Standard for suspending administrative norms: rejection of suspension where challenges to issuer competence and EU law compliance require full substantive review rather than prima facie assessment.

Şedinţa publică din data de 2 martie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Inspecţia Judiciară şi Inspectorul-şef al Inspecţiei Judiciare, dl. B., a solicitat instanţei:

- anularea Ordinului pentru aprobarea Regulamentului privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecţie nr. 136 din data de 11 decembrie 2018 (completat şi modificat succesiv prin Ordinele nr. 10, 34, 80 şi 102 din 2020), deoarece acesta îi aduce o vătămare drepturilor şi interesului legitim, încălcând mai multe dispoziţii legale

- suspendarea Ordinului pentru aprobarea Regulamentului privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecţie nr. 136 din data de 11 decembrie 2018 (completat şi modificat succesiv prin Ordinele nr. 10, 34, 80 şi 102 din 2020), în temeiul art. 15 rap. la art. 14 din legea nr. 554/2004, solicităm instanţei.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 142/F-C din 11 august 2021, a respins ca neîntemeiate excepţiile inadmisibilităţii, lipsei de interes şi lipsei calităţii procesuale pasive, invocate de pârâţi prin întâmpinare şi a respins, ca neîntemeiată, cererea de suspendare formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Inspecţia Judiciară şi B. - Inspector Şef al Inspecţiei Judiciare.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurentul apreciază că judecătorul s-a limitat la a constata că nu sunt îndeplinite condiţiile cazului bine justificat deoarece reclamantul nu trebuie doar să afirme existenţa unor motive de nelegalitate, ci trebuie să ofere unele elemente probatorii care, fără o cercetare aprofundată, să permită formarea unui dubiu serios asupra legalităţii actului, un stadiu incipient al convingerii că, în final, este posibil ca prezumţia de legalitate să fie răsturnată.

Contrar concluziilor reţinute, tocmai acest raţionament trebuia să conducă instanţa la o soluţie contrară: stadiul incipient al formării convingerii că este posibilă răsturnarea prezumţiei de legalitate reprezintă o etapă constituentă a analizei de legalitate. De aceea, posibilitatea răsturnării prezumţiei de legalitate nu trebuie legată de "formarea convingerii", ci de greutatea indiciilor oferite de reclamant cu privire la motivele de nelegalitate. Tocmai faptul că această "greutate" probatorie poate deschide calea unei analize serioase, aşa cum arată instanţa, ar fi trebuit să conducă la concluzia opusă, a constatării cazului bine justificat şi, în cele din urmă, la soluţia de admitere a cererii de suspendare a actului administrativ.

Prin natura ei, "aparenţa" presupune o înfăţişare potenţial înşelătoare, o obturare a esenţei. Aparenţa de legalitate se transformă, sub greutatea şi seriozitatea criticilor formulate în aparenţă de nelegalitate. Or, criticile formulate sunt suficient de serioase şi îngrijorătoare să conducă la reţinerea a cel puţin unei aparenţe de nelegalitate.

Nu doar fragmentele la care face trimitere instanţa trebuie luate în considerare la analiza cazului bine justificat, ci şi interpretarea pe care Curtea o conferă Deciziei 2006/928/CE şi obiectivelor de referinţă care figurează în anexa la aceasta, care trebuie să ţină seama în mod corespunzător, în temeiul principiului cooperării loiale prevăzut la articolul 4 alin. (3) TUE, de rapoartele întocmite de Comisie pe baza Deciziei 2006/928, în special de recomandările formulate în rapoartele menţionate.

