Time-limit defense bars annulment of prosecutor appointment refusal despite preliminary complaint response delay

Şedinţa publică din data de 23 februarie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea în contencios administrativ înregistrată la data de 10 noiembrie 2020 pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat instanţei de judecată ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună anularea Hotărârii secţiei pentru Procurori nr. 668 din data de 23 iulie 2019, obligarea pârâtei la emiterea unei noi hotărâri de admitere a cererii reclamantului de numire în funcţia de procuror în temeiul art. 331 din Legea nr. 303/2004 şi înaintarea cererii de numire la Preşedintele României, precum şi obligarea la daune morale în sumă egală cu salariul net de procuror cu vechime de peste 20 de ani, începând de la înregistrarea acţiunii şi până la numirea efectivă în funcţie, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 83 din 30 iunie 2021, Curtea de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru procurori, fără cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 12 mai 2021, Curtea de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia tardivităţii formulării acţiunii, invocată de pârât, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Reclamantul A. a declarat recurs împotriva sentinţei civile nr. 83 din 30 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal, iar pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru procurori a declarat recurs incident împotriva aceleiaşi sentinţe, precum şi împotriva încheierii din 12 mai 2021, pronunţată de aceeaşi instanţă.

3.1. Reclamantul A. a declarat recurs în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Recurentul-reclamant a învederat, în esenţă, că hotărârea instanţei de fond este nelegală şi netemeinică, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv prevederile art. 33 indice 1 din Legea nr. 304/2004 şi prevederile Legii nr. 554/2004, precum şi motivată necorespunzător, contradictoriu şi cu motive străine cauzei.

Astfel, actul administrativ atacat sub aspectul nemotivării în mod explicit şi adecvat şi într-o manieră clară şi neechivocă a aprecierii asupra oportunităţii cererii este supus controlului instanţei de contencios administrativ în concordanţă cu prevederile art. 1 alin. (1) şi (2), art. 2, art. 8 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004.

Totodată, criteriul oportunităţii nu poate fi o expresie a arbitrariului şi a subiectivismului exclusiv, ci este o dimensiune a legalităţii, derivând din capacitatea recunoscută autorităţii care emite actul administrativ de a alege dintre mai multe soluţii posibile şi egale.

În susţinerea recursului a invocat şi decizia nr. 5744/04.11.2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal în dosarul cu nr. x/2019

3.2. Pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru procurori a declarat recurs în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei şi încheierii recurate, cu consecinţa admiterii în prealabil a excepţiei tardivităţii formulării acţiunii şi a respingerii cererii de chemare în judecată, ca tardiv formulată.

În motivare, recurentul-pârât a susţinut, în esenţă, că hotărârile recurate au fost pronunţate cu aplicarea greşită a art. 11 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, art. 2534 alin. (2) din C. civ., art. 41 din Decretul Preşedintelui României nr. 195/2020 şi art. 62 din Decretul Preşedintelui României nr. 240/2020, în raport de situaţia de fapt incidentă în cauză.

Astfel, recurentul-reclamant a primit răspunsul la plângerea prealabilă la data de 30 octombrie 2019, aşa cum a precizat chiar acesta în cererea de chemare în judecată şi cum rezultă din dovezile depuse la dosar, iar cererea de chemare în judecată a fost introdusă în data de 10 noiembrie 2020, în condiţiile în care nu a invocat motive temeinice pentru care ar fi depăşit termenul de 6 luni prevăzut de lege.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 09 septembrie 2021, recurentul-pârât a solicitat respingerea recursului formulat de recurentul-reclamant, ca nefondat, reiterând, în esenţă, apărările formulate în faţa instanţei de fond.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 24 septembrie 2021, recurentul-reclamant a solicitat respingerea recursului incident, ca inadmisibil.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinări şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul incident formulat de pârât este fondat, în limitele şi pentru considerentele expuse în continuare, urmând să respingă ca nefondat recursul formulat de reclamant.

În temeiul art. 248 C. proc. civ., care reglementează regula potrivit căreia instanţa trebuie să se pronunţe mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei, urmează să analizeze cu prioritate excepţia tardivităţii acţiunii, invocată de recurentul-pârât prin recursul incident, având în vedere efectul pe care admiterea excepţiei îl produce, respectiv faptul că devine inutilă analizarea fondului cauzei.

Astfel, prin Hotărârea secţiei pentru Procurori a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 666/23.07.2019 s-a constatat îndeplinirea condiţiilor de numire în funcţia de procuror în temeiul art. 331 din Legea 303/2004 a candidaţilor A. şi B..

