Nullity of public land concession due to administrative competence and res judicata effect of prior administrative property rulings

Şedinţa publică din data de 7 martie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău la data de 21.08.2017, sub nr. x/2017, reclamanta Administraţia Naţională "Apele Române" - Administraţia Bazinală de Apă Buzău – Ialomiţa a chemat în judecată pârâtele societatea A. S.R.L. şi Agenţia Naţională pentru Piscicultură şi Acvacultură, solicitând anularea contractului de concesiune nr. x/11.12.2006, încheiat între pârâte şi a actului adiţional nr. x/28.07.2010, încheiat cu Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură şi radierea înscrierii în Cartea Funciară nr. x a localităţii Movila Miresii a încheierii nr. 24035/11.06.2012.

1.2. Pârâta Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultura - (A.N.P.A.) a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat constatarea legalităţii încheierii contractului de concesiune nr. x/2006, cât şi legalitatea actelor adiţionale subsecvente, precum şi constatarea dreptului A.N.P.A de administrare a lacului Seaca.

1.3. În cauză a formulat, sub titulatura de întâmpinare, cerere de intervenţie Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Buzău, prin care a invocat calitatea de proprietar al Lacului natural Seaca şi a arătat că sprijină acţiunea reclamantei Administraţia Naţională "Apele Române" - Administraţia Bazinală de Apă Buzău – Ialomiţa.

1.4. Pârâta A. S.R.L. a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat, în situaţia admiterii acţiunii formulate de reclamanta Administraţia Naţională "Apele Române" - Administraţia Bazinală de Apă Buzău – Ialomiţa şi a anulării contractului de concesiune nr. x/2006 şi a actelor adiţionale la acesta, obligarea reclamantei la plata contravalorii apei şi a resurselor acvatice vii, cu care a fost populat lacul Seaca, în considerarea bunei-credinţe a A. S.R.L. la încheierea contractului de concesiune, bunuri pe care le-a estimat la suma de 3.000.000 RON.

1.5. Prin sentinţa civilă nr. 1432/05.12.2017, Tribunalul Buzău a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată de pârâtă A. S.R.L., şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

1.6. Cauza a fost înregistrată pe rolul secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Ploieşti sub nr. x/2018.

1.7. Prin cererea din data de 07.02.2018, reclamanta Administraţia Naţională "Apele Române" Administraţia Bazinală de Apă Buzău – Ialomiţa a precizat capătul de cerere referitor la radierea imobilului din cartea funciară, în sensul că, în temeiul art. 907 alin. (2) şi art. 908 alin. (3) C. civ., a solicitat doar rectificarea înscrierii în Cartea Funciară referitoare la persoana administratorului domeniului public, în speţă Agenţia Naţională de Pescuit şi Acvacultură, urmând a fi rectificată în sensul că administratorul este A.N.A.R- A.B.A. Buzău Ialomiţa.

2. Hotărârile instanţei de fond

2.1. Prin încheierea de şedinţă din data de 14 noiembrie 2018, Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii cererii, ca neîntemeiată şi a unit, cu fondul cauzei, excepţia inadmisibilităţii cererii cu privire la radierea extrasului de carte funciară nr. x din 11.06.2012, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului.

2.2. Prin sentinţa civilă nr. 56 din data de 31 martie 2021, Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantei, a admis excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind radierea înscrierii în Cartea Funciară şi a respins capătul de cerere, astfel cum a fost precizat, ca inadmisibil.

Totodată, prima instanţă a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta Administraţia Naţională "Apele Române" - Administraţia Bazinală de Apă Buzău – Ialomiţa în contradictoriu cu pârâtele A. S.R.L., Agenţia Naţională pentru Piscicultură şi Acvacultură (A.N.P.A.) şi intervenientul Ministerul Finanţelor şi a dispus anularea contractului de concesiune nr. x/11.12.2006 precum şi a actului adiţional nr. x/28.07.2012.

De asemenea, Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de intervenţie accesorie, a respins cererea reconvenţională formulată de pârâta A.N.P.A., ca neîntemeiată şi a luat act de renunţarea la judecarea cererii reconvenţionale formulate de pârâta A. S.R.L..

3. Căile de atac exercitate în cauză

În cauză au formulat recurs pârâta Agenţia Naţională pentru Piscicultură şi Acvacultură şi pârâta societatea A. S.R.L.