Decizia 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei, precum şi rapoartele întocmite de Comisia Europeană pe baza acestei decizii constituie acte adoptate de o instituţie a Uniunii, care pot fi interpretate de Curte în temeiul articolului 267 TFUE. 2) Articolele 2, 37 şi 38 din Actul privind condiţiile de aderare a Republicii Bulgaria şi a României şi adaptările tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană coroborate cu articolele 2 şi 49 TUE trebuie interpretate în sensul că Decizia 2006/928 intră, în ceea ce priveşte natura sa juridică, conţinutul său şi efectele sale în timp, în domeniul de aplicare al Tratatului între statele membre ale Uniunii Europene şi Republica Bulgaria şi România privind aderarea Republicii Bulgaria şi a României la Uniunea Europeană. Această decizie este obligatorie în toate elementele sale pentru România atât timp cât nu a fost abrogată. Obiectivele de referinţă care figurează în anexa la aceasta urmăresc să asigure respectarea de către acest stat membru a valorii statului de drept prevăzută la articolul 2 TUE şi au caracter obligatoriu pentru statul membru respectiv, în sensul că acesta din urmă este ţinut să ia măsurile adecvate pentru atingerea acestor obiective, ţinând seama în mod corespunzător, în temeiul principiului cooperării loiale prevăzut la articolul 4 alin. (3) TUE, de rapoartele întocmite de Comisie pe baza Deciziei 2006/928, în special de recomandările formulate în rapoartele menţionate.

Susţinerea că judecătorul fondului ar fi trebuit să consulte Raportul MCV din iunie 2021, în care se reiterează recomandarea MCV din 2018: Numirea imediată, de către Consiliul Superior al Magistraturii, a echipei interimare de conducere a Inspecţiei Judiciare şi numirea, în termen de trei luni, prin concurs, a unei noi conduceri a Inspecţiei Judiciare.

Principiul aplicabilităţii directe şi principiul efectului direct îşi găsesc izvorul principal în aceeaşi hotărâre a Curţii, pronunţată în cauza Van Gend en Loos. Judecătorii europeni au stabilit că Tratatul CEE reprezintă "mai mult decât un acord din care izvorăsc obligaţii reciproce între statele contractante", iar "dreptul comunitar nu creează exclusiv obligaţii în sarcina persoanelor private, ci are şi obiectivul de a le conferi drepturi care devin parte ale patrimoniului lor. De asemenea, având în vedere că orice instanţă naţională se poate adresa instanţei europene printr-o întrebare preliminară, devine evident că autorii tratatului, respectiv statele membre, au avut drept obiectiv aplicarea normelor dreptului UE în mod direct raporturilor juridice dintre persoane private, prin intermediul instanţelor naţionale.

Prin aceeaşi hotărâre, Curtea de Justiţie a arătat, cu privire la efectul direct, că "articolul 12 (din cadrul Tratatului CEE) conţine o interdicţie clară şi necondiţionată (...) prin însăşi natura sa, această interdicţie este perfect adaptată pentru a produce efecte directe în raporturile juridice dintre statele membre şi justiţiabilii acestora (...)". Totuşi, potrivit Curţii, o normă cu efect direct trebuie "să nu fie însoţită de nicio rezervă din partea statelor prin care punerea sa în aplicare să fie condiţionată de un act pozitiv de drept intern". Prin urmare, norma cu efect direct trebuie să aibă un caracter absolut (lipsa oricărei rezerve) şi un caracter necondiţionat de intervenţia statelor membre prin măsuri de drept intern.

Prin jurisprudenţa sa ulterioară, instanţa de la Luxemburg a conturat mai bine principiul efectului direct, indicând condiţii suplimentare pentru aplicarea sa. Astfel, o normă va avea efect direct doar atunci când este suficient de clară şi precisă, nefiind necesare alte măsuri din partea unui actor statal, aşa încât acţiunea judecătorului naţional să fie suficientă pentru a asigura aplicarea acesteia (CJ, 27/67, Fink-Frucht GmbH c. Hauptzollamt Munchen-Landsbergerstrasse, Hotărârea din 4 aprilie 1968, ECLI:EU:C:1968:22). Neîndeplinirea unei obligaţii de transpunere sau detaliere a prevederilor unei norme europene nu va împiedica efectul direct al acesteia (cu excepţia cazului particular al directivelor, tratat în cele ce urmează), atât timp cât condiţiile clarităţii şi preciziei sunt îndeplinite (CJ, 2/74, C. c. Belgiei, Hotărârea din 21 iunie 1974, ECLI:EU:C:1974:68).

O analiză complexă a principiului efectului direct trebuie să ia în calcul şi fiecare tip de izvor de drept al Uniunii Europene.

În cazul tratatelor, dreptul primar va beneficia de efect direct vertical şi în cele mai multe cazuri, de efect direct orizontal. Astfel, încă din cauza Van Gend & Loos s-a stabilit că un resortisant al oricăruia dintre statele membre va putea invoca o normă de drept primar împotriva statului ori autorităţilor statale.