Prin Hotărârea nr. 667/23.07.2019 s-a hotărât înaintarea cererii numire a candidatei B., iar prin Hotărârea nr. 668/23.07.2019 s-a hotărât respingerea cererii reclamantului de numire în temeiul prevederilor legale susmenţionate.

Recurentul-reclamant a formulat plângere prealabilă împotriva acestei hotărâri, analizată şi respinsă în şedinţa din data de 26 septembrie 2019 a Consiliului Superior al Magistraturii, secţia pentru Procurori.

Ulterior, a învestit instanţa de judecată cu o acţiune având ca obiect anularea Hotărârii nr. 668/23.07.2019, cererea de chemare în judecată având ca finalitate numirea sa în funcţia de procuror.

Contrar celor reţinute de judecătorul fondului, instanţa de control judiciar constată că cererea de chemare în judecată nu a fost formulată cu respectarea termenului de 6 luni prevăzut de lege.

Potrivit art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, "Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la: a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă; (…)."

În cauză, din actele şi lucrările dosarului rezultă că pârâtul a procedat la comunicarea către reclamant a soluţiei pe care a dat-o plângerii prealabile a celui din urmă, dovadă în acest fiind borderoul din data de 24 octombrie 2019 .

În ceea ce priveşte data la care i-a fost comunicată reclamantului, deşi pârâtul susţine că aceasta s-a efectuat la data de 30 octombrie 2019, aşa cum a precizat şi reclamantul la pagina 3 din cererea de chemare în judecată, instanţa de recurs constată că soluţia privind plângerea prealabilă i-a fost comunicată reclamantului la data de 06 noiembrie 2019, potrivit răspunsului oferit de Compania Naţională Poşta Română S.A. - Oficiul poştal Bucureşti nr. 84, la care a fost ataşată şi dovada de primire .

În aceste condiţii, ţinând cont şi de prevederile art. 41 din Decretul Preşedintelui României nr. 195/2020 şi ale art. 62 din Decretul Preşedintelui României nr. 240/2020, potrivit cărora termenele de decădere de orice fel au fost suspendate pe durata stării de urgenţă, termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004 s-a împlinit la data de 15 iunie 2020, conform art. 2534 alin. (2) C. civ.

În acest sens, Înalta Curte aminteşte că termenul de decădere pentru exercitarea drepturilor procedurale constituie un factor de securitate juridică şi răspunde, de asemenea, nevoii de a lăsa titularului dreptului un termen de reflecţie suficient pentru a-i permite să aprecieze oportunitatea de a prezenta o cerere şi pentru a defini conţinutul ei. Astfel, se marchează limita temporală a controlului ce poate fi exercitat şi se semnalează, în acelaşi timp, indivizilor şi autorităţilor statului, perioada peste care acest control nu mai este posibil.

Sancţiunea decăderii poate fi evitată în condiţiile în care partea împotriva căreia curge termenul dovedeşte că a fost împiedicată să efectueze actul de procedură în termenul legal şi că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate, sens în care dispune art. 186 C. proc. civ.

În speţă, recurentul-reclamant a formulat cerere de repunere în termen prin răspunsul la întâmpinare formulat în faţa instanţei de fond, susţinând faptul că plicul conţinând răspunsul la plângerea sa prealabilă a fost preluat, probabil, de către părinţii săi care, la data respectivă domiciliau în Ungaria, iar dintr-o omisiune cauzată de vârsta lor înaintată, aceştia au uitat să îi dea plicul. Acesta a primit plicul după întoarcerea părinţilor în ţară, repatrierea şi stabilirea domiciliului în România, în cursul lunii august 2020, în municipiul Satu Mare, str. x, în realitate locuind în apartamentul nr. x.

Potrivit art. 186 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ. "(1) Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedeşte că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate. (2) În acest scop, partea va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen. În cazul exercitării căilor de atac, această durată este aceeaşi cu cea prevăzută pentru exercitarea căii de atac."

Termenul de decădere poate suporta, aşadar, o repunere în termen în condiţiile art. 186 C. proc. civ., iar aceasta presupune formularea unei cereri exprese, de către parte, cu indicarea motivelor împiedicării şi într-un interval de timp de la data încetării acestora.

Potrivit art. 186 C. proc. civ., instituţia de drept procesual a repunerii în termen constituie beneficiul acordat de lege titularului unui drept procesual, care din motive temeinic justificate nu şi-a putut exercita dreptul înăuntrul termenului imperativ.

