Unlawful refusal of accounting expert evidence in wealth confiscation proceedings violates burden of proof and presumption rules

Şedinţa publică din data de 08 martie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin Ordonanţa nr. 2/28.11.2019 pronunţată de Comisia de cercetare a averilor constituite pe lângă Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2019 s-a dispus sesizarea instanţei, respectiv a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, în vederea confiscării sumei de 2.685.708,318 RON de la persoana cercetată A., în temeiul art. 104, alin. (1), lit. a) din Legea nr. 115/1996.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 102 din data de 9 aprilie 2021, Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal a admis sesizarea formulată de Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Cluj prin Ordonanţa nr. 2/2019, privind pe petenta Agenţia Naţională de Integritate, în contradictoriu cu intimaţii A. şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice; a constatat că dobândirea sumei de 2.685.708,318 RON nu are caracter justificat şi a dispus obligarea intimatului A. la plata acestei sume în favoarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în termen de 60 de zile de la rămânerea definitivă a sentinţei.

3. Cererea de recurs.

Împotriva încheierii din data de 3 iulie 2020 şi a sentinţei civile nr. 102 din data de 9 aprilie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul A. invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Cu privire la motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că prima instanţă a pronunţat hotărârea cu încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea hotărârii prin aceea că i-a impus sarcina de a proba caracterul justificat şi licit al sumei confiscate.

În primul rând, a fost încălcat dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin faptul că prezenta procedură are un caracter penal din perspectiva jurisprudenţei CEDO, fiind astfel aplicabile toate garanţiile în materie penal, inclusiv prezumţia de nevinovăţie şi, în consecinţă faptul că sarcina probei aparţine celui care acuză. Prin hotărârea pronunţată, instanţa a reţinut că "Evaluarea averii şi ulterior cercetarea acesteia presupune probarea fără dubiu de către persoana cercetată a existenţei reale a sumei indicate ca sursă a cheltuielilor reţinute în raportul de evaluare la începutul perioadei de evaluare şi pe parcursul perioadei de evaluare, nu doar probarea fără echivoc că această sumă a fost încasată cu patru ani înainte de declanşarea procedurii de evaluare."

Din aceste considerente rezultă cu claritate că instanţa a pronunţat hotărârea de confiscare prin reţinerea că recurentul-pârât nu a făcut dovada că sursa cheltuielilor a fost darul manual primit de la mama sa, impunându-i astfel sarcina unei probe excesive, cu încălcarea prezumţiei de nevinovăţie şi a principiului in dubio pro reo.

În al doilea rând, prima instanţă a încălcat şi dispoziţiile art. 249 C. proc. civ. potrivit căruia cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege, ale art. 44 alin. (8) din Constituţie potrivit căruia caracterul licit al dobândirii se prezumă şi ale art. 328 C. proc. civ. potrivit căruia prezumţia legală scuteşte de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce priveşte faptele considerate de lege ca fiind dovedite.

Din această perspectivă, instanţa în mod greşit nu a reţinut că sarcina de a proba că acele cheltuieli nu au fost realizate din veniturile licite aparţinea ANI ca fiind partea care susţine provenienţa ilicită a sumelor cheltuite. Prezumţia dobândirii licite nu a fost niciodată în concret răsturnată de ANI, condiţii în care reclamanta era cea care trebuia să probeze că sursa cheltuielilor nu a fost cea indicată de pârât.

Pârâtul a indicat provenienţa sumei de bani care depăşeşte cheltuielile realizate, respectiv împrumuturile primite de la mama sa în anii 2007 şi 2008 în cuantum total de 1,5 milioane de euro, sumă transformată în dar manual în anul 2010. Această provenienţă nu numai că este licită, ci este dovedită prin acte autentice aflate la dosarul cauzei. Mai mult decât atât, tot prin acte autentice a fost dovedit şi modul în care mama sa a dobândit suma de bani pe care i-a transmis-o, respectiv din vânzarea unor terenuri din Baia Mare.

În aceste condiţii, reclamanta ANI era partea care avea sarcina de a dovedi că această sumă de bani a fost cheltuită sau că acea sumă de bani există încă în patrimoniul pârâtului, astfel că nu ar fi putut fi sursa cheltuielilor identificate prin raportul de evaluare. Instanţa însă, cu încălcarea normelor privind sarcina probei, a reţinut că pârâtul era cel care trebuia să facă dovada fără dubiu că acei bani au fost sursa cheltuielilor.

În al treilea rând, prima instanţă a respins în mod greşit proba expertizei, încălcând astfel art. 22 alin. (2) şi 330 alin. (1) C. proc. civ., întrucât în cauză era necesară lămurirea unor împrejurări de fapt de către un specialist. Acest motiv de casare afectează încheierea din 03.07.2020 prin care instanţa a respins solicitarea pârâtului de a se realiza o expertiză pentru a se determina veniturile şi cheltuielile sale începând cu anul 2007 şi până la finalizarea perioadei de evaluare din raportul ANI ce a făcut obiectul cauzei.

Provenienţa darului manual a făcut obiectul unei verificări anterioare realizate de către ANI finalizată cu raportul din 08.03.2012 ca urmare a apariţiei în presă a unor informaţii privind primirea sumei de 1,5 milioane de euro. Aşa cum rezultă din raportul menţionat, ca urmare a verificării nu au fost identificate elemente privind încălcarea regimului declarării averii de către pârât.

