Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 1234/2022 AI generated

FGA liability for late penalties and litigation costs in subrogation claims: exclusion from "insurance claims" under Law No. 213/2015

Case Number Decizia nr. 1234/2022
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The Supreme Court of Cassation and Justice dismissed the appeal as unfounded, thereby upholding the Court of Appeal's decision to reject the insurer-reclaimant's action against the Insured Guarantee Fund (FGA). The dispute concerned a challenge to FGA's administrative decision refusing payment of late penalties and court costs awarded to a CASCO insurer for a subrogation claim against an insolvent RCA insurer, where the plaintiff argued these sums constituted "insurance claims" under Law No. 213/2015. Relying on the specific scope of its prior Decision No. 29/2020 and the definition of "insurance claim" in Article 4(1)(a) of Law No. 213/2015, the court held that late penalties owed by the RCA insurer to the subrogated CASCO insurer do not arise from the RCA insurance contract but from the RCA insurer's own tort liability for missing payment deadlines under ASF Norm 14/2011; consequently, these amounts are excluded from the FGA's guarantee obligation, which covers only sums resulting directly from the insurance contract.

Legislator headnote

AI generated

art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ, art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ, art. 425 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, art. 2210 C. civ; FGA liability for late penalties and litigation costs in subrogation claims: exclusion from "insurance claims" under Law No. 213/2015: The dispute concerned a challenge to FGA's administrative decision refusing payment of late penalties and court costs awarded to a CASCO insurer for a subrogation claim against an insolvent RCA insurer, where the plaintiff argued these sums constituted "insurance claims" under Law No. 213/2015. Relying on the specific scope of its prior Decision No. 29/2020 and the definition of "insurance claim" in Article 4(1)(a) of Law No. 213/2015, the court held that late penalties owed by the RCA insurer to the subrogated CASCO insurer do not arise from the RCA insurance contract but from the RCA insurer's own tort liability for missing payment deadlines under ASF Norm 14/2011; consequently, these amounts are excluded from the FGA's guarantee obligation, which covers only sums resulting directly from the insurance contract.

Keywords

AI generated
subrogation of insurer liability for costs insurance contract insurance fund law of obligations casco insurance

Cited Legislation

AI generated

Cited Case Law

AI generated
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004

Legal basis for the final order to dismiss the appeal as unfounded.

art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Procedural rule applied for the rejection of the appeal.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 2 martie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la 17.11.2020, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat contestaţie împotriva Deciziei FGA nr. 24796 din 27.10.2020 solicitând: anularea în tot a deciziei contestate ca fiind netemeinică şi nelegală, obligarea intimatei FGA la plata sumei de 1002,24 RON reprezentând penalităţi de întârziere, şi a sumei de 1082.58 RON - reprezentând cheltuieli de judecată stabilite prin sentinţa civilă nr. 5564/24.04.2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 în dosarul nr. x/2014; obligarea intimatei FGA la plata cheltuielilor de judecată generate de soluţionarea prezentului litigiu.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 202 din 17 februarie 2021, a respins contestaţia formulată de către reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanta A. S.A a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului arată că instanţa de fond a aplicat greşit normele de drept material aplicabile spetei.

Prin hotărârea atacata instanţa de fond a respins contestaţia A. împotriva deciziei FGA nr. 24796 din 27.10.2020 prin care solicita obligarea intimatului pârât FGA la plata sumei de:

-1002.24 RON reprezentând penalităţi de întârziere

- 1082.58 RON - reprezentând cheltuieli de judecată, ambele reprezentând creanţe stabilite prin Sentinţa definitive civilă nr. 5564/24.04.2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 în Dosarul nr. . x/2014

In esenţa, instanţa de fond a respins contestaţia cu următoarea motivare:

- penalităţile şi cheltuielile de judecată nu rezulta dintr-un contract de asigurare doar despăgubirile rezultând din contractual de asigurare făcând obiectul garanţiei oferite de FGA;

- penalităţile şi cheltuielile de judecata nu intra în categoria creanţelor din asigurări in sensul Legii nr. 213/2015;

- creditorul poate recupera aceste sume in cadrul procedurii de faliment.