3.1 Prin calea de atac promovată, pârâta Agenţia Naţională pentru Piscicultură şi Acvacultură a solicitat casarea sentinţei civile nr. 56 din data de 31 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta Administraţia Naţională "Apele Române" - Administraţia Bazinală de Apă Buzău – Ialomiţa, invocând incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea căii extraordinare de atac, recurenta A.N.P.A. arată, în esenţă, următoarele:

În primul rând, raţionamentul juridic prin care reclamanta este considerată titulara dreptului de administrare asupra Lacului Seaca este greşit, instanţa de fond ignorând faptul că Legea apelor nr. 107/1996 prevede că apele din domeniul public se dau în administrarea Administraţiei Naţionale "Apele Române" de către autoritatea centrală din domeniul apelor, în condiţiile legii, iar art. 12 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, prevede că bunurile din domeniul public pot fi date, după caz, în administrarea regiilor autonome, a prefecturilor, a autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, a altor instituţii publice de interes naţional, judeţean sau local, darea în administrare realizându-se, după caz, prin hotărâre a Guvernului sau a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului Local.

Reţinând câteva aspecte importante rezultate din aceste dispoziţii, privind acordarea dreptului de administrare prin hotărâre a guvernului, în cuprinsul căreia se identifică şi se individualizează bunul precum şi limitele acestui drept, consideră că dreptul de administrare asupra unui bun din domeniul public al statului constituit în favoarea unei instituţii publice poate fi probat doar prin hotărârea de Guvern prin care se constituie acest drept real aferent dreptului de proprietate publică.

Recurenta face diferenţa între hotărârea de guvern prin care se constituie dreptul de administrare asupra unui bun, hotărâre ce ar fi trebuit emisă în temeiul art. 12 din Legea nr. 213/1998, şi hotărârea de guvern prin care se aproba inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, hotărâre emisă în temeiul prevederilor art. 20 alin. (2) din aceeaşi lege.

În al doilea rând, susţine că Anexa nr. 12 a H.G. nr. 1705/2006 nu menţionează lacul Seaca, instanţa de fond preluând, nefiltrată, poziţia reclamantei potrivit căreia acest imobil figurează în inventarul bunurilor din domeniul public al statului.

În al treilea rând, în dosarul cu nr. x/42/209 în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 195/2010, irevocabilă prin decizia civilă nr. 3307/2011, s-a pus în discuţie şi s-a tranşat dreptul de proprietate publică al Statului Român asupra Lacului Seaca nu şi cu privire la titularul dreptului de administrare.

În al patrulea rând, instanţa fondului ignoră prevederile art. 4 alin. (3) lit. c) din O.U.G. nr. 23/2008 privind pescuitul şi acvacultura, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultura administrează terenurile pe care sunt amplasate amenajările piscicole aparţinând domeniului public al statului, inclusiv lacurile de acumulare care au drept folosinţă unică piscicultura, prin derogare de la prevederile art. 4 alin. (2) din Legea apelor nr. 107/1996, cu modificările şi completările ulterioare, şi de la prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 107/2002 privind înfiinţarea Administraţiei Naţionale «Apele Române», aprobată cu modificări prin Legea nr. 404/2003, cu modificările şi completările ulterioare.

Greşit menţionează instanţa fondului că recurenta este administratorul fondului piscicol, noţiunea de fond piscicol nefiind prevăzută de O.U.G. nr. 23/2008.

Arătând că art. 2 din acest act normativ defineşte noţiunile de resurse acvatice vii şi efectiv piscicol, concluzionează că amenajarea piscicolă Seaca se referă la efectivul piscicol, proprietarul acestuia fiind operatorul economic care are în concesiune amenajarea piscicolă, instanţa de fond confundând originea imobilului cu destinaţia acestuia.

Susţine că Lacul Seaca este un heleşteu format într-o depresiune naturală creată în pachetul de loess prin tasarea acestuia iar definirea heleşteului ca amenajare piscicolă nu diferenţiază în funcţie de modul de formare, respectiv, dacă s-a format în mod natural sau prin intervenţie antropică, ci după destinaţia acestuia.