În final, arată că ceea ce pierde din vedere prima instanţă este reprezentat tocmai de aplicarea efectului direct al tratatelor Uniunii, reţinut în Hotărârea CJUE din 18 mai 2021.

Un alt indiciu privind nelegalitatea actului atacat derivă din comportamentul intimaţilor şi se referă la faptul că Ordinul nr. 136 din 11.12.2018 completat şi modificat prin Ordinele nr. 10, 34, 80, 102 din 2020, a cărui anulare o solicită, a fost "abrogat" de inspectorul-şef al Inspecţiei Judiciare, care a procedat la emiterea unui nou Ordin privind Regulamentul de efectuare a lucrărilor de inspecţie judiciară nr. 51 din 14 iunie 2021.

În ceea ce priveşte calitatea de organ administrativ a Inspecţiei Judiciare, apreciază că în acelaşi cadru analitic se încadrează şi consideraţiile privind "clarificarea acestui aspect", care se poate realiza, în opinia instanţei, doar pe baza unei interpretări a normelor legale care reglementează modul de funcţionare şi statutul acestei instituţii publice", "în condiţii de contradictorialitate" (satisfăcute în prezenta cauză), din moment ce critica formulată priveşte un indiciu de nelegalitate punctual, ce ţine de accesibilitatea unui act juridic normativ.

Înţelege să reitereze criticile formulate în cererea de chemare în judecată, respectiv împrejurările legate de starea de fapt şi de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

Pentru argumentele arătate, solicită admiterea recursului, casarea sentinţei şi, în rejudecare, admiterea cererii privind suspendarea Ordinului pentru aprobarea Regulamentului privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecţie nr. 136 din data de 11 decembrie 2018 (completat şi modificat succesiv prin Ordinele nr. 10, 34, 30 şi 102 din 2020).

4. Apărările formulate în cauză

Intimata Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea hotărârii primei instanţe ca fiind legală şi temeinică.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei")

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."

Verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar constată că aceasta îndeplineşte exigenţele menţionate, întrucât judecătorul fondului a expus argumentele care au fundamentat soluţia adoptată.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc literal toate susţinerile invocate de partea reclamantă în legătură cu nelegalitatea actului administrativ contestat în cauză, sentinţa nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Mai mult, nu s-ar putea pune în discuţie nici lipsa unei motivări ori existenţa unor considerente contradictorii, ori străine de natura pricinii, Curtea de Apel Piteşti examinând corespunzător şi complet argumentele invocate în capătul de cerere vizând suspendarea actului normativ.

Judecătorul a expus o motivare extrem temeinică şi elaborată, astfel încât instanţa de recurs are posibilitatea de a determina în ce măsură norma juridică a fost sau nu corect aplicată, în speţă dispoziţiile art. 15 raportat la art. 14 din Legea nr. 554/2004, privind contenciosul administrativ şi fiscal.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate de ordine publică prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta sancţionează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, situaţie ce nu se poate constata în prezenta speţă.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că în prezentul litigiu reclamantul A. a solicitat suspendarea executării actului contestat, reprezentat de Regulamentului privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecţie nr. 136 din data de 11 decembrie 2018 (completat şi modificat succesiv prin Ordinele nr. 10, 34, 80 şi 102 din 2020) apreciind că existenţa cazului justificat, conform art. 14-15 din Legea nr. 554/2004, este justificată prin următoarele aspecte: actul contestat este semnat de o persoană care nu avea calitatea de inspector şef, legal numit, în raport de dezlegările date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în cauzele conexate C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19. C-355/19 şi C-397/19 la data de 18 mai 2021; actul contestat a fost adoptat fără respectarea dispoziţiilor legale privind principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, fiind de asemenea, lipsit de previzibilitate şi nerespectând garanţiile privind dreptul la un proces echitabil.

Instanţa de fond a făcut analiza condiţiilor cumulative prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, constatând în mod legal şi temeinic, în speţa de faţă, lipsa unor argumente aparent valabile referitoare la nelegalitatea actului administrativ contestat şi nici existenţa unei pagube iminente.