Din analiza coroborată a prevederilor legale rezultă că, pentru repunerea în termen este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii: nerespectarea de către parte a unui termen procedural imperativ, nerespectarea termenului să se datoreze unor motive temeinic justificate, dovedite de parte, împrejurarea ce a împiedicat partea să-şi exercite dreptul în termen să se fi produs înăuntrul acestuia, partea să formuleze atât cererea de repunere în termen, cât şi să îndeplinească actul de procedură neexercitat în termenul iniţial în cel mult 15 zile de la data încetării împiedicării.

În literatura de specialitate, s-a precizat că prin "motive temeinic justificate" trebuie să se înţeleagă numai acele împrejurări care, fără a avea gravitatea forţei majore, sunt exclusive de culpă, fiind piedici relative, iar nu absolute.

Înalta Curte reţine că susţinerile recurentului-reclamant referitoare la faptul că plicul conţinând răspunsul la plângerea sa prealabilă a fost preluat, probabil, de către părinţii săi care, la data respectivă domiciliau în Ungaria, iar dintr-o omisiune cauzată de vârsta lor înaintată, aceştia au uitat să îi dea plicul, pe care i l-au dat în cele din urmă după întoarcerea în ţară, sunt simple alegaţii nedovedite, chiar recurentul-reclamant apreciind această ipoteză ca fiind "probabilă", sens în care nu pot fi reţinute ca motive temeinic justificate pentru neformularea în termen a cererii de chemare în judecată.

Mai mult decât atât, Înalta Curte constată că, deşi recurentul-reclamant susţine că a primit de la părinţi plicul conţinând răspunsul la plângerea sa prealabilă în cursul lunii august 2020, aceasta a formulat cererea de repunere în termen abia la data de 17 februarie 2021, astfel că nici condiţiile privind dovedirea de către parte a motivelor şi formularea cererii de repunere în termen şi a îndeplinirii actului de procedură neexercitat în termenul iniţial în cel mult 15 zile de la data încetării împiedicării nu sunt îndeplinite.

În acest sens, Înalta Curte are în vedere şi că recurentul-reclamant nu justifică pasivitatea de care a dat dovadă în toată această perioadă, în condiţiile în care acesta este un profesionist al dreptului care avea cunoştinţă, pe de o parte, de faptul că urma să primească un răspuns la plângerea sa prealabilă, la adresa indicată de acesta, iar pe de altă parte, despre existenţa acestui termen procedural imperativ pe care era obligat să îl respecte în ceea ce priveşte formularea unei acţiuni în instanţă.

În contextul prezentat, în conformitate cu dispoziţiile enunţate, Înalta Curte va respinge cererea de repunere în termen formulată de recurentul-reclamant.

Prin urmare, reţine instanţa că cererea de chemare în judecată formulată în cauză este prescrisă, recurentul-reclamant nefiind suficient de diligent pentru conservarea drepturilor sale procesuale, aceasta neaflându-se într-o situaţie prevăzută de 186 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.

Termenele pentru exerciţiul drepturilor procesuale nu au ca scop îngrădirea dreptului la un proces echitabil şi efectiv, ci stimularea activităţii procesuale a părţilor prin sancţiunea instituită pentru nerespectarea lor.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că soluţia pronunţată de instanţa de fond se impune a fi reformată în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru procurori, ca prescrisă.

Referitor la recursul formulat de recurentul-reclamant, Înalta Curte apreciază însă că nu se mai impune analizarea recursului formulat de acesta, în condiţiile respingerii cererii de chemare în judecată ca prescrisă şi a efectului produs de această soluţie, având în vedere că argumentele invocate prin memoriul de recurs privesc chestiuni de fond.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., care prevede că "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată", Înalta Curte urmează să oblige recurentul-reclamant la plata către recurentul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru procurori a sumei de 200 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, respectiv taxa judiciară de timbru, conform dovezilor de la dosar .

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 497 C. proc. civ., va admite recursul incident declarat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru procurori împotriva sentinţei civile nr. 83 din 30 iunie 2021 şi a încheierii din 12 mai 2021 ale Curţii de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal, va casa hotărârile recurate şi, în rejudecare, va respinge cererea de repunere în termen formulată de reclamant şi va respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru procurori, ca prescrisă; va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 83 din 30 iunie 2021 a Curţii de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat; va obliga recurentul-reclamant la plata către recurentul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru procurori a sumei de 200 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul incident declarat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru procurori împotriva sentinţei civile nr. 83 din 30 iunie 2021 şi a încheierii din 12 mai 2021 ale Curţii de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează hotărârile recurate şi, în rejudecare:

Respinge cererea de repunere în termen formulată de reclamant.

Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru procurori, ca prescrisă.

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 83 din 30 iunie 2021 a Curţii de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-reclamant la plata către recurentul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru procurori a sumei de 200 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 23 februarie 2023.