Analizând dispoziţiile art. 4 alin. (3) lit. c) din O.U.G. nr. 23/2008, afirmă că intră sub incidenţa legii pescuitului şi acvaculturii suprafeţele de teren care au ca destinaţie piscicultura, prin derogare de la prevederile Legii apelor nr. 107/1996.

Invocă scopul şi spiritul O.U.G. nr. 23/2008, potrivit cărora administrator asupra suprafeţelor de teren care au ca destinaţie piscicultura este Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultura, fiind depuse la dosarul cauzei probe, inclusiv raportul de expertiză tehnică judiciară, care dovedesc faptul că imobilul Lacul Seaca a fost utilizat permanent ca amenajare piscicolă.

Concluzionează că acest imobil intră sub administrarea instituţiei recurente, prin derogare de la Legea apelor, conform destinaţiei.

În final, solicită acordarea cheltuielilor de judecată şi, în situaţia în care recursul va fi respins, reducerea cheltuielilor de judecată proporţional cu activitatea depusă de avocat.

În drept, au fost invocate prevederile art. 20 din Legea nr. 554/2004, art. 488 noul C. proc. civ. şi "orice alte dispoziţii legale".

3.2. În cauză a formulat recurs şi pârâta societatea A. S.R.L., prin care, invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat atât casarea încheierii de şedinţă din data de 14 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, cât şi casarea sentinţei civile nr. 56 din data de 31 martie 2021, pronunţată de aceeaşi instanţă.

Din perspectiva rejudecării cauzei, drept efect al casării hotărârilor recurate, pârâta a solicitat, în principal, admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată pentru neparcurgerea procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004, în subsidiar prim, respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, iar în subsidiar secund, respingerea acesteia ca nefondată.

Cu privire la nelegalitatea încheierii din 14.11.2018, apreciază că soluţia dată de instanţa de fond excepţiei inadmisibilităţii acţiunii este consecinţa interpretării greşite a dispoziţiilor art. 2 lit. c) (actualul c indice1), precum şi a prevederilor O.U.G. nr. 54/2008 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică.

Intimata reclamantă a cunoscut existenţa contractului de concesiune cu mult înainte de a face demersuri de anulare a acestuia şi, mai mult decât atât, corespondenţa dintre părţi nu poate fi considerată ca fiind o plângere prealabilă, motivată în fapt şi în drept, întemeiată pe dispoziţiile art. 7 din Legea contenciosului administrativ, procedură pe care trebuia să o urmeze în calitate de terţ vătămat.

În ceea ce priveşte sentinţa civilă nr. 56/31.03.2021, recurenta aduce patru critici:

1. Instanţa de fond şi-a încălcat rolul său în aflarea adevărului, precum şi principiile egalităţii drepturilor procesuale şi a dreptului la apărare, neluând în considerare, în mod nelegal, întregul probatoriu administrat în cauză.

Instanţa nu a luat în considerare faptul că nu există un act de administrare a lacului şi nici raportul de expertiză care cuprinde detalii constructive, sursele de apa care menţin lacul în existenţă, precum şi actele normative cu privire la transferul dreptului de administrare a imobilului concesionat, fiind o probă pertinentă, concludentă şi utilă cauzei.

Arată că Lacul Seaca este o amenajare piscicolă, aşa cum s-a constatat prin raportul de expertiză şi că, instanţa de fond, greşit a dat prioritate unei sentinţe judecătoreşti care nu este opozabilă pârâtelor şi care confirmă un drept de proprietate al Statului asupra imobilului, drept care nu a fost contestat de niciuna dintre părţi.

2. Greşit a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a A.N. Apele Române întrucât, faptul că Lacul Seaca figurează în inventarul patrimoniului public al Statului (deşi nu a fost identificat în anexa 12) nu echivalează cu faptul că bunul s-ar afla şi în administrarea A.N. Apele Române, bunurile statului putând fi date în administrarea mai multor instituţii ale statului, (cum este si A.N.P.A. sau Ocolul Silvic) sau chiar şi unor instituţii publice locale.

A.N.P.A. are drepturi şi atribuţii conferite de O.U.G. nr. 23/2008, pe care A.N. Apele Române nu le are. Aminteşte că este succesoarea în drepturi a Companiei Naţionale de Administrare a Fondului Piscicol şi că are drept de administrare a terenurilor pe care sunt amplasate amenajările piscicole aparţinând domeniului public al statului, fiind abilitată să încheie contractele de concesiune având ca obiect terenurile pe care sunt amplasate amenajările piscicole, aşa cum este şi Lacul Seaca.

