Conflict of interest in public office transfer lacking personal patrimonial interest

Şedinţa publică din data de 08 martie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată depusă pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 28 iulie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Integritate şi B., a solicitat ca prin hotărârea pe care o va pronunţa instanţa să dispună:

- anularea în totalitate a Raportului de evaluare nr. x, emis de pârâta ANI la data de 17 iulie 2020;

- suspendarea actului până la soluţionarea acţiunii în anulare;

- obligarea pârâţilor la cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 294 din 03 martie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B., a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâta B. ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă şi a respins cererea formulată de pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Integritate şi B., ca fiind neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 294 din 03 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că la pagina 10 alin. (1) din sentinţa recurata, judecătorul fondului a arătat:, Este incident termenul general de prescripţie prevăzut de art. 2717 C. civ..", or, în C. civ. nu există acest articol 2717.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a învederat, în esenţă, că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2010, astfel că prima instanţă a considerat în mod greşit că termenul de prescripţie nu a fost împlinit deşi, din probatoriul administrat, rezulta faptul că Dispoziţia directorului general al DGASPC Teleorman a fost semnată în data de 28 aprilie 2017, iar calculând cele 60 de zile de suspendare, rezulta că termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de lege s-a împlinit la data de 13 iulie 2020, înainte de data întocmirii Raportului de evaluare, respectiv 17 iulie 2020.

Printr-un alt set de critici, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de fond nu a observat faptul că în cauza dedusă judecăţii nu a existat niciun moment un interes personal de natură patrimonială din partea sa şi nici a soţiei sale, nefiind îndeplinite condiţiile conflictului de interese. Astfel, sentinţa recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 70, ale art. 79 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 161/2003.

Recurentul-reclamant a mai arătat şi că judecătorul fondului nu a menţionat care este temeiul de drept în baza căruia nu putea emite Dispoziţia nr. 381 în aceeaşi zi cu cea a referatului întocmit de şeful de serviciu al Serviciului juridic contencios, resurse umane.

Nu în ultimul rând, recurentul-reclamant a susţinut că judecătorul fondului nu a menţionat care este temeiul de drept în baza căruia în referatul întocmit de şeful de serviciu al Serviciului juridic contencios resurse umane trebuia justificată inexistenţa oricăror altor modalităţi prin care să se asigure eficienţa şi buna funcţionare a acestui compartiment.

În acest sens a mai arătat că interesul mutării definitive a fost al instituţiei, decizia fiind luată numai în acest sens, aşa cum rezultă din referatul nr. x din 28 aprilie 2017 şi nicidecum din alte considerente.

Astfel, nu a existat un interes personal de natură patrimonială, salariul soţiei sale nefiind modificat faţă de cel anterior funcţiei publice deţinute la momentul mutării, iar majorarea salariului a fost ulterioară mutării şi a avut la bază Legea nr. 153/2017 şi Hotărârea Consiliului Judeţean Teleorman nr. 9 din 25 ianuarie 2018. Totodată, a menţionat că şi în cazul în care nu s-ar fi mutat, nivelul veniturilor ar fi fost identic, deoarece în ambele situaţii beneficia de prevederile Legii nr. 153/2017 şi a Hotărârii Consiliului Judeţean Teleorman nr. 9 din 25 ianuarie 2018.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 17 august 2021, intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Integritate a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate ca fiind temeinică şi legală, reiterând, în esenţă, apărările susţinute în faţa instanţei de fond.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare:

Preliminar, Înalta Curte constată că prin cererea de recurs nu au fost formulate critici cu privire la soluţia primei instanţei referitoare la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B., astfel că aceasta a intrat sub autoritatea de lucru judecat şi nu va mai face obiectul controlului de legalitate exercitat în calea de atac a recursului.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii, judecătorul trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au respins cererile părţilor. Motivarea este de esenţa hotărârilor şi este necesară pentru a o face înţeleasă şi acceptată de părţi, dar şi pentru a permite instanţei de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situaţiei de fapt şi a aplicării legii sau numai aplicarea legii.