În aceste condiţii, pârâtul a solicitat administrarea probei cu expertiza cu obiectivul de a analiza, veniturile şi cheltuielile sale anterioare perioadei evaluate, pe baza înscrisurilor care au stat la dispoziţia raportului de evaluare anterior al ANI (din 08.03.2012) cu scopul de a se determina care a fost suma din darul manual rămasă disponibilă pârâtului la data de început a perioadei de evaluare ce a făcut obiectul prezentului dosar, respectiv 26.06.2012, tocmai pentru a dovedi că mai avea suficient disponibil pentru a realiza cheltuielile considerate nejustificate.

Instanţa însă a respins proba, reţinând că ea nu ar fi utilă întrucât aceste aspecte pot fi identificate pe baza înscrisurilor de la dosar şi, pe de altă parte, întrucât pârâtul ar fi susţinut că a derulat multe cheltuieli în numerar şi toate aceste aspecte nu ar putea fi clarificate prin expertiză.

Această probă era însă necesară şi utilă pentru a dovedi că pârâtul mai avea suficient disponibil la începutul perioadei evaluate pentru susţinerea cheltuielilor realizate, aspect care era esenţial pentru soluţionarea cauzei şi pentru dovedirea apărării sale. Necesitatea probei este relevată prin chiar sentinţa pronunţată în care instanţa nu a argumentat pe baza înscrisurilor de la dosar respingerea apărărilor pârâtului privind existenţa disponibilului la începutul perioadei evaluate. Instanţa a reţinut doar că retragerea banilor din bancă indică cheltuirea acestora, reţinând acest fapt ca o prezumţie în baza lipsei dovezilor de păstrare a sumei.

În aceste condiţii, instanţa a respins în mod nelegal proba expertizei care putea lămuri aspectul susţinut în cauză şi a ajuns să întemeieze hotărârea doar pe o prezumţie a cheltuirii sumelor.

Prin întemeierea hotărârii exclusiv pe o prezumţie, hotărârea este nelegală întrucât instanţa a încălcat şi art. 329 C. proc. civ. potrivit căruia în cazul prezumţiilor lăsate la luminile şi înţelepciunea judecătorului, acesta se poate întemeia pe ele numai dacă au greutate şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins.

Astfel, simpla retragerea a banilor din cont nu poate naşte o probabilitate a cheltuirii lor întrucât vorbim de o sumă extrem de mare de bani, de 1,5 milioane de euro, fiind absurd să se susţină ca o persoană ar cheltui o asemenea sumă pe cheltuieli curente.

În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal care a reţinut în Decizia nr. 5552/2019, ICCJ că: "Instanţa de control judiciar nu împărtăşeşte punctul de vedere al judecătorului fondului în sensul că sumele de bani care au făcut obiectul retragerilor de numerar din conturile deschise la C. S.A. şi D. S.A., se prezumă că au reprezentat cheltuieli obişnuite ale gospodăriei în perioada evaluată. În primul rând, nu poate fi primită ipoteza potrivit căreia orice retragere de numerar reprezintă o cheltuială, în lipsa oricărei dovezi de utilizare în vreun scop a sumei respective, în sensul ieşirii acesteia din patrimoniul persoanei cercetate. Retragerea de numerar nu poate fi considerată o ieşire din patrimoniu, suma aflând-se tot în posesia persoanei cercetate, cu acelaşi titlu de venit cu care a intrat la data virării în cont, pană la momentul probării efectuării de cheltuieli sau a altor forme de ieşire din patrimoniu".

Potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ., "Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. în acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc."

De asemenea, C. proc. civ. stabileşte la art. 264 că instanţa va examina probele administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor. A examina probele administrate, pe fiecare în parte, semnifică a stabili valoarea de adevăr a fiecărei probe în raport cu circumstanţele exterioare precum şi aspectele intrinseci ale probei (aptitudinea sa de a fi lămurit faptele pentru care a fost administrată).

A examina probele în ansamblul lor presupune, după cum s-a arătat în doctrină, determinarea funcţiei unei probe prin prisma tuturor probelor administrate (valoarea sa de adevăr judiciar în contextul unei evaluări globale şi concomitente a tuturor probelor), întrucât, cu excepţiile prevăzute de lege, nicio probă nu are o forţă doveditoare predeterminată.

Aceasta analiză este cea care justifică luarea în considerare sau, dimpotrivă, înlăturarea unei probe într-un proces deliberativ liber şi echidistant, în care toate probele concură, sunt cântărite, comparate şi verificate unele prin altele.

Tocmai din aceste raţiuni această apreciere a probelor nu trebuie doar asumată de către instanţă, ci şi explicată în cuprinsul considerentelor hotărârii întrucât reprezintă pentru părţi una dintre componentele garanţiei de acces la o instanţă. Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, include, printre altele, dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică de a le fi în mod corect examinate susţinerile lor de către instanţa sesizată.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului arată că aceasta implică în sarcina instanţei, mai ales obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt. Nerespectarea dreptului la un proces echitabil şi neîndeplinirea cerinţei privind aprecierea tuturor probelor este sancţionată cu nulitatea hotărârii şi poate constitui motiv de casare în baza art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

În virtutea acestor principii, instanţa trebuia să coroboreze aspectul retragerii sumelor de bani din cont cu alte probe care să dovedească faptul că scopul a fost al cheltuirii lor, simpla prezumţie a cheltuirii sumelor ca urmare a retragerii nefiind suficientă pentru a întemeia o hotărâre judecătorească raportat la obligaţia instanţei de a evalua global şi concomitent probele din dosar.