Susţine că reclamanta nu dovedeşte o vătămare şi că instanţa de fond este în eroare cu privire la calitatea A.N.P.A. de instituţie publica a Statului şi de faptul că redevenţa se face venit la Bugetul public al Statului, preluând din motivarea sentinţei civile nr. 195/2010 pronunţata in dosarul nr. x/2009 al Curţii de Apel Ploieşti, fără a avea în vedere ca speţa dedusa judecaţii e diferită.

Nici motivarea intervenientului Ministerul Finanţelor Publice nu vine in sprijinul reclamantei, motivele acesteia fiind străine de natura cauzei.

3. Art. 3 si 4 din Legea Apelor, precum şi dispoziţiile cuprinse în O.U.G. nr. 23/2008 şi confirmată de Legea nr. 317/2009, cu privire modul de constituire şi dreptul de administrare a bunurilor aflate in domeniul public sau privat al Statului Roman au fost încălcate de instanţa de fond şi in soluţionarea fondului cauzei.

Apreciază că la încheierea contractului de concesiune nr. x/2006 au fost respectate prevederile legale .

Susţine că argumentul potrivit căruia un lac s-a format în mod natural sau artificial nu este contrar prevederilor art. 3 alin. (5) din Legea nr. 107/1996, instanţa făcând un adaos nepermis la lege, singura condiţie prevăzută de lege fiind ca, pe respectivul teren, să existe o amenajare piscicola.

Cu privire la încadrarea Lacului Seaca în categoria de "lac natural", faţă de concluziile raportului de expertiză, afirmă că aceasta susţinere nu este sau, cel puţin, nu mai este valabilă, în condiţiile în care sursele de apă naturală (aport freatic) nu mai există, astfel încât, asigurarea cu apă a lacului se face din surse artificiale (prin canalul de distribuţie).

Dreptul de proprietate al Statului Roman asupra bunului concesionat nu a fost contestat de niciuna dintre părţi dar Administraţia Naţionala "Apele Române", nu are nici un drept de administrare asupra cuvetei şi malurilor amenajării piscicole Seaca, conform Ordonanţei de urgenţă Nr. 107/2002.

4. Sentinţa civila este nemotivată în ceea ce priveşte capătul de cerere privind anularea contractului de concesiune, în condiţiile în care a arătat instanţei de fond că reclamanta nu invocă motive de nulitate absolută a contractului de concesiune.

La momentul încheierii contractului de concesiune, cel care l-a încheiat în numele proprietarului, a justificat, prin prisma legislaţiei în vigoare, un drept de administrare, prezumându-se ca avea vocaţia de a încheia în numele statului un contract administrativ.

Din cartea funciară nu reiese ca ABA -Buzău Ialomiţa ar fi administratorul terenului concesionat, singura menţiune care ar fi putut să pună la îndoială buna-credinţă a subdobânditorului dreptului real, în contradictoriu cu legislaţia incidentă la încheierea contractului.

În drept, s-au invocat: art. 20 din Legea nr. 554/2004, art. 486 si art. 488 pct. 6 şi 8 din noul C. proc. civ., art. 7 din Legea nr. 554/2004, Legea nr. 213/1998, Legea Apelor nr. 107/1996, dispoziţiile O.U.G. nr. 23/2008 şi confirmată de Legea nr. 317/2009.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimata Administraţia Naţională "Apele Române" - Administraţia Bazinală de Apă Buzău – Ialomiţa a solicitat respingerea recursului formulat de pârâta Agenţia Naţională pentru Piscicultură şi Acvacultură, ca nefondat şi menţinerea, drept temeinică şi legală, a sentinţei recurate.

4.2. Administraţia Naţională "Apele Române" - Administraţia Bazinală de Apă Buzău – Ialomiţa a formulat întâmpinare şi împotriva recursului formulat de pârâta societatea A. S.R.L., prin care a solicitat şi respingerea acestuia ca nefondat, apreciind că atât încheierea de şedinţă din data de 14 noiembrie 2018, cât şi sentinţa civilă nr. 56 din data de 31 martie 2021, ambele pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti – secţia de contencios administrativ şi fiscal, reprezintă hotărâri judecătoreşti temeinice şi legale.