Este însă important de reţinut că judecătorul este obligat să motiveze soluţia dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părţilor care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât, dacă soluţia este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument.

Analizând hotărârea pronunţată de prima instanţă, Înalta Curte constată că hotărârea recurată cuprinde în mod evident argumentele pe care se întemeiază soluţia de respingere a acţiunii, în raport de motivele invocate prin cererea de chemare în judecată, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reţine incidenţa motivului de casare invocat, considerentele reţinute în fundamentarea soluţiei pronunţate fiind dezvoltate, clar explicate, nelăsând loc de confuzii cu privire la silogismul logico-juridic reţinut.

De altfel, instanţa de recurs reţine că subsumat acestui motiv de casare se critică indicarea greşită de către instanţa fond a unui număr de articol din C. civ., o simplă eroare materială care nu are nicio înrâurire asupra soluţionării cauzei şi nu poate fi reţinută ca temei pentru admiterea acestui motiv de casare.

În orice caz, din motivarea hotărârii recurate reiese foarte clar că judecătorul fondului a avut în vedere termenul general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 2517 C. civ., acest articol fiind indicat în mod expres şi corect la pagina 9 paragraful 7 din sentinţa instanţei de fond.

În consecinţă, motivul de recurs analizat este nefondat, întrucât motivarea primei instanţe răspunde argumentelor prezentate de parte, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt şi de drept, nefiind astfel identificate contradicţii în raţionamentul instanţei de fond şi nici considerente străine de natura cauzei, ceea ce face ca motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. să nu-şi găsească incidenţa în cauză.

În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Înalta Curte constată întemeiate criticile, însă în următoarele limite:

În ceea ce priveşte criticile privind aspectul prescripţiei, care în opinia recurentului-reclamant s-ar fi împlinit la data de 13 iulie 2020, anterior emiterii raportului de evaluare contestat în cauză, acestea sunt nefondate.

Înalta Curte constată că recurentul nu a făcut nicio referire în cererea de recurs la argumentul primei instanţe privind aspectele ce rezultă din Decizia Curţii Constituţionale nr. 449/2015, cu referire la considerentele privind momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, precum şi din practica instanţelor judecătoreşti, inclusiv din considerentele Deciziei nr. 74 din 16 noiembrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Or, în considerarea acestor aspecte referitoare la aplicarea normelor juridice care reglementează prescripţia, coroborat cu prevederile art. 11 din Legea nr. 176/2010, în mod corect a reţinut instanţa de fond că Agenţia Naţională de Integritate este ţinută în exercitarea competenţelor sale de evaluare a conflictelor de interese potenţiale în care se pot afla persoanele prevăzute la art. 1 din Legea nr. 176/2010, pe perioada îndeplinirii funcţiilor şi demnităţilor publice, de declanşarea cercetărilor specifice în termenul general de 3 ani prevăzut de art. 2.517 din C. civ., care, în conformitate cu dispoziţiile art. 2523 C. civ., începe să curgă de la data când a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască situaţia juridică sau factuală cu relevanţă în exercitarea competenţelor sale, care va fi interpretat în nota specifică a raporturilor de drept public în care acţionează Agenţia, dar nu mai târziu de 3 ani de la momentul încetării funcţiilor ori demnităţilor publice care fac obiectul cercetărilor.

Cu privire la incidenţa alin. (5) al art. 25 din Legea nr. 176/2010, se reţine că acesta a fost introdus prin Legea nr. 54/2019 din 20 martie 2019 pentru completarea Legii nr. 176/2010, iar sub aspectul regulilor aplicării legii în timp, statuate la art. 2663 C. civ., legea aplicabilă prescripţiei extinctive este legea în vigoare la data la care prescripţia a început să curgă, în cauză, data de 09 octombrie 2018.