Or, faptul că scopul retragerii banilor nu a fost cel al cheltuirii lor ci al depozitării lor în numerar în ţară şi în străinătate a fost dovedit prin declaraţiile martorilor audiaţi în faţa instanţei.

Înstanţa în mod nelegal a şi-a întemeiat hotărârea pe o prezumţie de cheltuire a banilor necoroborată cu alte probe.

Mai mult, în mod nelegal instanţa a reţinut că pârâtul ar fi avut obligaţia de a proba achiziţiile şi investiţiile realizate cu darul manual şi să precizeze în concret în ce scop s-au utilizat banii. Astfel, din nou instanţa a încălcat normele privind sarcina probei întrucât pârâtul a susţinut că suma nu a fost cheltuită până în anii 2012-2015, astfel că nu putea să facă proba unui fapt negativ ci ANI era cea care trebuia să dovedească că a efectuat cheltuieli cu acele sume de bani, mai ales în condiţiile în care avea la dispoziţie toate înscrisurile privind veniturile şi cheltuielile sale începând din anul 2007.

Chiar şi în aceste condiţii, recurentul a solicitat proba expertizei pentru a se stabili toate cheltuielile făcute începând cu momentul primirii banilor în 2007 şi a se verifica disponibilul existent la momentul începerii perioadei evaluate.

În raport de acest motiv de casare, consideră că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare către Curtea de Apel Cluj pentru ca instanţa să administreze proba expertizei solicitate care avea ca scop exact stabilirea sumei rămase disponibilă din cei 1,5 milioane de euro la debutul perioadei evaluate prin raportul ANI.

Sub acest aspect, consider că trimiterea cauzei spre rejudecare se impune chiar în lipsa unei soluţii exprese prevăzute de lege în acest sens prin aplicarea directă a art. 6 par. 1 din C.E.D.O. privind dreptul de acces la o instanţă. Astfel, în condiţiile în care acesta nu mai poate să solicite administrarea probei cu expertiza în procedura recursului, în situaţia în care instanţa de recurs va considera întemeiat acest motiv de casare, nu va exista niciun remediu efectiv la dispoziţia sa pentru a obţine administrarea probei solicitate.

În al patrulea rând, instanţa a aplicat în mod greşit prevederile art. 348 alin. (1) C. proc. civ. reţinând ca o recunoaştere a sa faptul că în declaraţiile de avere din 2013-2015 a indicat la venituri din alte surse darul manual în cuantum de 1,5 milioane de euro, încălcând totodată şi art. 329 C. proc. civ., potrivit căruia judecătorul se poate întemeia pe prezumţii judiciare numai dacă au greutate şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins.

În condiţiile în care din punct de vedere legal, acea rubrică se completează cu totalitatea veniturilor, faptul că a completat rubrica cu întreaga sumă primită, respectiv de 1,5 milioane de euro, nu poate reprezenta o mărturisire că pârâtul avea la dispoziţie întreaga sumă în fiecare an.

Sub acest aspect, în doctrină s-a reţinut cu privire la mărturisire, indiferent dacă este judiciară sau extrajudiciară, că voinţa de a recunoaşte trebuie să fie neechivocă, sinceră, adevărată şi neviciată. Astfel, mărturisirea trebuie să fie voluntară, neîndoielnică, clară şi precisă; în legătură cu drepturile de care partea poate să dispună; să se refere la faptul afirmat de partea adversă; să fie sinceră şi expresă.

Or, raportat la modul de completare a declaraţiei de avere, rezultă că nu se poate considera că ar exista o recunoaştere neechivocă şi expresă din partea sa, în sensul că ar mai fi deţinut întreaga sumă în fiecare an în care a completat rubrica. Din contră, în raport de aceste motive, pretinsa recunoaştere este cel puţin echivocă, neputând constitui o veritabilă mărturisire. Mai mult decât atât, în condiţiile în care şi instanţa admite că menţionarea venitului nu era obligatorie, reprezentând astfel o completare eronată a declaraţiei de avere, cu atât mai mult această completare eronată nu poate constitui o recunoaştere.

Pentru aceleaşi motive, acest mod de completare care era cel indicat de normele legale incidente nu poate avea greutatea sau puterea de a naşte probabilitatea faptului că avea încă întreaga sumă disponibilă la momentul completării, fiind astfel aplicat în mod greşit art. 329 C. proc. civ. prin reţinerea naşterii unei prezumţii în acest sens.

Cu privire la motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că există o motivare contradictorie şi/sau insuficientă a sentinţei, în condiţiile în care raţionamentul final care stă la baza soluţiei de admitere a sesizării formulate de Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Cluj prin Ordonanţa nr. 2/2019, nu poate fi integral dedus din considerente şi nu se poate determina în ce măsură au fost aplicate corect anumite norme legale.

Pe parcursul hotărârii se observă mai multe situaţii în care instanţa oferă o motivare contradictorie, atât în ceea ce priveşte criteriile avute în vedere pentru a stabili că există diferenţe semnificative între modificările intervenite în avere pe durata exercitării funcţiei publice şi veniturile obţinute în această perioadă, diferenţe care să provină din neconcordanţa dintre informaţiile înscrise în declaraţiile de avere completate şi depuse la diferite intervale de timp pe parcursul exercitării funcţiei, de către persoana verificată.

