Scope of insurance guarantee fund liability: exclusion of late payment penalties and litigation costs from insurance claims

Şedinţa publică din data de 8 martie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 24 septembrie 2019, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2019, reclamantul A. augustin, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat anularea in parte a Deciziei nr. 211121/28.08.2019 şi obligarea pârâtului la plata sumelor solicitate prin cererea de plata, respectiv: 3750 RON daune morale; penalităţi de întârziere în plată în cotă de 0,2% din suma de 10.883 şi suma de 5000 RON (daunele morale) pe fiecare zi de întârziere, începând cu data refuzului de plata, respectiv 11.08.2014, şi până în ziua plăţii efective, precum şi suma de 3000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 805 din data de 18 septembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul A. augustin, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 805 din data de 18 septembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A.- augustin, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei, cu consecinţa admiterii acţiunii introductive în sensul anulării în parte a deciziei atacate şi obligării pârâtului FGA la plata sumelor solicitate prin cererea de plată, respectiv 3750 RON daune morale, penalităţi de întârziere în plată în cotă de 0,2% din suma de 10.883 şi suma de 5000 RON (daunele morale) pe fiecare zi de întârziere, începând cu data refuzului de plata, respectiv 11.08.2014, şi până în ziua plăţii efective, precum şi suma de 3000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul a arătat că sentinţa recurată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 16 din Norma nr. 16/2015 şi ale art. 49 din Normele din 29 noiembrie 2011 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobat prin Ordinul nr. 14/2011, potrivit cărora stabilirea cuantumului daunelor morale se face în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România. Or, sentinţa atacată în prezenta cauză nu face nicio referire la jurisprudenţa din România, ci doar la sumele consemnate în Ghidul elaborat de Fondul de Protecţie al Victimelor Străzii care conţine o sinteză a practicii judiciare vechi, neconforme cu realitatea.

În acest sens, arată că practica Înaltei Curţi este constantă în a reţine că doar normele legale şi jurisprudenţa sunt relevante în stabilirea despăgubirilor, nu şi ghidurile sau statisticile asigurătorilor sau ale FGA.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată efectuate în dosarul nr. x/2016 al Judecătoriei Năsăud şi datorate de către asigurător, reclamantul susţine că FGA răspunde pentru şi în locul asigurătorului, astfel că îi revine acestuia obligaţia achitării cheltuielilor de judecată. Prin urmare, instanţa de fond a aplicat greşit art. 49 din normele ASF şi art. 16 din Norma nr. 16/2015, deşi cheltuielile de judecată erau incluse în categoria prejudiciilor.

De asemenea, recurentul-reclamant a solicitat şi obligarea FGA la plata penalităţilor în cuantum de 0,2% calculate pe fiecare zi de întârziere, din data de 11 august 2014 şi până la plata efectivă, în conformitate cu dispoziţiile art. 37 din Ordinul 14/2011, apreciind că penalităţile constituie despăgubiri în sensul dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 213/2015 şi ale art. 2 din Legea nr. 132/2017.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a înregistrat la dosarul cauzei întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia Înaltei Curţi asupra cererii de recurs

Analizând sentinţa recurată prin raportare la motivele de recurs invocate de către recurentul-reclamant A.- augustin în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi la apărările formulate prin întâmpinare, de către intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prin prisma dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul reclamantului este nefondat şi îl va respinge, pentru considerentele ce succed:

Recurentul-reclamant a supus controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ şi fiscal Decizia nr. 211121/28.08.2019 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând anularea în parte a acesteia şi obligarea pârâtului la plata sumelor solicitate prin cererea de plata, respectiv: 3750 RON daune morale; penalităţi de întârziere în plată în cotă de 0,2% din suma de 10.883 şi suma de 5000 RON (daunele morale) pe fiecare zi de întârziere, începând cu data refuzului de plata, respectiv 11.08.2014, şi până în ziua plăţii efective, precum şi suma de 3000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Prima instanţă a respins acţiunea formulată de către acesta, ca neîntemeiată, iar reclamantul a criticat această soluţie în ceea ce priveşte modalitatea de stabilire a cuantumului daunelor morale, precum şi neacordarea penalităţilor de întârziere şi cheltuielilor de judecată, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte va respinge criticile referitoare la greşita stabilire a valorii despăgubirilor morale cuvenite reclamantului, ca nefondate, reţinând că prima instanţă a făcut o corectă apreciere a cuantumului acestora, în raport de circumstanţele particulare relevate de probatoriul administrat în speţă.