În esenţă, împotriva ambelor recursuri, intimata susţine că:

Calitatea procesuală a intimatei rezultă ope legis, din interpretarea coroborată a art. 3 din Legea nr. 107/1996, raportat la Legea 213/1998, preluată la acest moment în Codul administrativ şi în C. civ.

Înainte de formularea cererii de chemare în judecată a invitat la conciliere directă ambele pârâte.

Lacul Seaca este proprietatea publică a statului roman aflat în administrarea instituţiei intimate, A.N.P.A. fiind administratorul fondului viu iar nu malurile şi cuvetele lacurilor.

Hotărârile de guvern, H.G. nr. 1045/2000, H.G. nr. 1705/2006, de atestare a domeniului public al statului, sunt cele prin care este constituit dreptul de administrare al intimatei, alături de legislaţia din domeniul apelor, respectiv art. 3 alin. (1) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 107/1996.

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 23/2008 este un act cu caracter normativ care prevede că A.N.P.A. administrează terenurile pe care sunt amplasate amenajări piscicole aparţinând domeniului public al statului, dar aceasta nu este susţinută de o hotărâre de guvern care să stabilească în mod clar bunurile ce fac obiectul acestui drept de administrare, aşa cum Legea 107/1996, este însoţită de hotărârile de guvern nr. 1045/2000, pana la H.G. nr. 1705/2006, unde in Anexa 12, sunt clar identificate bunurile proprietate de stat.

S-a primit în proprietate doar suprafaţa de 1354,36 metri pătraţi, cum decurge din anexa Certificatului nr. x, prin urmare, putea fi concesionată doar această suprafaţă.

În ceea ce priveşte alte două lacuri naturale, Esna şi Lutul Alb, intimata a urmat aceeaşi procedură de anulare a contractelor de concesiune şi a avut câştig de cauză, apreciind că identitatea de situaţie ar trebui să conducă la identitate de soluţii.

Lucrările hidrotehnice realizate pe un lac natural în scopul exploatării sale piscicole, cum ar fi canale, stăvilare, cât şi alte lucrări de reglare a nivelului apei în funcţie de necesităţile amenajării piscicole, nu conduc la schimbarea caracterului de lac natural care este conferit de modul de formare a lacului şi nu de modificările realizate în vederea exploatării fondului piscicol.

Concluzia expertului, în sensul că amenajarea Seaca este un heleşteu-bazin piscicol, prevăzut cu canale de alimentare si evacuare ale apei, dotat cu construcţii hidrotehnice şi instalaţii de alimentare si evacuare a apei, staţie de pompare şi conductă de evacuare, este greşită deoarece nu se ia în calcul faptul că aceasta amenajare este înfăptuită în cuveta unui lac natural, Lacul natural Seaca, care face parte din bazinul hidrografic Dunăre XIV-1, cum se desprinde din Anexele la hotărârile de guvern 1045/2000, 1326/2001, 45/2002, 2060/2004 si 1705/2006.

4.3. Prin întâmpinarea depusă, Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, a solicitat respingerea recursului formulat de pârâta societatea A. S.R.L, ca nefondat.

În esenţă, apărările sunt asemănătoare intimatei Administraţia Naţională "Apele Române" - Administraţia Bazinală de Apă Buzău – Ialomiţa.

5. Procedura de soluţionare a recursurilor

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 20 septembrie 2021 s-a fixat termen de judecată la data de 22 februarie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs asupra căii de atac formulate

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi hotărârile recurate, în raport de motivele de casare invocate (şi în limitele a ceea ce s-a recurat), probele administrate şi normele legale incidente, Înalta Curte constată că atât recursul declarat de pârâta societatea A. S.R.L. împotriva încheierii de şedinţă din data de 14 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, cât şi recursurile declarate de pârâta Agenţia Naţională pentru Piscicultură şi Acvacultură şi pârâta societatea A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 56 din data de 31 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – secţia de contencios administrativ şi fiscal sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 488 alin. (1) noul C. proc. civ. casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate enumerate în mod limitativ la pct. 1-8, iar prin cererile de recurs se invocă motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 noul C. proc. civ., respectiv: hotărârea este nemotivată (sub un singur aspect) şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Critica privind nemotivarea hotărârii, sub aspectul capătului de cerere privind anularea contractului de concesiune, este nefondată.