Referitor la condiţiile de fond prevăzute de art. 14, privind cazul bine justificat şi paguba iminentă, se reţine că potrivit art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, prin caz bine justificat se înţelege - împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ, iar potrivit art. 2 alin. (1) lit. ş), prin pagubă iminentă se înţelege-prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public. Cele două condiţii de fond trebuiesc îndeplinite cumulativ.

Suspendarea executării actelor administrative este un instrument procedural eficient pus la dispoziţia autorităţii emitente sau a instanţei de judecată în vederea respectării principiului legalităţii, atât timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a deciziei contestate, fiind echitabil ca aceasta din urmă să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi.

Recomandarea nr. R(89) 8 adoptată de Comitetul de Miniştri din cadrul Consiliului Europei la 13.09.1989, referitoare la protecţia jurisdicţională provizorie în materie administrativă a apreciat că este de dorit să se asigure persoanelor o protecţie jurisdicţională provizorie, fără a se recunoaşte, totuşi, eficacitatea necesară acţiunii administrative. De asemenea, a reţinut că autorităţile administrative acţionează în numeroase domenii şi că activităţile lor sunt de natură a afecta drepturile, libertăţile şi interesele persoanelor. În plus, Recomandarea mai sus citată a arătat că executarea imediată şi integrală a actelor administrative contestate sau susceptibile de a fi contestate poate cauza persoanelor, în anumite circumstanţe, un prejudiciu ireparabil, pe care echitatea îl impune să fie evitat, în măsura posibilului.

În situaţia în care un act administrativ este contestat înaintea unei autorităţi jurisdicţionale, iar aceasta nu s-a pronunţat cu privire la legalitatea sa, reclamantul are posibilitatea de a cere aceleiaşi autorităţi jurisdicţionale sau unei alte autorităţi jurisdicţionale competente să decidă măsuri de protecţie provizorie în legătură cu actul administrativ. Autoritatea jurisdicţională chemată să decidă măsuri de protecţie provizorie trebuie să ia în apreciere ansamblul circumstanţelor şi intereselor prezente. Asemenea măsuri pot fi acordate în special în situaţia în care executarea actului administrativ este de natură să producă pagube grave, dificil de reparat şi în cazul în care există un argument juridic aparent valabil referitor la legalitatea actului administrativ."

Protecţia provizorie a drepturilor şi intereselor persoanelor private este reiterată şi de Recomandarea nr. (2003)16 din 9 septembrie 2003 a Comitetului Miniştrilor către Statele membre cu privire la executarea deciziilor administrative şi jurisdicţionale în domeniul dreptului administrativ, astfel:

"Când legea nu prevede că introducerea unei contestaţii împotriva unei decizii determină suspendarea automată a punerii sale în aplicare, persoanele private trebuie să aibă posibilitatea de a cere unei autorităţi administrative sau jurisdicţionale să suspende aplicarea deciziei contestate, pentru a asigura protecţia drepturilor şi intereselor lor."

Jurisprudenţa europeană a statuat cu valoare de principiu în sensul că suspendarea executării poate fi încuviinţată, daca s-a stabilit şi că: a. judecătorul efectuează o evaluare comparativă a intereselor părţilor ("balance of interests"), în sensul că în cadrul examinării cererii de suspendare a executării unei decizii este necesar şi ca instanţa de contencios sa analizeze în mod comparativ riscurile inerente fiecărei soluţii posibile; b. acordarea suspendării este justificată la prima vedere în fapt şi în drept (fumus boni iuris), în sensul că motivele şi argumentele reclamantului din cadrul acţiunii în anulare par a fi de natură serioasă la o examinare "prima facie".

Prin urmare, în cadrul cererii de suspendare, instanţa nu va efectua un control de legalitate asupra actului administrativ, această obligaţie revenindu-i instanţei de fond, învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare, cu alte cuvinte, pentru a dispune suspendarea, instanţa nu mai trebuie să îşi formeze convingerea că acţiunea principală va fi admisă, ci doar să ajungă la concluzia că argumentele reclamantului din acţiunea principală sunt suficient justificate.

Pornind de la aceste principii, în aprecierea existenţei sau nu a condiţiei cazului temeinic justificat, Înalta Curte constată cerinţa cazului bine justificat nu este îndeplinită în situaţia dată, motivat de faptul că în cazul soluţionării unei cereri de suspendare instanţa nu poate să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să se limiteze la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept, care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un asemenea act.