Penalităţile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări reprezintă creanţe din asigurări in sensul Legii nr. 213/2015:

Prin Decizia ÎCCJ nr. 29/2020 pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept s-a reţinut că penalităţile de întârziere fac parte din categoria creanţelor de asigurări.

Penalităţile de întârziere reprezintă un accesoriu al despăgubirii si urmează soarta creanţei principale - despăgubirea din asigurarea RCA - care face obiectul garantării de către FGA;

Penalităţile de întârziere rezulta în mod expres din contractul de asigurare RCA, fiind prevăzute chiar prin normele care reglementează contractul de asigurare RCA (Ordinul CSA 14/2011, Norma 23/2014).

Cu alte cuvinte, acestea au natură contractuală şi este izvorâtă din contract, nu doar obligaţia principală, ci şi obligaţia de plată a accesoriilor.

Decizia ÎCCJ nr. 29/2020 (pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept) - confirmă acest aspect.

Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, solicită obligarea FGA la plata sumei de 1002.24 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi a sumei de 1082.58 RON - reprezentând cheltuieli de judecată stabilite prin sentinţa civilă nr. 5564/24.04.2015. pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 în Dosarul nr. x/2014.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Analizând criticile invocate în recurs raportat la sentinţa atacată şi la actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte are în vedere prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."

Verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar constată că aceasta îndeplineşte exigenţele menţionate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată.

Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătoreşti înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raţionamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

În cauza de faţă, instanţa de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. 425 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Motivul de recurs analizat are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune.

În motivarea hotărârii judecătoreşti se regăsesc toate susţinerile invocate de partea reclamantă, astfel că sentinţa nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.,

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că A. s-a adresat Fondului de Garantare a Asiguraţilor cu o cerere de plată prin care a făcut trimitere la sentinţa civilă nr. 5564/24.04.2015, pronunţată în Dosarul nr. x/2014 şi a solicitat plata următoarelor sume: 1002.24 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi 1082.58 RON - reprezentând cheltuieli de judecată stabilite prin sentinţa civilă nr. 5564/24.04.2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 în Dosarul nr. x/2014.

Soluţionând cererea de plată formulată de A., Fondul a emis Decizia nr. 24796 din 27.10.2020, prin care a respins plata sumei de 2084,82 RON (1002,24 RON reprezentând penalităţi de întârziere + 1082,58 RON reprezentând cheltuieli de judecată).

Pentru a dispune soluţia respingerii plăţii penalităţilor de întârziere, FGA s-a prevalat de următorul raţionament:

Penalităţile de întârziere nu îşi au sursa într-un contract de asigurare, motiv pentru care ele nu reprezintă creanţe de asigurări, deci nu pot fi achitate din disponibilităţile l Fondului.

Penalităţile de întârziere au fost gândite ca daune moratorii, iar dispoziţiile legale care reglementează plata acestor penalităţi se aplică doar societăţilor de asigurare, nu şi Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

Fondul nu este succesorul în drepturi şi obligaţii al societăţii B. S.A., astfel că nu poate fi obligat la plata penalităţilor de întârziere.

Înalta Curte va avea în vedere că potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015:

"(1)În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie:

a) creanţa de asigurări - creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare; (...)

Textul de lege a fost interpretat prin Decizia nr. 29/2020 a ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a reţinut că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.(..)"

În procedura de plată reglementată de legea nr. 213/2015, contrar susţinerilor recurentei, creanţele de asigurări în sensul legii nu conţin sume reprezentând plata de penalităţi de întârziere datorate de asiguratorul RCA asiguratorului CASCO, pentru neîndeplinirea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirilor.

Aceste penalităţi de întârziere nu îşi au izvorul în contractul de asigurare încheiat de asiguratorul RCA cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci sunt în legătură strictă cu modalitatea de îndeplinire de către asiguratorul RCA a obligaţiei de plată a despăgubirii în cadrul acţiunii în regres, exercitată în considerarea dispoziţiilor art. 2210 C. civ., privind subrogarea asiguratorului în drepturile asiguratului său.