În raport de cele reţinute anterior, este evident şi că momentul de la care autoritatea pârâtă a avut posibilitatea de a lua cunoştinţă de existenţa unor indicii cu privire la săvârşirea de către reclamant a unor fapte de natură a reliefa existenţa conflictului de interese este data de 09 octombrie 2018, respectiv data la care a înregistrat sesizarea cu nr. x/0.10.2018 prin care era semnalată situaţia rezultată din semnarea de către reclamant a Dispoziţiei nr. 361/28.04.2017, iar nu, aşa cum în mod nefondat susţine recurentul-reclamant, de la data emiterii dispoziţiei în litigiu.

În consecinţă, în mod corect instanţa de fond a respins ca fiind nefondat argumentul reclamantului cu privire la emiterea raportului de evaluare cu încălcarea termenului de prescripţie.

Criticile privind inexistenţa unui conflict de interese sunt întemeiate.

Astfel, la data de 21 decembrie 2016, reclamantul A. a fost numit în funcţia de director general în cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Teleorman prin Hotârârea Preşedintelui Consiliului Judeţean Teleorman nr. 218/2016.

În această calitate, la aproximativ patru luni de la numirea sa în funcţia de conducere menţionată, reclamantul a semnat la data de 28 aprilie 2017 Dispoziţia nr. 361 prin care a dispus ca începând cu data de 02 mai 2017 să se modifice raportul de serviciu al numitei C., soţia sa, prin mutarea definitivă din funcţia publică de execuţie de inspector clasa I, grad superior de la Compartimentul intervenţie în situaţii de abuz, neglijare, trafic, migraţie şi repatriere din cadrul Serviciului intervenţie în regim de urgenţă în domeniul asistenţei sociale, pe funcţia publică de execuţie de inspector, grad profesional superior (funcţie publică vacantă, echivalentă, de aceeaşi categorie, clasă şi grad profesional), la Compartimentul resurse umane din cadrul Serviciului juridic, contencios, resurse umane şi evaluare iniţială.

Potrivit art. 2, începând cu data mutării definitive numita C. va beneficia de acelaşi salariu de bază brut lunar în cuantum de 4.260 RON, corespunzător funcţiei publice de execuţie de inspector, clasa I, grad profesional superior, gradaţia 5, clasa de salarizare 59.

În cuprinsul acestei dispoziţii se arată că la emiterea sa au stat la bază: Referatul nr. x/2017, întocmit de D., şef Serviciu juridic, resurse umane şi evaluare iniţială privind necesitatea ocupării unei funcţii publice vacante la Compartimentul resurse umane; Acordul scris al numitei C. din 28 aprilie 2017 privind mutarea definitivă; referatul doamnei E. – Compartimentul Resurse Umane din 28 aprilie 2017, prin care se comunică gradul, gradaţia, clasa de salarizare şi salariul brut lunar al funcţionarului public ca urmare a mutării definitive.

La data de 09 octombrie 2018, Agenţia Naţională de Integritate a fost sesizată de către o persoană fizică în lucrarea nr. x/09.10.2018, cu privire la faptul că reclamantul în calitate de director general în cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Teleorman nu a respectat regimul juridic al incompatibilităţilor şi al conflictelor de interese prin decizia de a o muta definitiv pe soţia sa la Compartimentul resurse umane, ceea ce conduce la o colaborare directă a funcţionarei acesteia cu directorul general.

Prin Raportul de evaluare nr. x/17.07.2020, au fost identificate elemente de încălcare a regimului juridic al conflictelor de interese cu încălcarea art. 79 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 176/2007 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale de Integritrate prin semnarea de către reclamant, în calitatea sa de director general al Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Teleorman, a Dispoziţiei nr. 361/28 aprilie 2017 prin care a dispus ca începând cu data de 02 mai 2017 să se modifice raportul de serviciu al numitei C., soţia sa, prin mutare definitivă din funcţia publică de execuţie de inspector clasa I, grad superior de la Compartimentul intervenţie în situaţii de abuz, neglijare, trafic, migraţie şi repatriere din cadrul Serviciului intervenţie în regim de urgenţă în domeniul asistenţei sociale, pe funcţia publică de execuţie de inspector, grad profesional superior (funcţie publică vacantă, echivalentă, de aceeaşi categorie, clasă şi grad profesional), la Compartimentul resurse umane din cadrul Serviciului juridic, contencios, resurse umane şi evaluare iniţială.