Contrar susţinerii recurentei A. S.R.L., reclamanta A.N. Apele Române, în calitate de pretins titular al dreptului de administrare, a invocat nulitatea contractului de concesiune din perspectiva încălcării normelor legale ce reglementează dreptul de proprietate publică al Statului Român.

Prima instanţă a constatat întemeiate susţinerile reclamantei din perspectiva prevederilor art. 3 alin. (1) Legea apelor nr. 107/1996 şi a hotărârii judecătoreşti definitive care stabileşte că reclamanta are drept de administrare a bunurilor din domeniul public al statului, inclusiv Lacul Seaca, motiv pentru care, contractul de concesiune nu este legal, întrucât nu a fost încheiat de instituţia care este titulara dreptului de administrare.

Aceste considerente sunt clare, explicite şi converg spre soluţia pronunţată, context în care, nu se poate susţine nemotivarea hotărârii sub aspectul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se invocă, în esenţă, patru chestiuni de drept, greşit interpretate şi aplicate în cauză: 1. Greşita aplicare a prevederilor art. 7 Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, raportat la lipsa procedurii prealabile; 2. Încălcarea prevederilor din Legea apelor nr. 107/1996 şi O.U.G. nr. 23/2008 privind pescuitul şi acvacultura, raportat la modul de constituire al dreptului de administrare al bunurilor aflate în domeniul public al Statului Român, disputa esenţială referindu-se la existenţa/inexistenţa dreptului de administrare a Lacului Seaca de către cele două autorităţi publice - A.N.P.A. şi A.N. Apele Române; 3. În legătură cu critica anterioară, s-a invocat şi lipsa calităţii procesuale active, respectiv, inexistenţa unui drept de administrare a Lacului Seaca de către A.N. Apele Române şi inexistenţa unei vătămări; 4. Nerespectarea principiilor fundamentale ale procesului civil, dreptului la apărare, prin înlăturarea concluziilor expertizei.

În ceea ce priveşte lipsa procedurii prealabile, Înalta Curte îmbrăţişează argumentele şi raţionamentul primei instanţe şi constată că prin corespondenţa purtată anterior declanşării prezentului litigiu, părţile au fost invitate la conciliere prealabilă, aspect menţionat explicit (în acest sens sunt înscrisurile de la dosar x/2017 al Tribunalului Buzău) iar A. a comunicat răspuns, scopul legii fiind atins. În aceste condiţii, a respinge acţiunea ca inadmisibilă înseamnă a nega dreptul de acces la instanţă, prevăzut de art. 6 C. proc. civ. şi art. 6 CEDO, fără nicio justificare.

Corect s-a reţinut că termenul de formulare a plângerii prealabile/concilierii prealabile se opune părţilor contractante nu unui terţ vătămat, aşa cum rezultă şi din cuprinsul Deciziei CCR nr. 797/2007, care a declarat neconstituţional art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

În plus, cu privire la momentul de la care începe să curgă acest termen pentru terţul vătămat, din probatoriul administrat nu rezultă momentul luării efectiv la cunoştinţă de către reclamantă a conţinutului contractului de concesiune ce face obiectul litigiului. De altfel, nici recurenta nu menţionează un astfel de moment, mărginindu-se a afirma, fără susţinere probatorie, că reclamanta a avut cunoştinţă de acest contract, cu mult timp anterior. A avea cunoştinţă de existenţa contractului şi a lua efectiv cunoştinţă de conţinutul acestuia sunt două chestiuni distincte, legea având în vedere momentul luării la cunoştinţă a conţinutului contractului.

Cât timp, din actele dosarului, nu rezultă tardivitatea îndeplinirii procedurii prealabile, acţiunea nu poate fi considerată inadmisibilă.

În analiza celorlalte critici, primordial, trebuie amintit că starea de fapt, modul în care prima instanţă a analizat şi interpretat probele administrate nu pot face obiectul recursului, orice critici de netemeinicie a hotărârii fiind inadmisibile în această cale de atac.

Aşadar, în fapt, s-a reţinut că Lacul Seaca, obiect al contractului de concesiune nr. x/2006, cu actele adiţionale ulterioare, face parte din Bazinul Hidrografic Dunăre şi aparţine domeniului public al statului, aşa cum rezultă din anexa Hotărârii de Guvern pentru aprobarea inventarului bunurilor din domeniul public al statului, H.G. nr. 1045/2000.