Potrivit art. 49 pct. 1 din Norma ASF nr. 14/2011, "La stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, se au în vedere următoarele:

"1. în caz de vătămare corporală:

a) diferenţa dintre veniturile nete ale persoanei vătămate, probate cu documente fiscale, si indemnizaţia primita din fondurile persoanei juridice sau fizice la care salariatul îşi desfăşoară activitatea si/sau, după caz, din fondurile bugetului asigurărilor sociale de stat, pe perioada spitalizării si a concediului medical;

b) venitul mediu lunar net realizat din activităţi desfăşurate de persoana vătămată, probat cu documente justificative, in cazul persoanelor care nu au calitatea de salariat;

c) salariul de baza minim brut pe economie, in cazul persoanelor păgubite aflate la data producerii accidentului in ultimul an de studii sau de calificare;

d) eventualele cheltuieli prilejuite de accident — cheltuieli cu transportul persoanei accidentate, cu tratamentul, cu spitalizarea, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentaţie suplimentara, conform prescripţiilor medicale, probate cu documente justificative, si care nu sunt suportate din fondurile de asigurări sociale prevăzute de reglementările in vigoare;

e) cheltuielile cu îngrijitori pe perioada incapacităţii de munca, daca prin certificatul medical se recomanda acest lucru, însa nu mai mult decât salariul de baza minim brut pe economie;

f) daunele morale: în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din Romania;."

Înalta Curte constată că, deşi dispoziţiile art. 49 pct. 1 din Norma A.S.F. nr. 14/2011, în vigoare la momentul producerii accidentului rutier, fac trimitere la "legislaţia şi jurisprudenţa din România", nu există o prevedere legală care să stabilească în mod expres criteriile şi limitele despăgubirilor morale ce se cuvin victimelor unui accident de circulaţie.

În literatura de specialitate şi în practica instanţelor de judecată, s-a reţinut în mod constant că daunele morale trebuie stabilite prin raportare la consecinţele negative suferite de victimă, importanţa valorilor lezate şi în ce măsură au fost lezate aceste valori, intensitatea şi consecinţele traumei fizice şi psihice suferite ori în ce măsură a fost afectată situaţia familială, socială şi profesională. Despăgubirile trebuie să fie rezonabile, juste şi echitabile, să corespundă prejudiciului moral real produs victimei, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără just temei a celui îndreptăţit să pretindă şi să primească daunele morale, dar nici să nu fie derizorii.

Înalta Curte apreciază că, în cauză, nu poate fi identificat vreun motiv de nelegalitate a sentinţei recurate, instanţa reţinând că, deşi reclamantul a suferit o serie de consecinţe negative ale accidentului auto, cuantumul daunelor morale stabilit de către FGA este adecvat situaţiei relevate în speţă.

În lipsa unor criterii legale de determinare a sumelor datorate cu titlu de daune morale pentru vătămări corporale, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a adoptat, prin Decizia nr. 74/2018, o procedură internă care prevede limitele minime şi maxime ale despăgubirii, prin raportare la numărul de zile de îngrijiri medicale, iar dincolo de aceste limite, valorile în concret trebuie stabilite în raport de anumiţi indicatori particulari fiecărei speţe.

În speţa de faţă, Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în lipsa unui certificat medico-legal din care să rezulte numărul de îngrijiri medicale, a stabilit cuantumul despăgubirilor morale prin raportare la cele 10 zile recomandate pentru purtarea atelei radius, precum şi la faptul că leziunile suferite nu au pus în pericol viaţa victimei, reclamantul nu a fost încadrat în vreun grad de handicap, nu i-a fost afectată capacitatea de muncă, iar vindecarea s-a făcut fără constituirea de sechele morfo-funcţionale. Faţă de aceste circumstanţe, despăgubirea a fost calculată astfel: 1250 RON = 10 x 125 RON/zi de îngrijire medicală.