Or, argumentele pe baza cărora s-a formulat o astfel de solicitare au vizat în concret însăşi verificarea legalităţii Ordinului nr. 136/2018, în principal, din perspectiva competenţei inspectorului-şef de a emite un astfel de act, raportată la contextul legislativ în care acesta şi-a exercitat interimar funcţia de conducere.

Aceste critici presupun implicit ca instanţa să facă o analiză a Deciziei C.J.U.E şi să stabilească legalitatea şi oportunitatea atât a actului normativ care a condus la situaţia reclamată, cât a regulamentului emis ulterior de inspectorul - şef al Inspecţiei Judiciare, pe perioada în care acesta a asigurat interimatul funcţiei.

Contrar interpretării recurentului-reclamant, prin Decizia C.J.U.E din 18 mai 2021 s-a stabilit că revine instanţei naţionale obligaţia de a se pronunţa asupra legalităţii numirii inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare, pe perioada interimatului, în funcţie de ansamblul elementelor pertinente ale contextului de fapt şi de drept naţional.

Mai mult, a arătat instanţa europeană că trebuie avut în vedere dacă reglementarea naţională care a condus la această situaţie a avut ca efect să confere guvernului naţional o competenţă de numire directă şi dacă a putut da naştere unor îndoieli legitime cu privire la utilizarea Inspecţiei Judiciare ca instrument de presiune asupra activităţii judecătorilor şi procurorilor sau de control politic al acestei activităţi.

Totodată, criticile invocate de recurentul - reclamant în prezentul recurs sunt în fapt argumente invocate în susţinerea acţiunii introductive, atâta timp cât actul normativ în baza căruia a fost asigurat interimatul funcţiei de conducere se află în vigoare şi se bucură de prezumţia de legalitate, instanţa neavând posibilitatea de a constata îndeplinită condiţia cazului bine justificat într-o analiză sumară a cererii.

Nemulţumirea recurentului - reclamant faţă de modalitatea de legiferare a unei situaţii de excepţie nu reprezintă un motiv suficient care să justifice suspendarea unor norme regulamentare, ori care să implice per se înlăturarea de la aplicare a unui act normativ în vigoare, cu atât mai mult cu cât chiar instanţa europeană a arătat în concret că acest atribut intră în sarcina instanţei naţionale în urma unei analize temeinice raportată la criteriile indicate chiar în decizie.

Înalta Curte reţine că aceste argumente ce privesc un control de legalitate de fond nu se pot analiza în cadrul unei proceduri sumare a suspendării, unde instanţa trebuie să facă un control asupra unor motive aparente de legalitate, fiind necesare administrarea de probatorii, analiza îndeplinirii condiţiilor de suspendare nu poate antama fondul pricinii într-o asemenea manieră în care să conducă la un examen de legalitate identic acţiunii în anulare.

Fără a antama fondul, Înalta Curte reţine că legalitatea actului normativ poate fi verificată doar prin raportare la normele legale superioare în temeiul cărora a fost emis actul administrativ individual cu caracter normativ şi prin raportare la prerogativele legale conferite de legiuitor emitentului cu privire la dreptul său de a emite norma incriminată.

Înalta Curte constată că celelalte elemente invocate nu fundamentează concluzia unei îndoieli serioase în privinţa legalităţii actelor administrative, analiza acestora făcând necesară antamarea fondului cererii de anulare a Ordinelor contestate.

Aprecierea cumulativă a îndeplinirii celor două condiţii trebuie să se facă în concordanţă cu caracterul de măsură de protecţie provizorie pe care-l are suspendarea executării actului administrativ, or din acest punct de vedere, nu se poate face o analiză separată a condiţiei cazului temeinic justificat fără să se aibă în vedere şi prejudiciul cauzat reclamantului prin punerea în executare a actului administrativ.

În ceea ce priveşte existenţa condiţiei referitoare la necesitatea prevenirii unei pagube iminente, se constată că, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, prin "pagubă iminentă" se înţelege prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.

Analizând această cerinţă, Înalta Curte apreciază că nu este îndeplinită în cauză, paguba iminentă presupunând o anumită urgenţă pentru a opera suspendarea efectelor unui act administrativ.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile formulate de recurent sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei nr. 142/F-C din 11 august 2021, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 martie 2022.