii principali de credite bugetare care să asigure ducerea la îndeplinire a acestor recomandări.

A mai arătat recurenta că deţine deja un elevator pentru urcat/coborât scări pentru persoane cu dizabilităţi locomotorii care a fost repartizat secţiei 19 Poliţie, acest dispozitiv putând deservi toate celelalte subunităţi din cadrul DGPMB care nu sunt dotate cu rampe pentru facilitarea accesului persoanelor cu handicap la mediul fizic, în sensul că acesta poate fi transportat în scurt timp la sediile unde este solicitat, acest aspect fiind prezentat pe pagina oficială a DGMPB.

A susţinut recurenta că directorul general al instituţiei este ordonator terţiar de credite, astfel că nu puteau fi achiziţionate mai multe dispozitive medicale şi nici nu puteau fi amenajate mai multe rampe, în absenţa fondurilor alocate cu această destinaţie, de către ordonantorul secundar de credite.

A menţionat recurenta că Directorul general al DGPMB are obligaţia de a dispune efectuarea cheltuielilor numai în limita fondurilor existente în bugetul acestei instituţii şi numai în raport cu sumele aferente fiecărei destinaţii aprobate. Cu alte cuvinte, Directorul general al DGPMB, în calitate de ordonator terţiar de credite, nu are dreptul legal de a dispune alocarea unor fonduri destinate unui anumit articol bugetar pentru efectuarea unor plăţi aferente altui articol bugetar.

4. Apărările intimaţilor

4.1 Intimata-pârâtă Agenţia pentru Plăţi şi Inspecţie Socială a Muncipiului Bucureşti a formulat întâmpinare faţă de recursul declarat de DGPMB, solicitând să se constate nulitatea sentinţei, să se caseze hotărârea recurată şi să se trimită dosarul spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi art. 497 din C. proc. civ., coroborate cu art. 248 din C. proc. civ.

4.2 Intimatul-pârât Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Administraţiei a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Preliminar, în ceea ce priveşte solicitarea intimatei Agenţia pentru Plăţi şi Inspecţie Socială a Muncipiului Bucureşti din întâmpinarea depusă faţă de recursul declarat de DGPMB, respectiv să se constate nulitatea sentinţei, să se caseze hotărârea recurată şi să se trimită dosarul spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi art. 497 din C. proc. civ., instanţa de control judiciar reţine că această parte nu a declarat recurs împotriva sentinţei. Prin intermediul întâmpinării, potrivit dispoziţiilor art. 205 din C. proc. civ., nu intervine o legală învestire a instanţei de control judiciar cu motive de casare a hotărârii instanţei de fond, ci se formulează apărări.

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamanta Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat anularea hotărârii Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării nr. 592/18.09.2019 prin care acesta a constatat lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei şi a apreciat că sunt întrunite elementele constitutive ale unei forme de discriminare conform art. 2 alin. (1) şi art. 10 lit. h) din O.G. nr. 137/2000, recomandând DGPMB să achiziţioneze elevatoare pentru secţiile de poliţie din subordinea sa şi care nu au adaptat accesibilitatea intrării pentru persoanele cu dizabilitate.

Soluţionând cauza, curtea de apel a respins excepţiile nulităţii, tardivităţii şi puterii lucrului judecat invocate de pârâta A., ca nefondate. Totodată, a respins acţiunea ca nefondată.

Soluţia primei instanţe de respingere a acţiunii este legală, fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar pentru că reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente, în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Recurenta a invocat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., arătând că directorul general al instituţiei este ordonator terţiar de credite, astfel că nu puteau fi achiziţionate mai multe dispozitive medicale şi nici nu puteau fi amenajate mai multe rampe, în absenţa fondurilor alocate cu această destinaţie, de către ordonantorul secundar de credite. Astfel, recurenta a susţinut că este în imposibilitate să dea curs unor recomandări ale CNCD în condiţiile în care nu i-au fost repartizate fonduri de către ordonatorii principali de credite bugetare care să asigure ducerea la îndeplinire a acestor recomandări.

A mai susţinut recurenta că deţine deja un elevator pentru urcat/coborât scări pentru persoane cu dizabilităţi locomotorii care a fost repartizat secţiei 19 Poliţie, acest dispozitiv putând deservi toate celelalte subunităţi din cadrul DGPMB care nu sunt dotate cu rampe pentru facilitarea accesului persoanelor cu handicap la mediul fizic, în sensul că acesta poate fi transportat în scurt timp la sediile unde este solicitat, acest aspect fiind prezentat pe pagina oficială a DGMPB.