Acest lucru împiedică părţile să cunoască raţionamentul real şi efectiv al instanţei. De asemenea, pe alocuri lipseşte pe deplin motivarea hotărârii sub aspectul unor motive expres indicate de către parte în faţa instanţei şi rămase neanalizate de către instanţă.

Astfel, motivarea este contradictorie cu privire la trei aspecte:

- obligaţia de a declara sumele în declaraţiile de avere;

- sumele efectiv deţinute;

- semnificaţia retragerilor de numerar.

Motivarea este insuficientă, deoarece în cuprinsul sentinţei recurate nu sunt analizate argumentele pârâtului referitor la condiţia provenienţei ilicite a sumelor şi nu sunt menţionate care sunt textele legale pe care prima instanţă se sprijină în susţinerea obligaţiei pârâtului de a păstra o evidenţă a sumelor retrase sau cheltuite, a obligaţiei de a completa o declaraţie de avere cu sumele rămase din veniturile obţinute în anii anteriori, sau a obligaţiei de a justifica legal închiderea unui cont bancar.

În privinţa motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că:

1. Prima instanţă a aplicat în mod greşit normele de drept material prevăzute de art. 18 din Legea nr. 115/1996, refuzând să interpreteze acest text de lege în conformitate cu Constituţia României şi nu a reţinut obligaţia de a se constata caracterul ilicit al dobândirii sumei pentru a putea fi dispusă confiscarea.

2. Hotărârea recurată este nelegală prin prisma greşitei interpretări şi aplicări a dispoziţiilor de drept material privind completarea declaraţiilor de avere prevăzute în Legea nr. 176/2010, respectiv formularul de declaraţie din Anexa 1, care impun completarea rubricii cu totalitatea veniturilor din alte surse şi nu cu suma rămasă din aceste venituri.

În mod greşit s-a reţinut că pârâtul ar fi avut obligaţia de a declara doar suma rămasă din darul manual primit deşi o astfel de obligaţie nu există potrivit Legii nr. 176/2010.

3. Prima instanţă a aplicat greşit normele de drept material care garantează dreptul la proprietate şi limitele acestuia, prin adăugarea la lege.

Prima instanţă a încălcat dispoziţiile art. 555 alin. (1) şi art. 556 alin. (2) C. civ., cu consecinţa restrângerii libertăţii de a dispune de propriile bunuri, prin reţinerea în sarcina pârâtului ca proprietar al sumelor de bani a unor obligaţii pe care legea nu i le impune. Astfel, instanţa a reţinut că nu a făcut dovada faptului că nu a cheltuit sumele de bani retrase în numerar, întrucât lipseşte orice evidenţă a sumelor păstrate în acest mod şi că orice persoană diligentă ar fi ţinut o asemenea evidenţă. Instanţa reţine că având în vedere calitatea sa, pregătirea şi experienţa, cuantumul ridicat al sumelor, a asemenea evidenţă ar fi fost strict necesară în măsura în care a optat pentru păstrarea în numerar a unei sume de bani importante.

4. Sentinţa recurată a fost pronunţată şi cu încălcarea normelor de drept material ale art. 2517 C. civ. şi cu aplicarea greşită a normei prevăzute de art. 11 din Legea nr. 176/2010 din perspectiva respingerii excepţiei prescripţiei invocate.

În condiţiile în care au fost constatate diferenţe nejustificate în averea pârâtului doar pentru perioada 2012-2015, la data întocmirii raportului ANI, respectiv 25.06.2019, era împlinit termenul de prescripţie general prevăzut de C. civ. de 3 ani, astfel că nu se mai putea dispune sesizarea comisiei cu solicitarea de confiscare a sumei pretins nejustificate. Sub acest aspect, prin Decizia nr. 449/2015, Curtea Constituţională a reţinut în mod expres ca, în materia verificărilor realizate de ANI, sunt aplicabile termenele de prescripţie generale, specifice naturii faptelor constatate (administrative, penale etc.), întrucât Legea nr. 176/2010 nu prevede termene de prescripţie speciale.

Instanţa a respins această excepţie reţinând că potrivit art. 11 din Legea nr. 176/2010, activitatea de evaluare se poate efectua atât pe durata exercitării funcţiilor publice cât şi în decursul a 3 ani după încetarea acestora. S-a reţinut că nu este aplicabilă decizia CCR invocată întrucât aceasta ar viza incompatibilităţile şi conflictele de interese şi că faptul că efectul constatării diferenţei semnificative este şi incompatibilitatea nu poate pune semnul egalităţii între cele două proceduri-de evaluare a averii şi de evaluare a incompatibilităţii.

Or, această interpretare este vădit contrară celei reţinute în Decizia nr. 449/2015 a Curţii Constituţionale.

Curtea a reţinut în mod clar că posibilitatea ANI de a efectua verificarea averii pe toată perioada mandatului şi încă 3 ani de la încetarea acestuia este constituţională, doar pentru că acest termen nu este unul de prescripţie care să acorde un regim derogator faptelor constatate de ANI faţă de cele constatate în alte proceduri, ci doar un termen maxim înăuntrul căruia se poate realiza activitatea de control, fiind pe deplin aplicabile termene de prescripţie prevăzute de normele civile sau penale aplicabile.