Dreptul de proprietate publică al statului român nu este contestat, fiind o chestiune definitiv tranşată în dosarul cu numărul x/2009

Aşa cum rezultă din contractul de concesiune, A. S.R.L., care a cumpărat activele fermei Seaca, a concesionat suprafaţa de 106,22 ha de teren pe care sunt amplasate activele amenajării piscicole Seaca şi care este aferentă acestei amenajări.

Terenul pe care este amplasată "amenajarea piscicolă" este în suprafaţă de doar 1354.36 mp, ceea ce înseamnă că societatea a concesionat o suprafaţă de teren mult mai mare.

Aspectele esenţiale ale soluţionării prezentului litigiu, au fost dezlegate, în mod definitiv, în dosar nr. x/2014 şi dosar nr. x/2013, cu privire la celelalte 2 lacuri, aflate în situaţie juridică identică cu Lacul Seaca, este vorba de Lacul Esna şi Lacul Lutul Alb.

Astfel, prin decizia nr. 2780/2015 (în dosar x/2014) şi decizia nr. 4485/2014 (în dosar x/2013), ambele pronunţate de Curtea de apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, au fost menţinute hotărârile Tribunalului Buzău de anulare a contractelor de concesiune încheiate pentru cele două lacuri.

Instanţele au hotărât că, făcând parte din Bazinul hidrografic Dunăre XIV -1 conform Atlasului Cadastral al Apelor Române, ediţia 1992, aprobat prin Ordinul ministerial nr. 399/1997 al Ministrului Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, emis în baza Legii apelor nr. 107/1996, cele trei lacuri fac parte din domeniul public al statului, astfel cum rezultă din Hotărârile de Guvern pentru aprobarea inventarelor bunurilor din domeniul public al statului (H.G. nr. 1045/2000, H.G. nr. 1326/2001, H.G. nr. 15/2004, H.G. nr. 2060/2004, H.G.. 1705/2006).

Totodată, s-a lămurit faptul că A.N.P.A. nu putea dispune de terenurile aflate în proprietatea publică a statului, titularul dreptului de administrare asupra malurilor şi cuvetelor lacurilor, conform art. 3 alin. (1) Legea nr. 107/1996 şi art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 107/2002, privind înfiinţarea Administraţiei Naţionale "Apele Române", fiind reclamanta A.N. Apele Române şi nu pârâta A.N.P.A., care administrează doar fondul piscicol/amenajarea piscicolă, în baza O.U.G. nr. 23/2008.

În plus, s-a stabilit că cele trei lacuri sunt lacuri naturale şi că lucrările hidrotehnice realizate pe un lac natural în scopul exploatării sale piscicole, cum ar fi canale, stăvilare cât şi alte lucrări de reglare a nivelului apei în funcţie de necesităţile amenajării piscicole, nu conduc la schimbarea caracterului de lac natural, care este conferit de modul de formare a lacului. Lucrările de la suprafaţa lacului, edificiul artificial pentru amenajarea piscicolă sunt distincte de cuveta şi malurile lacului, ce se află în administrarea autorităţii reclamante.

Efectul pozitiv al lucrului judecat presupune ca o situaţie juridică, dezlegată definitiv de o instanţă de judecată, să nu poată fi contrazisă prin hotărâri ulterioare. Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un proces care are legătura cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis, în acest sens fiind art. 431 alin. (2) C. proc. civ..((2) Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.) Această reglementare a autorităţii de lucru judecat, în forma prezumţiei, vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti.

Aşa fiind, în mod legal, prima instanţă a reţinut efectul pozitiv al lucrului judecat rezultat, pe de o parte, din dosarul x/2009 al Curţii de apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, unde s-a stabilit că lacul din litigiu face parte din domeniul public al statului român, reclamanta A.N. Apele Române fiind titulara dreptului de administrare. În acest sens, se mai reţine că în cuprinsul hotărârilor de guvern care stabilesc inventarul bunurilor din domeniul public al Statului Român, malurile şi cuvele lacurilor de pe cursurile din Bazinul Hidrografic Dunăre aparţin domeniului public al statului şi au fost date în administrarea Companiei Naţionale "Apele Române", conform H.G. nr. 981/1998, în prezent: A.N. Apele Române, conform O.U.G. nr. 107/2002.