Astfel, în cadrul memoriului de recurs, recurenta reia motivele prezentate în faţa instanţei de fond, respectiv faptul că intimatul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a ignorat faptul că a fost achiziţionat un dispozitiv medical tip elevator pentru persoane cu dizabilităţi locomotorii, iar instituţia este ordonator terţiar de credite, fiind limitată de fondurile pe care i le alocă ordonatorul secundar de credite.

Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000: "(1) Potrivit prezentei ordonanţe, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice."

Sunt discriminatorii, potrivit ordonanţei, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), faţă de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare.

De asemenea, potrivit prevederilor art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, "Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie".

Potrivit art. 10 din O.G. nr. 137/2000: "Constituie contravenţie, conform prezentei ordonanţe, dacă fapta nu intră sub incidenţa legii penale, discriminarea unei persoane fizice, a unui grup de persoane din cauza apartenenţei acestora ori a persoanelor care administrează persoana juridică la o anumită rasă, naţionalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată, respectiv din cauza convingerilor, vârstei, sexului sau orientării sexuale a persoanelor în cauză prin: h) refuzarea acordării pentru o persoană sau un grup de persoane a unor drepturi sau facilităţi."

Conform dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 448/2006: "Autorităţile publice, furnizorii de servicii sociale, reprezentanţii societăţii civile, precum şi persoanele fizice şi juridice responsabile de aplicarea prezentei legi au obligaţia să promoveze, să respecte şi să garanteze drepturile persoanei cu handicap, stabilite în concordanţă cu prevederile Cartei sociale europene revizuite, adoptată la Strasbourg la 3 mai 1996, ratificată prin Legea nr. 74/1999, precum şi cu celelalte acte interne şi internaţionale în materie la care România este parte."

Faţă de situaţia de fapt reţinută de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, din perspectiva neadaptării şi neaccesibilizării pentru persoanele cu dizabilitate de către Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti a intrărilor în secţiile de poliţie aflate în subordinea sa, acesta a apreciat că sunt întrunite elementele constitutive ale unei forme de discriminare conform art. 2 alin. (1) şi art. 10 lit. h) din O.G. nr. 137/2000, recomandând recurentei DGPMB să achiziţioneze elevatoare pentru secţiile de poliţie din subordinea sa şi care nu au adaptat accesibilitatea intrării pentru persoanele cu dizabilitate.

Instanţa de fond a constatat că hotărârea CNCD este corectă şi legală, la nivelul secţiilor de poliţie ale DGPMB nefiind adaptate scările pentru persoanele cu dizabilităţi, prin urmare recomandarea CNCD a fost menţinută.

Înalta Curte reţine că recurenta apreciază în mod greşit că neasigurarea accesibilizării intrărilor pentru persoanele cu dizabilitate poate fi justificată prin raportare la lipsa fondurilor neacordate de ordonatorul secundar pentru achiziţionarea mai multor dispozitive medicale şi pentru amenajarea mai multor rampe.

Această atitudine a recurentei se circumscrie dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 redate anterior, întrucât, astfel cum în mod corect a constatat instanţa de fond, prin menţinerea unui acces dificil sau prin lipsa unui acces al persoanelor cu dizabilităţi în secţiile de poliţie, se poate aprecia că dreptul lor de petiţionare în materie penală este restrâns.

Instanţa de control judiciar reţine că, potrivit definiţiei discriminării, tratamentul diferit trebuie să aibă la bază unul dintre criteriile prevăzute de către art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 şi trebuie să se refere la persoane aflate în situaţii comparabile, dar care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenţei lor la una dintre categoriile prevăzute în textul de lege menţionat anterior.

Tratamentul diferenţiat trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.

Cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, pentru persoanele cu deficienţe locomotorii ar rezulta o restrângere a dreptului de a depune plângeri penale sau de a depune depoziţii în dosare la secţiile de poliţie, dacă recurenta nu acceptă o adaptare a accesului sau instalarea de elevatoare speciale, acolo unde realizarea unei rampe de acces pentru cărucioare nu ar fi posibilă.

Astfel, nu poate fi negată existenţa unei discriminări în ceea ce priveşte accesul în secţie, în raport de petiţionarii/martorii care nu au probleme locomotorii.

În aceste condiţii, este corectă concluzia instanţei de fond în sensul că reclamanta nu a prezentat critici care să conducă la constatarea nelegalităţii actului administrativ atacat, susţinerile sale ţinând de modalitatea în care înţelege să pună în aplicare recomandarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Concluzionând, instanţa de control judiciar apreciază că nu este fondat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi că instanţa de fond a realizat o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale incidente cauzei.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 550 din 8 aprilie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 550 din 8 aprilie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 9 martie 2023.