Prin Decizia nr. 29/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a dezlegat aspecte referitoare la interpretarea art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 în limitele cererii cu care a fost sesizată, cerere care nu viza şi chestiunea delimitării sumelor care pot fi incluse în categoria creanţelor izvorâte din dreptul de regres al societăţii de asigurare.

În realitate, ÎCCJ a fost chemată să dezlege următoarea chestiune: "dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment", iar nu dacă sumele reprezentând penalităţi de întârziere datorate de asiguratorul RCA asiguratorului care exercită dreptul de regres sunt creanţe de asigurare.

Aceste referiri ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la termenul de "penalitate" nu trebuie interpretate separat de restul interpretării şi în dezacord cu obiectul interpretării.

Înalta Curte face referire expresă la aceea că aceste creanţe de asigurări, fie ele şi penalităţi, atunci când este cazul, trebuie să rezulte din contractul de asigurare.

În cauză este evident faptul că prin Decizia nr. 29/2020, ÎCCJ nu a lămurit chestiunea penalităţilor de întârziere pretinse de asiguratorul CASCO de la asiguratorul RCA în temeiul dispoziţiilor art. 64 alin. (4) din Norma ASF nr. 14/2011 (în vigoare la data accidentului), în sensul în care acestea ar reprezenta creanţe de asigurări potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din legea nr. 213/2015 ci, dimpotrivă, a condiţionat recunoaşterea acestei calităţi de aceea că despăgubirile solicitate de asiguratorul CASCO, independent de natura lor, să aibă drept izvor contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală.

În realitate, astfel cum în mod corect a observat FGA, aceste penalităţi de întârziere nu îşi au izvorul în contractul de asigurare încheiat de asiguratorul RCA, ci sunt datorate în temeiul art. 64 alin. (4) al Normei din 2011 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, izvorul obligaţiei de plată fiind răspunderea civilă delictuală a asiguratorului RCA pentru fapta proprie.

Potrivit textului menţionat, penalităţile de întârziere sunt datorate de asiguratorul RCA pentru nerespectarea la termen a obligaţiei de plată despăgubirii solicitată de asiguratorul CASCO în exercitarea dreptului de regres, respectiv pentru prejudiciul cauzat de asiguratorul RCA prin depăşirea termenelor de plată reglementate de art. 64 alin. (2) şi (3) din Norma (în vigoare la data plăţi despăgubirii de către asiguratorul CASCO).

Pe cale de consecinţă, prin raportare inclusiv la Decizia ÎCCJ nr. 29/2020, suma solicitată de recurentă cu titlu de penalităţi de întârziere nu reprezintă creanţă care rezultă din contractul de asigurare RCA, ci reprezintă despăgubire datorată de asiguratorul RCA în temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, cum în mod corect a observat pârâtul FGA.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va înlătura ca nefondate alegaţiile recurentei referitoare la caracterul obligatoriu al Deciziei ÎCCJ nr. 29/2020, în privinţa recunoaşterii naturii de creanţă de asigurare inclusiv a penalităţilor solicitate de asiguratorul CASCO de la asiguratorul RCA în faliment, pentru neîndeplinirea de către acesta din urmă a obligaţiei de plată a despăgubirii, cu ocazia exercitării regresului.

De asemenea, invocarea de către recurenta-reclamantă a Deciziei nr. 29/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nu schimbă concluzia inexistenţei obligaţiei pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor de a achita sumele pretinse de reclamantă constând în penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată stabilite prin sentinţa civilă nr. 5564/24.04.2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 în Dosarul nr. x/2014.

Totodată, Decizia nr. 29/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, are un obiect strict determinat, sub aspectul problemei de drept care a făcut obiectul dezlegării, motiv pentru care dezlegarea dată nu poate fi extinsă la alte dispoziţii legale şi nici la alte situaţii de drept care sunt conexe cu norma juridică interpretată pe calea acestui mecanism de asigurare a unei practici judiciare unitare.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile formulate de recurentă sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A împotriva sentinţei nr. 202 din 17 februarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti– secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 martie 2022.