Or, în condiţiile în care termenul prevăzut de art. 11 din Legea nr. 176/2010 nu este unul de prescripţie şi în lipsa oricărui alt termen special de prescripţie, este aplicabil termenul general de 3 ani prevăzut de art. 2517 C. civ., acest termen era împlinit la data întocmirii raportului ANI.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimata-reclamantă Agenţia Naţională de Integritate a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 21 septembrie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 13 aprilie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia instanţei de recurs.

Examinând cererea de sesizare a Curţii Europene a Drepturilor Omului pentru emiterea unui aviz consultativ, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată.

Pentru a ajunge la această soluţie, instanţa a avut în vedere următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 173/2022: "(1) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate solicita Curţii Europene a Drepturilor Omului emiterea unui aviz consultativ cu privire la chestiuni de principiu privind interpretarea ori aplicarea drepturilor şi libertăţilor din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau din protocoalele la aceasta, în cazul în care apreciază că avizul consultativ este necesar pentru clarificarea unor aspecte ale cauzei în vederea pronunţării hotărârii: a) în materie civilă, când este învestită cu judecarea cauzei în recurs sau, după caz, în procedura sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept; b) în materie penală, când este învestită cu judecarea cauzei în primă instanţă ori în ultimă instanţă în căile ordinare de atac sau, după caz, în procedura sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. (2) Sesizarea Curţii Europene a Drepturilor Omului se face de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute la alin. (1), din oficiu sau la cererea unei părţi, a persoanei vătămate ori a procurorului, după dezbateri contradictorii.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se pronunţă asupra sesizării prin încheiere motivată, care nu este supusă niciunei căi de atac. (3) Sesizarea este întocmită în limba română şi cuprinde cel puţin următoarele elemente:

a) natura şi obiectul cauzei, precum şi o scurtă prezentare a împrejurărilor de fapt relevante;

b) dreptul intern pertinent;

c) aspecte privind drepturile sau libertăţile din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau protocoalele la aceasta, care sunt propuse a fi analizate prin raportare la cauza aflată în curs de soluţionare;

d) o prezentare pe scurt a argumentelor părţilor în proces şi, după caz, ale procurorului şi ale persoanei vătămate;

e) punctul de vedere al instanţei cu privire la aspectele semnalate, dacă este posibil şi aceasta apreciază oportun. (4) Sesizarea întocmită potrivit alin. (3), precum şi alte documente solicitate sau transmise în cadrul procedurii se traduc, prin grija şi pe cheltuiala Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în una dintre limbile oficiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului. Sesizarea va fi transmisă Curţii Europene a Drepturilor Omului însoţită de această traducere. (5) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu, poate retrage sesizarea oricând în cursul procedurii de emitere a avizului consultativ de pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului, după dezbateri contradictorii, prin încheiere motivată, care nu este supusă niciunei căi de atac. (6) O nouă sesizare a Curţii Europene a Drepturilor Omului pentru rezolvarea aceleiaşi chestiuni de principiu nu poate fi formulată în cursul aceluiaşi proces. (7) Dispoziţiile alin. (2) - (6) se aplică în mod corespunzător şi în procedura sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. (8) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate dispune suspendarea judecării cauzei până la comunicarea de către Agentul guvernamental pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avizului consultativ emis de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tradus în limba română.

Asupra suspendării, instanţa se pronunţă prin încheiere motivată, după dezbateri contradictorii. (9) În materie civilă, încheierea prevăzută la alin. (8) teza a II-a poate fi atacată, în mod separat, cu recurs la completul de 5 judecători, în termen de 3 zile de la comunicare. În cazul în care încheierea este pronunţată de un complet de 5 judecători, recursul se soluţionează de un alt complet de 5 judecători. În cazul respingerii suspendării, de la data pronunţării încheierii de respingere şi până la data împlinirii termenului de recurs sau, după caz, până la soluţionarea recursului formulat împotriva acestei încheieri nu se va face niciun act de procedură în cauză.

Recursul se soluţionează de urgenţă. (10) În materie penală, încheierea prevăzută la alin. (8) teza a II-a poate fi atacată separat cu contestaţie la completul de 5 judecători. În cazul în care încheierea este pronunţată de un complet de 5 judecători, contestaţia se soluţionează de un alt complet de 5 judecători. Dacă instanţa nu dispune suspendarea judecării cauzei, până la împlinirea termenului de exercitare a contestaţiei sau, după caz, până la soluţionarea acesteia, în cauză nu se va îndeplini niciun act de procedură.

Contestaţia se soluţionează de urgenţă. Dispoziţiile art. 4251din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., cu modificările şi completările ulterioare, rămân aplicabile. (11) Până la comunicarea de către Agentul guvernamental pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avizului consultativ emis de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tradus în limba română, se suspendă de drept judecarea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Încheierea de sesizare a Curţii Europene a Drepturilor Omului se publică, de îndată, pe pagina de internet a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, alături de încheierea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. (12) Judecarea cauzei suspendate potrivit prevederilor alin. (8) - (10) sau, după caz, alin. (11) se reia din oficiu după comunicarea de către Agentul guvernamental pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avizului consultativ emis de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tradus în limba română. În cazul prevăzut la alin. (5), judecarea cauzei se reia din oficiu după retragerea sesizării. (13) În cauzele penale, cursul termenului prescripţiei răspunderii penale este suspendat pe perioada suspendării judecării cauzei dispuse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în condiţiile alin. (8)."