Aşadar, intimatul-pârât a avut în vedere un criteriu obiectiv şi rezonabil în stabilirea cuantumului daunelor morale solicitate de către reclamant, respectiv durata îngrijirilor medicale, precum şi un criteriu subiectiv, raportat la circumstanţele particulare ale cauzei.

Totodată, Înalta Curte reţine că reclamantul nu a dovedit circumstanţe extraordinare care să conducă la concluzia că prejudiciul moral suferit excede valorii stabilite de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor prin decizia contestată.

Înalta Curte constată că pârâtul nu a stabilit în mod arbitrar cuantumul daunelor morale, ci s-a raportat la o procedură de soluţionare pe cale amiabilă a pretenţiilor pecuniare izvorâte din cazuri de vătămare coroporale sau decese, adoptând criterii proprii de determinare a unor praguri valorice, tocmai pentru a preîntâmpina crearea unor situaţii discriminatorii, în lipsa unor criterii de individualizare expres prevăzute de lege.

Recurentul-reclamant critică faptul că instanţa de fond nu a indicat jurisprudenţa în materie, în acord cu dispoziţiile art. 49 pct. 1 din Norma ASF nr. 14/2011, în temeiul căreia a apreciat asupra cuantumului daunelor morale.

Înalta Curte constată că instanţa de fond a arătat în mod concret care este raţionamentul logico-juridic care a condus la soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, judecătorul fondului apreciind, în mod corect, că, în lipsa unor criterii legale de determinare, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a stabilit în mod corect cuantumul despăgubirilor morale, prin raportare la procedura internă elaborată de FGA, care are la bază o amplă analiză a jurisprudenţei în materie în România, precum şi prin raportare la înscrisurile justificative depuse la dosar de către reclamant.

Drept urmare, în cauză, nu se identifică niciun motiv de nelegalitate a hotărârii de fond în ceea ce priveşte stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantei pentru prejudiciul moral suferit, instanţa de fond analizând în mod corect atât criteriul obiectiv al numărului de îngrijiri medicale, cât şi criteriile subiective ce decurg din situaţia personală a reclamantului şi întregul material probator administrat.

Înalta Curte constată că, în cauză, o altă chestiune supusă analizei şi asupra căreia părţile au opinii contrare vizează penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată efectuate într-un proces purtat cu asigurătorul, aferente despăgubirii din asigurări.

Prin cererea de plată nr. x/13.07.2017 înregistrată la FGA, petentul a solicitat să fie despăgubit din disponibilităţile FGA cu suma de 15.000 RON- daune materiale, 5000 RON-daune morale, penalităţi de întârziere de 0,2% începând cu data producerii accidentului şi până la plata efectivă a despăgubirilor, precum şi cu suma de 3000 RON cheltuieli de judecată, reprezentând prejudiciul suferit în urma evenimentului rutier din data de 11 august 2014.

În urma analizării cererii de plata, prin Decizia nr. 211121/28.08.2019, FGA a admis plata sumei de 1250 RON cu titlu de daune morale şi a respins în rest cererea de plată, reţinând că, în ceea ce priveşte despăgubirile materiale, nu au fost depuse documente justificative, precum şi faptul că sumele solicitate de către reclamant cu titlu de penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări, ci sancţiuni civile aplicate pentru comportamentul culpabil de care se face vinovat asigurătorul aflat în faliment, neavând legătură cu raportul de asigurare. În plus, a mai reţinut FGA că reclamantul nu a făcut dovada existenţei unei hotărâri definitive împotriva acestuia, pentru a putea fi obligat la plată, în baza unei obligaţii proprii.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în categoria de creanţe de asigurări se includ "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;".

Sub acest aspect sunt relevante şi prevederile art. 268 pct. 1 lit. g) din Directiva 2009/138/CE conform cărora creanţa de asigurare reprezintă orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asiguraţi, deţinători de poliţe de asigurare, beneficiari sau oricărei părţi vătămate având drept direct de acţiune împotriva întreprinderii de asigurare şi care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operaţiune prevăzută la art. 2 alin. (3) lit. b) şi c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute.

