CNCD non-discrimination finding upheld; police officer's claim of indirect discrimination based on job classification rejected

Şedinţa publică din data de 3 martie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi membrii Consiliului Director a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună anularea Hotărârii nr. 445/26.05.2021, iar aspectele ce au făcut obiectul verificărilor în dosarul x/2021 să fie reanalizate şi în acest sens să fie dat un răspuns clar, dacă fapta respectivă constituie sau nu un caz de discriminare.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 195 din 1 noiembrie 2021, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâtul Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Vâlcea, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată din oficiu, a respins cererea formulată în contradictoriu cu membrii Consiliului Director, ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală şi, de asemenea, a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Vâlcea.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

După o amplă prezentare a situaţiei de fapt, în motivarea recursului se arată că articolele indicate din cadrul Legii nr. 153/2017, nu au fost analizate în mod corespunzător.

Instanţa de fond a indicat dispoziţiile art. 6, alin. (1), lit. f) din Legea-cadru nr. 153/2017, cu referire la instituirea principiului ierarhizării sistemului de salarizare, atât pe verticală, cât şi pe orizontală, în cadrul aceluiaşi domeniu, în funcţie de complexitatea şi importanţa activităţii desfăşurate, în timp ce art. 6 alin. (1) lit. h) din lege consacră principiul sustenabilităţii financiare, în sensul stabilirii nivelului de salarizare pentru personalul bugetar, astfel încât să se asigure respectarea plafoanelor cheltuielilor de personal ale bugetului general consolidat, precum şi dispoziţiile art. 8 din Legea-cadru nr. 153/2017, care stabilesc criteriile generale pe baza cărora are loc ierarhizarea posturilor în vederea stabilirii salariilor de bază, atât între domeniile de activitate, cât şi în cadrul aceluiaşi domeniu - indicându-se aici Decizia nr. 310 din 07.05.2019, paragraful 33.

Deşi a fost indicat paragraful 33 din Decizia nr. 310 din 07.05.2019, în susţinerea dispoziţiilor art. 6, alin. (1), lit. f) şi art. 8 din Legea-cadru nr. 153/2017, instanţa de fond nu a urmărit şi celelalte paragrafe anterioare paragrafului 33.

Recurentul precizează că obiectul deciziei îl constituie excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (3), art. 6 lit. a) teza finala, art. 11 alin. (1), art. 24, art. 25 alin. (1) şi art. 38 alin. (2) lit. b) şi alin. (3) lit. e) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, ridicate de părţi şi care vizează categorii de bugetari din cadrul administraţiilor locale.

Însă, cererea de anulare a Hotărârii nr. 445, emisă de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării la data de 26.05.2021, vizează analizarea a două fişe de post identice, inclusiv faptul că sunt precizate atribuţii suplimentare pentru recurent, constituite la nivelul aceluiaşi angajator -Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Vâlcea, respectiv structură, şi anume Serviciul Ordine Publică.

Recurentul consideră că în cauză este aplicabilă Directiva 2000/78/CE, care la art. 2, defineşte, la alin. (1), "principiul egalităţii de tratament" ca fiind "absenţa oricărei discriminări directe sau indirecte, bazate pe unul din motivele menţionate la art. 1". La alin. (2), lit. a), acesta prevede că "o discriminare directă se produce atunci când o persoană este tratată într-un mod mai puţin favorabil decât este, a fost sau va fi tratată într-o situaţie asemănătoare o altă persoană, pe baza uneia dintre motivele menţionate la articolul 1".

În susţinerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii şi practică judiciară CEDO.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Vâlcea a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că recurentul-reclamant deţine gradul de inspector principal de poliţie şi este încadrat la Inspectoratul de Poliţie Judeţean Vâlcea - Serviciul Ordine Publică, pe funcţia de ofiţer principal I coordonare mediu rural, funcţie prevăzută cu gradul de comisar de poliţie, poziţia 109B în statul de organizare.

Nivelul de salarizare al poliţistului este corespunzător postului pe care îl ocupă, potrivit legislaţiei în vigoare, fiind plătit pe maximul funcţiei pe care o ocupă, respectiv ofiţer principal I, funcţie prevăzută în statul de organizare al IPJ Vâlcea.

În cazul recurentului-reclamant, acesta este încadrat şi plătit pe funcţia maximă pe care este încadrat, respectiv ofiţer principal I.

Potrivit art. 10 alin. (1) şi alin. (2) din Legea-Cadru nr. 153 din 28 iunie 2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice: Salariile de bază sunt diferenţiate pe funcţii, grade/trepte şi gradaţii. Fiecărei funcţii, fiecărui grad/treaptă profesională îi corespund 5 gradaţii, corespunzătoare tranşelor de vechime în muncă, cu excepţia funcţiilor de demnitate publică şi funcţiilor de conducere pentru care gradaţia este inclusă în indemnizaţia lunară/salariul de bază prevăzut pentru aceste funcţii în anexele nr. I-IX, precum şi a personalului militar, poliţiştilor şi funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare.