Avizul consultativ al CEDO este reglementat prin Protocolul nr. 16 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, pus în aplicare prin Legea nr. 173/2022. Acesta reprezintă un mijloc procedural prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ÎCCJ) şi Curtea Constituţională (CCR) pot solicita Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) un aviz consultativ cu privire la chestiuni de principiu care vizează interpretarea ori aplicarea dispoziţiilor Convenţiei şi ale protocoalelor la aceasta. Protocolul nr. 16 la Convenţie permite CEDO să ofere avize consultative asupra unor chestiuni de principiu privind interpretarea sau aplicarea drepturilor şi libertăţilor definite în convenţie sau în protocoalele la aceasta, atunci când ÎCCJ ori CCR apreciază că avizul consultativ este necesar pentru clarificarea unor aspecte ale cauzei în vederea pronunţării unei hotărâri.

În ceea ce priveşte ÎCCJ, aceasta poate sesiza CEDO în procedurile civile atunci când este învestită cu judecarea cauzei în recurs sau, în materie penală, când este învestită cu judecarea cauzei în primă instanţă ori în ultimă instanţă în căile ordinare de atac. În aceste situaţii, ÎCCJ are şi posibilitatea de a suspenda soluţionarea cauzei până la pronunţarea avizului.

De asemenea, ÎCCJ poate sesiza CEDO în vederea emiterii unui aviz consultativ, atât în materie civilă cât şi penală, în procedura sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. În aceste din urmă situaţii, procedura va fi suspendată de drept până la comunicarea avizului.

Înalta Curte apreciază că, în speţă, nu există probleme de interpretare care să creeze o dificultate în sensul interpretării unei norme juridice, respectiv care să necesite o clarificare din partea Curţii Europene a Drepturilor Omului, astfel încât nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 2 din Legea nr. 173/2002.

Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pe calea procedurii trimiterii preliminare ca neîntemeiată, din următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (fost art. 234 Tratatul Comunităţilor Europene), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la: a) interpretarea tratatelor; b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii. Alin. 2 din text prevede posibilitatea unei instanţe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privinţă este necesară în soluţionarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea.

Prin urmare C.J.U.E. are competenţa de a răspunde la întrebări preliminare care au ca obiect interpretarea sau validitatea unei norme comunitare. Procedura preliminară, reprezintă o formă de colaborare, constând în adresarea de către instanţele naţionale a unor întrebări preliminare organelor jurisdicţionale comunitare, în vederea interpretării tratatelor şi a normelor derivând din acestea. Această procedură instituie un mecanism prin care jurisdicţiile interne şi C.J.U.E. intră în dialog pentru a aplica în mod corect o normă comunitară ce intră în conflict cu o prevedere legală naţională.

Potrivit art. 92 alin. (1) din Regulamentul de procedură, Curtea Europeană de Justiţie se pronunţă prin ordonanţă motivată când: a) Curtea este în mod vădit necompetentă (adică obiectul întrebărilor nu intră în domeniul de aplicare a dreptului Uniunii, cu alte cuvinte litigiul este pur intern, deci Curtea nu are competenţa materială să se pronunţe); b) cererea preliminară este vădit inadmisibilă. Litigiul este pur intern dacă, ţinând seama de împrejurările speţei, dreptul Uniunii nu poate fi aplicat nici direct, nici indirect. În mai multe rânduri, Curtea s-a declarat competentă să statueze asupra unor cereri de pronunţare a unor hotărâri preliminare referitoare la dispoziţii ale dreptului Uniunii în cazuri în care situaţia de fapt din cauza principală se situa în afara domeniului de aplicare al acestuia, fiind, prin urmare, de competenţa exclusivă a statelor membre, dar în care aplicabilitatea respectivelor dispoziţii de drept al Uniunii fusese determinată de dreptul naţional, ca urmare a trimiterii realizate de acesta din urmă la conţinutul acelor dispoziţii (ex.: Hotărârea din 3 decembrie 1998, Schoonbroodt, C-247/97, Hotărârea din 7 iulie 2011, Agafiţei, C-310/10). Din cuprinsul actelor dosarului nu rezultă o astfel de situaţie care să determine aplicabilitatea dispoziţiilor de drept ale Uniunii.

În ceea ce priveşte cauzele de inadmisibilitate a unei cereri preliminare în interpretare, dezvoltate pe parcursul anilor de către Curtea de Justiţie în scopul unei mai bune desfăşurări a procedurii preliminare, acestea sunt următoarele: cererea preliminară nu cuprinde o descriere adecvată a situaţiei de fapt şi de drept; instanţa de trimitere nu explică adecvat de ce îi este necesar răspunsul Curţii pentru soluţionarea litigiului; întrebările nu sunt pertinente pentru soluţionarea litigiului dedus judecăţii instanţei de trimitere sau sunt ipotetice; organismul de trimitere nu întruneşte criteriile pentru a constitui instanţă de trimitere în sensul art. 267 T.F.U.E.; faptele din litigiul principal s-au petrecut înaintea aderării la UE a statului membru căruia îi aparţine instanţa de trimitere; litigiul nu este autentic, ci creat artificial în scopul de a provoca o trimitere preliminară.