Prin sentinţa recurată, acţiunea privind anularea raportului de evaluare a fost respinsă, reclamantul formulând recurs împotriva acesteia, precum şi critici de nelegalitate privind inexistenţa unui conflict de interese, pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind fondate, urmând să le analizeze în mod unitar şi să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Potrivit art. 70 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, prin conflict de interese se înţelege situaţia în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcţie publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor care îi revin potrivit Constituţiei şi altor acte normative.

Conform art. 79 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 161/2003:

"(1) Funcţionarul public este în conflict de interese dacă se află în una dintre următoarele situaţii: (…) c) interesele sale patrimoniale, ale soţului sau rudelor sale de gradul I pot influenţa deciziile pe care trebuie să le ia în exercitarea funcţiei publice. (2) În cazul existenţei unui conflict de interese, funcţionarul public este obligat să se abţină de la rezolvarea cererii, luarea deciziei sau participarea la luarea unei decizii şi să-l informeze de îndată pe şeful ierarhic căruia îi este subordonat direct. Acesta este obligat să ia măsurile care se impun pentru exercitarea cu imparţialitate a funcţiei publice, în termen de cel mult 3 zile de la data luării la cunoştinţă".

Totodată, potrivit art. 91 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, în vigoare în perioada de referinţă:

"(1) Mutarea în cadrul altui compartiment al autorităţii sau instituţiei publice poate fi definitivă sau temporară.

(2) Mutarea definitivă în cadrul altui compartiment poate avea loc în următoarele situaţii:

a) când se dispune de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea funcţionarul public, pe o funcţie publică vacantă de aceeaşi categorie, clasă şi grad profesional sau cu repartizarea postului corespunzător funcţiei publice deţinute, cu respectarea pregătirii profesionale a funcţionarului public şi a salariului acestuia. În acest caz este necesar acordul scris al funcţionarului public;"

Înalta Curte constată că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile existenţei conflictului de interese, deoarece din perspectiva reglementărilor cuprinse în art. 79 lit. c) din Legea nr. 161/2003, este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: a) funcţionarul public să ia o decizie în exercitarea funcţiei publice, iar decizia să depindă exclusiv de voinţa acestuia; b) să existe un interes personal, de natură patrimonială în luarea deciziei.

Nefiind îndeplinite cumulativ cele două condiţii nu poate fi vorba de existenţa unui conflict de interese.

În ceea ce priveşte interesul personal, acesta trebuie să fie obligatoriu de natură patrimonială, aspect care rezultă expres din prevederile art. 70 şi art. 79 lit. c) din Legea nr. 161/2003.

Interesul personal poate avea şi o natură nepatrimonială, însă legea prevede expres că în cazul conflictului de interese interesul trebuie să fie de natură patrimonială.

Intimata-pârâtă a arătat în raportul de evaluare că există un interes personal în semnarea dispoziţiilor, însă nu a indicat efectiv care a fost interesul personal, dacă acest interes este de natură patrimonială şi în ce mod acest interes ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor ce îi revin recurentului-reclamant.

Or, Înalta Curte are în vedere, în condiţiile în care regimul conflictului de interese în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice reprezintă a restrângere a exerciţiului unor drepturi şi libertăţi prevăzute în Constituţie, urmărind să asigurare îndeplinirea cu neutralitate a demnităţii publice şi să asigure imparţialitatea celor ce deţin funcţii de demnitate publică, faptul că dispoziţiile prin care se reglementează conflictul de interese sunt de strictă interpretare şi aplicare.