Legiuitorul a prevăzut, în mod similar, în toate legile anuale speciale de aplicare a legislaţiei-cadru că pentru personalul nou-încadrat, pentru personalul numit/încadrat în aceeaşi instituţie/autoritate publică pe funcţii de acelaşi fel, inclusiv pentru personalul promovat în funcţii sau în grade/trepte profesionale, salarizarea se face la nivelul de salarizare pentru funcţii similare din cadrul instituţiei/autorităţii publice în care acesta este numit/încadrat sau din instituţiile subordonate acestora, în cazul în care nu există o funcţie similară în plată. (art. 39 alin. (1) din Legea-Cadru nr. 153/2017)

Înalta Curte constată că instanţa de fond temeinic şi legal a reţinut că atât în Hotărârea nr. 672/23.09.2020 a C.N.C.D., cât şi în Hotărârea nr. 445/26.05.2021 a C.N.C.D s-a reţinut că recurentul-reclamant a invocat existenţa unei discriminări în raport de faptul că ar avea aceleaşi atribuţii cu persoanele încadrate ca ofiţeri specialişti 1, poziţia 109, deşi acesta este încadrat ofiţer principal I, cu poziţia 109 B.

Prezintă relevanţă încadrarea diferită a reclamantului în raport cu persoana comparabilă, analiză realizată de C.N.C.D. şi care este definitorie pentru respectarea principiului ierarhizării prevăzut de art. 6 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 153/2017.

Înalta Curte are în vedere faptul că principiul egalităţii sau nediscriminării constă în aceea că persoanele care se găsesc într-o situaţie identică au dreptul la un tratament identic, fără ca egalitatea să însemne uniformitate.

Funcţia sa este aceea de a preveni formularea de distincţii arbitrare şi de a evita diferenţele de tratament juridic fără motive obiective.

Principiul nediscriminării este înscris în toate tratatele şi documentele internaţionale de protecţie a drepturilor omului. Acest principiu presupune aplicarea unui tratament egal tuturor indivizilor, care sunt egali în drepturi. Conceput astfel, principiul nediscriminării apare ca o formă modernă şi perfecţionată a principiului egalităţii tuturor în faţa legii. De altfel, art. 7 din Declaraţia Universală proclamă că toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au dreptul, fără deosebire, la protecţia egală a legii.

Ca natură juridică, dreptul la nediscriminare, prevăzut de art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, este un drept subiectiv substanţial. Textul în discuţie enumeră un număr de 13 motive de nediscriminare, însă această listă nu este limitativă. Cu alte cuvinte, este interzisă orice formă de discriminare, indiferent de criteriul care stă la baza ei.

Dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din C.E.D.O., este un drept subiectiv substanţial, care nu are o existenţă independentă în sistemul de protecţie europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale pe care aceasta îl instituie, deoarece nu poate fi invocat decât prin raportare la acestea. El poate apărea însă autonom, prin aceea că, într-o situaţie dată, este posibil să fie încălcat, fără a se constata şi o încălcare a drepturilor în legătură cu care a fost invocat. Constatarea unei încălcări a acestor dispoziţii se poate face, însă, numai în legătură cu un alt drept apărat de Convenţie şi/sau de protocoalele sale adiţionale, iar după data de 1 aprilie 2005, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 12 la Convenţie privitor la interdicţia generală a oricărei forme de discriminare, şi cu privire la orice drept recunoscut în legislaţia naţională a unui stat contractant.

Făcând o interpretare nuanţată a prevederilor Convenţiei, organele acesteia au concluzionat însă că a distinge nu înseamnă a discrimina, observând existenţa unor situaţii ale căror particularităţi impun a fi tratate diferenţiat.

Diferenţa de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenţie, numai atunci când autorităţile statele introduc distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.

De asemenea, conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, în concordanţă cu cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, principiul constituţional al egalităţii în drepturi presupune identitatea de soluţii numai pentru situaţii identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluţii diferite pentru persoanele aflate în situaţii distincte.

În plus, Protocolul nr. 12 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului impune interdicţia generală a oricărei forme de discriminare.

Curtea de la Strasbourg reţine două criterii cumulative de definire a discriminării: o inegalitate de tratament în exercitarea sau beneficierea de un drept recunoscut (Curtea EDO, 23 noiembrie 1983, Van der Mussele, Seria x nr. x, p. 46; Curtea EDO, 18 februarie 1991, Fredin, Seria x nr. x, p. 60) şi lipsa unei justificări obiective şi rezonabile (Curtea EDO, 23 iulie 1968, Affaire linguistique belge c/Belgique, Seria x nr. x, p. 9).

În sistemul nostru juridic, principiul analizat se găseşte reglementat în art. 16 alin. (1) din Constituţie şi în O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată.

Conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, discriminarea reprezintă orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice".

În opinia Înaltei Curţi, în cauza de faţă, nu poate fi vorba de aplicarea unui tratament privilegiat sau discriminatoriu, de constatarea unei inegalităţi, contrare prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie.

Or, raportat la circumstanţele concrete ale cauzei, la domeniul şi instituţiile reglementate prin normele legale în discuţie, având în vedere şi argumentele anterior arătate, o discriminare a recurentului în raport cu personalul la care face referire, în motivele de recurs, nu poate fi primită.

În raport cu cele reţinute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul – reclamant A. împotriva sentinţei nr. 195/F-CONT din 1 noiembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 martie 2023.