Faţă de aceste repere legislative, Înalta Curte reţine că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări în înţelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, nu a fost instituită o obligaţie de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor printr-o hotărârea judecătorească, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de Fondul de Garantare a Asiguraţilor doar în măsura în care constituie creanţe de asigurări.

Din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii.

În conformitate cu prevederile art. 9 şi art. 17 din Norma ASF nr. 16/2015, Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu preia funcţiile unui asigurător faţă de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, deoarece acesta a fost constituit cu un scop specific, astfel că, după data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment pronunţate împotriva unei societăţi de asigurare aflate în insolvenţă, acesta nu preia obligaţiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractelor de asigurare de răspundere civilă.

În egală măsură, Înalta Curte reţine că prin dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 este reglementat rolul Fondului, legiuitorul statuând că acesta "Garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

În concluzie, dispoziţiile art. 2 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 fac referire la despăgubiri sau indemnizaţii, respectiv la prime datorate, corespunzătoare celor reglementate la art. 26 alin. (1) lit. a)-d) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, prevederi în privinţa cărora instanţa de control judiciar reţine că nu pot fi interpretate în mod extensiv.

Legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată, pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamantul nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia drepturile şi obligaţiile asigurătorului din contractul de asigurare. Fondul reprezintă un mecanism de garantare a despăgubirilor datorate de asigurătorul falit, fără ca în sumele garantate să se înscrie şi penalităţile de întârziere, dobânzile legale şi alte creanţe care se datorează exclusiv culpei asigurătorului pentru neplata/plata cu întârziere a despăgubirii şi a căror recuperare este posibilă conform regulilor procedurii insolvenţei.

Din interpretarea Legii nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii îl constituie dispoziţiile acestui act normativ, în aplicarea cărora Fondul este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale penalităţilor de întârziere, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

Mai mult decât atât, Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este un continuator sau un succesor al asigurătorului falit, obligaţiile sale fiind proprii şi nu o continuare a obligaţiilor asigurătorului aflat în faliment.

În egală măsură, Înalta Curte reţine că activitatea Fondului este prevăzută prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma A.S.F. 16/2015, nefiindu-i aplicabile textele de lege aplicabile societăţilor de asigurare, respectiv cele referitoare la penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată, întrucât acestea nu se referă la modalităţi de determinare a întinderii despăgubirii conform art. 16 din Norma A.S.F. nr. 16/2015; nici Legea nr. 213/2015 şi nici Norma ASF nr. 16/2015 neprevăzând posibilitatea obligării Fondului la plata penalităţilor de întârziere în situaţia în care asigurătorul nu şi-a îndeplinit obligaţiile.

În speţă, în analiza sumei solicitate la plată, intimatul-pârât a reţinut în mod corect că nu este întemeiată cererea de acordare a sumelor reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată, câtă vreme acestea nu reprezintă creanţe de asigurare, ci obligaţii civile ce rezultă din comportamentul culpabil al societăţii de asigurare.

În concluzie, recunoaşterea calităţii de creanţe de asigurări este condiţionată de împrejurarea ca despăgubirile solicitate de asigurător şi achitate de Fondul de Garantare a Asiguraţilor să aibă drept izvor contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală. Or, în cazul penalităţilor de întârziere şi al cheltuielilor de judecată solicitate de reclamant, nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 4 din Legea nr. 213/2015, fiind vorba despre un drept de creanţă izvorât din comportamentul ilicit al asigurătorului, respectiv din nerespectarea obligaţiei de plată şi din litigiul generat de o astfel de conduită, ambele născând drepturi şi obligaţii extrinseci contractului de asigurare şi numai între părţile raportului juridic generat de fapta culpabilă a asigurătorului aflat în faliment.

În concluzie, Înalta Curte constată că sumele solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată nu se înscriu în categoria creanţelor de asigurări, astfel încât criticile de nelegalitate formulate de reclamant sunt nefondate.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A.- augustin, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A.- augustin împotriva sentinţei civile nr. 805 din data de 18 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 8 martie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.