Chiar dacă nu ar fi trebuit să dovedească producerea vreunui prejudiciu efectiv prin semnarea dispoziţiilor, totuşi intimata-pârâtă era obligată să demonstreze caracterul patrimonial al interesului personal.

Înalta Curte constată că, prin semnarea dispoziţiei menţionate, nu se poate reţine urmărirea satisfacerii unui interes personal patrimonial ca element de determinare a conflictului de interese, cât timp, prin aceste dispoziţii, nu au fost luate măsuri cu caracter patrimonial.

Nu este lipsit de interes nici faptul că legiuitorul însuşi nu interpretează interesul personal patrimonial sau folosul material în sens larg, ci restrâns, adică un folos material necuvenit care ar putea fi dobândit doar ca urmare a calităţii deţinute de persoană învestită cu autoritate publică, iar aceasta ar trebui să se folosească de calitatea sa pentru a exista un raport de cauzalitate, care să determine incompatibilitatea folosului dobândit de soţul sau ruda apropiată a acesteia.

Ori, în cazul de faţă, nu este vorba despre vreun interes patrimonial, în condiţiile în care, aşa cum rezultă din statele de plată solicitate de Agenţia Naţională de Integritate cu poziţia soţiei recurentului-reclamant din lunile aprilie, mai şi iunie 2017, adică anterior şi ulterior dispoziţiei de mutare, se identifică acelaşi nivel de salarizare la Compartimentul intervenţie în situaţii de abuz, neglijare, trafic, migraţie şi repatriere şi Compartimentul resurse umane .

Totodată, dispoziţia de mutare a avut la bază Referatul nr. x/28.04.2017, întocmit de şeful Serviciului juridic contencios, resurse umane şi evaluare iniţială, din care reiese că la acel moment Compartimentul Resurse Umane îşi desfăşura activitatea cu un singur angajat, raportat la cei 759 salariaţi ai Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului, iar pentru buna desfăşurare a activităţii compartimentului se considera necesară mutarea definitivă a unui alt funcţionar public din cadrul instituţiei .

Aşadar, situaţia privind deficitul de personal descrisă în referatul privind necesitatea ocupării unei funcţii publice vacante la Compartimentul resurse umane justifică şi celeritatea cu care s-a derulat procesul de mutare, care s-a încheiat prin emiterea dispoziţiei semnată de recurentul-reclamant, în calitate de director general, poziţie din care avea de altfel obligaţia de a asigura buna desfăşurare a activităţilor derulate de compartimentele şi serviciile din subordine.

Aşadar, se constată că, în cauză, nu sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la regimul conflictelor de interese aplicabile funcţionarilor publici respectiv dispoziţiile Legii nr. 161/2003 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, iar raportul de evaluare este nelegal.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că, în cauză, susţinerile recurentului sunt fondate, judecătorul fondului apreciind în mod greşit starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată fiind susceptibilă de criticile formulate, aceasta fiind dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., care prevede că "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată", Înalta Curte urmează să oblige intimata-pârâtă la plata către recurentul-reclamant a sumei de 1.200 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, respectiv onorariu de avocat şi taxa judiciară de timbru, conform dovezilor de la dosar .

Pentru toate considerentele expuse anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare, va admite cererea de chemare în judecată, va anula Raportul de evaluare nr. x, emis de pârâta Agenţia Naţională de Integritate la data de 17 iulie 2020, menţinând în rest dispoziţiile sentinţei recurate şi obligând totodată intimata-pârâtă la plata sumei de 1.200 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 294 din 03 martie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare:

Admite cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate.

Anulează Raportul de evaluare nr. x, emis de pârâta Agenţia Naţională de Integritate la data de 17 iulie 2020.

Menţine în rest dispoziţiile sentinţei recurate.

Obligă intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Integritate la plata către recurentul-reclamant a sumei de 1.200 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 08 martie 2023.