Pe de altă parte, disputa existenţei/inexistenţei dreptului de administrare asupra celor trei lacuri, inclusiv calitatea procesuală a reclamantei şi existenţa vătămării, calificarea lacurilor şi normele de drept incidente au fost tranşate definitiv în cele două dosare - x/2014 şi y/2013 - în care ambele autorităţi publice (A.N. Apele Române şi A.N.P.A.) au avut calitatea de parte.

În prezenţa efectului pozitiv al lucrului judecat, instanţa sesizată ulterior nu poate face evaluări proprii asupra acestor chestiuni. Prima instanţă a procedat legal, pornind raţionamentul juridic de la aceste chestiuni tranşate definitiv prin hotărâri judecătoreşti ce nu pot fi ignorate.

În acest context, criticile din recurs vor fi respinse întrucât repun în discuţie chestiuni litigioase soluţionate anterior şi tind la încălcarea efectului pozitiv al lucrului judecat.

Potrivit art. 435 alin. (1) C. proc. civ., în relaţia dintre cele două autorităţi publice, prezumţia de lucru judecat are caracter absolut, ceea ce înseamnă ca nu se poate pretinde stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat anterior.

În fine, în acord cu poziţia intimatei reclamante, reţinând că suprafaţa de teren pe care se află amenajarea piscicolă este de 1354.36 metri pătraţi, Înalta Curte constată că, indiferent de calificarea Lacului Seaca, ca amenajare piscicolă sau habitat piscicol natural, în sensul art. 2 pct. 2 lit. A) (heleşteu) şi pct. 3 (lac natural) din O.U.G. nr. 23/2008 privind pescuitul şi acvacultura, A.N.P.A., în virtutea atribuţiilor conferite de acest act normativ, respectiv, atribuţia de a concesiona terenuri pe care sunt amenajări piscicole (art. 20 lit. h), nu putea încheia un contract de concesiune pe o suprafaţă de 106,22 ha, lipsindu-i competenţa legală în acest sens.

Faţă de toate aceste aspecte, sunt inutil a fi analizate punctual criticile din recurs, cu privire la chestiunile juridice tranşate anterior, întrucât toate acestea nu pot înlătura efectul pozitiv al lucrului judecat, aplicat corect de prima instanţă (chiar dacă aceasta nu menţionează în mod clar dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ.), raţionamentul juridic exprimat de judecătorul fondului fiind însuşit şi de către instanţa de recurs.

Prin urmare, nici criticile de nelegalitate invocate de A. S.R.L. nu pot fi fructificate în recurs. Buna credinţă nu poate fi opusă nulităţii absolute a contractului de drept administrativ.

Nu se poate reţine nici încălcarea principiilor egalităţii drepturilor procesuale, a dreptului la apărare ori, încălcarea rolului instanţei în aflarea adevărului, pentru că, în cauză se impune cu prioritate efectul pozitiv al lucrului judecat. Trebuie menţionat şi faptul că aceste critici nu pot contura cele două motive de casare invocate, art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru toate aceste considerente, având în vedere că prima instanţă a realizat o legală interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente în cauză, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, ambele recursuri.

Cheltuieli de judecată în recurs

Raportat la soluţia la care s-a ajuns în urma deliberării şi la prevederile art. 453 C. proc. civ., recurenţii sunt în culpă procesuală putând fi obligaţi la plata cheltuielilor de judecată în recurs.

Având în vedere că intimata Administraţia Naţională "Apele Române" - Administraţia Bazinală de Apă Buzău – Ialomiţa nu a făcut dovada naturii şi cuantumului cheltuielilor de judecată solicitate, până la închiderea dezbaterilor, cererea acesteia va fi respinsă ca neîntemeiată, nefiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta societatea A. S.R.L. împotriva încheierii de şedinţă din data de 14 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge recursurile declarate de pârâta Agenţia Naţională pentru Piscicultură şi Acvacultură şi pârâta societatea A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 56 din data de 31 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge cererea intimatei-reclamante Administraţia Naţională "Apele Române" - Administraţia Bazinală de Apă Buzău - Ialomiţa privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 7 martie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.