Instanţa a cărei decizie în cazul concret nu este supusă niciunei căi de atac în dreptul intern este obligată să se adreseze C.J.U.E. atunci când sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 267 T.F.U.E., adică în cazul în care apreciază că o decizie a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu privire la interpretarea tratatelor sau validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii, îi este necesară pentru soluţionarea cauzei.

Prin urmare, pentru sesizarea C.J.U.E., în această procedură, este necesar ca întrebările adresate să fie pertinente pentru soluţionarea litigiului, adică să aibă legătură cu obiectul litigiului, iar normele a căror interpretare se solicită să fie relevante pentru soluţionarea cauzei, adică să se aplice în situaţia care face obiectul acesteia, astfel încât răspunsul Curţii de Justiţie să fie util pentru rezolvarea litigiului. Aprecierea relevanţei întrebărilor revine instanţei de trimitere. Astfel, potrivit unei jurisprudenţe constante a C.J.U.E., numai instanţele naţionale care sunt sesizate cu soluţionarea litigiului şi care trebuie să îşi asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunţată au competenţa să aprecieze, luând în considerare particularităţile fiecărei cauze, atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să pronunţe propria hotărâre, cât şi pertinenţa întrebărilor pe care le adresează Curţii (a se vedea printre altele Hotărârea din 18 octombrie 1990, Dzodzi, C-297/88 şi C-197/89, punctele 33 şi 34, Hotărârea din 17 iulie 1997, Leur-Bloem, C-28/95, punctul 24, Hotărârea din 8 septembrie 2010, Winner Wetten, C-409/06, Hotărârea din 7 iulie 2011, Agafiţei, C-310/10, punctul 25). De asemenea, în conformitate cu o jurisprudenţă consacrată (a se vedea, în primul rând, Hotărârea din 29 noiembrie 1978, Pigs Marketing Board, considerentul 25, 83/78, Rec. p. 2347 şi Hotărârea din 28 noiembrie 1991, Durighello, considerentul 8, C-186/90, Rec. p. 1-5773), în cadrul cooperării dintre CJUE şi instanţa naţională, instituită prin art. 177 din Tratatul privind Uniunea Europeană, este de competenţa instanţei naţionale, care este învestită cu soluţionarea cauzei, are cunoştinţă directă despre situaţia de fapt şi probele administrate şi trebuie să-şi asume responsabilitatea hotărârii judecătoreşti subsecvente, să aprecieze, având în vedere particularităţile litigiului, asupra necesităţii pronunţării unei hotărâri preliminare.

De asemenea, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a considerat că nu se poate pronunţa cu privire la o întrebare preliminară, când interpretarea dreptului comunitar sau examinarea validităţii unei norme comunitare, cerute de instanţa naţională, nu au nici o legătură cu situaţia de fapt sau cu obiectul acţiunii principale (a se vedea Hotărârea din 16 iunie 1981, Salonia, considerentul 6, 126/80, Rec. p. 1563: Hotărârea din 28 noiembrie 1991, Durighello, considerentul 9).

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a recunoscut instanţelor naţionale o marjă largă de apreciere a relevanţei unei hotărâri preliminare, iar instanţei naţionale îi revine obligaţia de a înainta o cerere preliminară doar atunci când consideră că există dubii în legătură cu aplicarea sau interpretarea unei norme comunitare. Întrebarea ce se poate adresa de instanţa naţională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul naţional sau elemente particulare ale speţei deduse judecăţii. Conform prevederilor art. 267 TFUE şi ale jurisprudenţei în materie, CJUE are doar obligaţia interpretării normelor indicate de instanţa naţională, prin elaborarea unor premise abstracte, cu luarea în considerare a particularităţilor cauzei, fără însă a face vreo apreciere pe fondul cauzei şi fără a pronunţa o hotărâre prin care să fie dezlegate chestiunile litigioase din cauză, aceste prerogative fiind în mod evident şi exclusiv atributul instanţei naţionale.

Înalta Curte apreciază că soluţionarea cauzei poate fi realizată de către instanţa naţională, nefiind necesar să se pronunţe Curtea de Justiţie a Uniunii Europene asupra aspectelor invocate în primele două întrebări. Pe de altă parte, întrebările 3 şi 4 din cererea de sesizare nu au relevanţă în soluţionarea cauzei, de vreme ce acestea vizează problema sancţiunii de a ocupa funcţii publice, sancţiune ce intervine ca efect al finalizării procedurii de evaluare a averii, procedură în curs de derulare în prezentul dosar.

În privinţa cererii de recurs formulată de recurentul-pârât, Înalta Curte apreciază că primul motiv de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este întemeiat din următoarele considerente:

Activitatea de evaluare a averii dobândite de pârâtul A. s-a efectuat pentru perioada cuprinsă între data de 26.06.2012 (data validării mandatului de primar) şi 31.12.2017 (data încheierii anului fiscal pentru care se deţineau informaţii privind veniturile realizate).

Pe de altă parte, pârâtul a primit cu împrumut de la mama sa în anii 2007 şi 2008 o sumă de bani în valoare de 1,5 milioane euro, sumă transformată în dar manual în anul 2010.

Darul manual în valoare de 1.500.000 euro primit în anul 2010 de la B. a fost evidenţiat succesiv de pârât în declaraţiile de avere completate, la rubrica "venituri din alte surse". Este vorba despre declaraţia de avere nr. 262/02.11.2010 şi apoi despre declaraţiile de avere datate 28.06.2013, 13.06.2014, 24.04.2016, nr. 225/09.06.2017 şi respectiv declaraţia de avere rectificată nr. 387/17.07.2017 . Declaraţia de avere înregistrată la 23.07.2012 nu cuprinde declararea acestei sume .

Cât priveşte caracterul justificat al dobândirii sumei de 2.685.708,318 RON, care face obiectul verificării instanţei, pârâtul nu contestă efectuarea următoarelor cheltuieli:

- împrumutul de 150.000 de euro acordat în favoarea numitei C.;

- antecontractul pentru prestarea de servicii media în sumă de 400.000 de euro, încheiat cu numitul D.;

- achiziţia ceasului E., în sumă de 25.000 euro.

Pârâtul a afirmat că aceste cheltuieli au fost efectuate din suma de 1,5 milioane euro, primită cu împrumut de la mama sa în anii 2007 şi 2008 în cuantum total de 1,5 milioane euro, sumă care a devenit în anul 2010 dar manual.

Pentru a dovedi această afirmaţia, pârâtul a solicitat încuviinţarea probei cu expertiza contabilă pentru a stabili care au fost veniturile şi cheltuielile sale în perioada 20.12.2007-31.12.2014, astfel încât să se poată suma de care dispunea la data efectuării cheltuielilor nejustificate.

Prin încheierea de şedinţă din 3.07.2020, prima instanţă a respins proba cu expertiza contabilă solicitată de pârât ca fiind inutilă, pe de o parte apreciind că apărarea care se urmăreşte a se valorifica poate fi susţinută şi pe baza înscrisurilor de la dosar, iar pe de altă parte întrucât pârâtul însuşi susţine că a derulat numeroase cheltuieli în numerar şi toate aceste aspecte nu pot fi clarificate prin expertiză; chiar obiectivul expertizei priveşte doar stabilirea sumei care era la dispoziţia pârâtului pe baza înscrisurilor de la dosar.

În temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 raportat la art. 22 alin. (2) şi art. 330 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte consideră nelegală măsura respingerii probei cu expertiza contabilă, deoarece aceasta era necesară şi utilă pentru a verifica împrejurarea de fapt, constând în disponibilul bănesc pe care pârâtul îl avea din suma de 1,5 milioane euro la începutul perioadei evaluate pentru efectuarea cheltuielilor menţionate, aşa cum acesta afirmă, aspect esenţial pentru soluţionarea cauzei. În aceste condiţii, trebuiau analizate veniturile şi cheltuielile pârâtului anterioare perioadei evaluate, începând cu anul 2007 (anul primirii primului împrumut de la mama sa) şi până la data de început a perioadei de evaluare, respectiv 26.06.2012, şi nu numai veniturile şi cheltuielile din perioada evaluată.

Administrarea probei cu expertiza contabilă se impune, cu atât mai mult cu cât prezumţia primei instanţe în sensul că retragerea banilor din bancă indică cheltuirea acestora este neîntemeiată.

Conform art. 329 C. proc. civ., în cazul prezumţiilor lăsate la luminile şi înţelepciunea judecătorului, acesta se poate întemeia pe ele numai dacă au greutatea şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins.

Simpla retragere a banilor din cont nu poate naşte probabilitatea cheltuirii lor întrucât suma de 1,5 milioane de euro este o sumă destul de mare, care depăşeşte cu mult cheltuielile curente.

Nu poate fi primită ipoteza potrivit căreia orice retragere de numerar reprezintă o cheltuială, în lipsa oricărei dovezi de utilizare în vreun scop a sumei respective, în sensul ieşirii acesteia din patrimoniul persoanei cercetate.

În speţă, prezumţia este neîntemeiată, cu atât mai mult cu cât martorii audiaţi de prima instanţă la cererea pârâtului au declarat că pârâtul nu a cheltuit suma de 1,5 milioane de euro, ci a depozitat-o în ţară şi în străinătate.

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor omului, dreptul la un proces echitabil implică în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor. Nerespectarea dreptului la un proces echitabil şi neîndeplinirea cerinţei privind aprecierea tuturor probelor este sancţionată cu nulitatea hotărârii şi constituie motiv de casare în baza art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 492 alin. (1) C. proc. civ., în faţa instanţei de recurs nu poate fi administrată proba cu expertiza contabilă.

De aceea, în temeiul textelor de lege menţionate, a art. 488 alin. (1) pct. 5 şi art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa nr. 102 din 9 aprilie 2021 şi încheierea din data de 3 iulie 2020 şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Înalta Curte nu va mai examina celelalte motive de nelegalitate invocate în cererea de recurs ca urmare a admiterii acestuia pentru considerentele menţionate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca neîntemeiată, cererea formulată de recurentul-pârât A. de sesizare a Curţii Europene a Drepturilor Omului în vederea emiterii unui aviz consultativ.

Respinge, ca neîntemeiată, cererea formulată de recurentul-pârât A. de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pe calea procedurii trimiterii preliminare.

Admite recursul declarat de recurentul-pârât A. împotriva sentinţei nr. 102 din 9 aprilie 2021 şi împotriva încheierii din data de 3 iulie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa nr. 102 din 9 aprilie 2021 şi încheierea din data de 3 iulie 2020 şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 08 martie 2023.