Conflict of interest of insolvency practitioner with former legal clients sustaining disciplinary suspension

Şedinţa publică din data de 23 februarie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată la data de 28 noiembrie 2019 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Uniunea Practicienilor în Insolvenţă din România (U.N.P.I.R.), Instanţa Superioară de Disciplină din cadrul U.N.P.I.R. (I.S.D.) şi Instanţa Locală de Disciplină Bucureşti din cadrul U.N.P.I.R. (I.L.D.B.), a solicitat anularea Deciziei nr. 34/01.11.2019, pronunţată de Instanţa Superioară de Disciplină din cadrul Uniunii Naţionale a Practicienilor din România, în dosarul nr. x/2019.

S-a admis cererea pârâtelor de a fi citate în cauză şi CII B. şi C., titularele sesizărilor disciplinare, aceastea neformulând întâmpinare.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 800 din 20 mai 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a UNPIR şi a Instanţei Locale de Disciplină şi a respins acţiunea în contradictoriu cu pârâtele UNPIR şi Instanţă Locală de Disciplină, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă;

- a respins ca nefondată acţiunea formulată către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Instanţa Superioară de Disciplină şi intervenienţii C.I.I B. prin practician titular B. cu şi C..

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 800 din 20 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.

Recurentul-reclamant a învederat, în esenţă, că instanţa de fond s-a mărginit, în mod lapidar şi total lacunar, să motiveze hotărârea pronunţată, nereţinând în motivare, niciunul dintre argumentele invocate şi nedemonstrând/nedemontând niciunul dintre acestea, respectiv nu a răspuns motivelor de critică şi nu a examinat problemele, care i-au fost deduse spre analiză, soluţia pronunţată fiind practic nemotivată.

Aşadar, singurul argument care "motivează" decizia recurată se referă la prezumtivul conflict de interese, definit de Codul de etică profesională, la art. 11, reţinându-se în acest sens, faptul că ar fi fost avocatul D. S.R.L., ştiut fiind că, la momentul încheierii contractului de asistenţă juridică cu persoanele fizice, care aveau şi calitatea de asociaţi ai acesteia, societatea era deja dizolvată din anul 2015.

Recurentul-reclamant a solicitat să se constate faptul că decizia este netemeinică, pentru simplul fapt că se face o confuzie clară între persoanele fizice şi persoanele juridice dizolvate încă din anul 2015, persoanele juridice nemaiavând capacitatea de exerciţiu încă din anul 2015, neputând angaja sub nicio formă avocaţi, care să le reprezinte interesele. Este indubitabil faptul că nu putea avea calitatea de avocat al unor societăţi dizolvate încă din anul 2015, contractul de asistenţă juridică fiind încheiat cu persoanele fizice E., F. şi G., la data de 16 august 2016, la mai bine de un an de la dizolvarea persoanelor juridice.

Totodată, a susţinut că ceea ce se întâmplă în cauză este de fapt suprapunerea a două calităţi, aceea de avocat a persoanelor fizice, avocat coordonator, calitate în care doar a semnat contractul de asistenţă juridică şi reprezentare, iar activităţile propriu-zise, conform Legii nr. 51/1995, au fost desfăşurate de avocatul asociat H., în fapt şi în drept şi de practician în insolvenţă, prin depunerea unei oferte la un dosar aflat pe rolul instanţelor de judecată, în procedura insolvenţei.

Nu în ultimul rând, recurentul-reclamant a arătat că nu au fost încălcate dispoziţiile legale cu privire la incompatibilitatea profesională sau conflictul de interese, nefiind îndeplinite condiţiile privind săvârşirea abaterii disciplinare, prevăzute de art. 29 lit. a) din O.U.G. nr. 86/2006, raportat la art. 18 din Codul de etică.

4. Apărările formulate în cauză

În cauză nu s-au formulat întâmpinări.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, precum şi de dispoziţiile legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii, judecătorul trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au respins cererile părţilor. Motivarea este de esenţa hotărârilor şi este necesară pentru a o face înţeleasă şi acceptată de părţi, dar şi pentru a permite instanţei de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situaţiei de fapt şi a aplicării legii sau numai aplicarea legii.

Este însă important de reţinut că judecătorul este obligat să motiveze soluţia dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părţilor care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât, dacă soluţia este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument.

Analizând hotărârea pronunţată de prima instanţă, Înalta Curte constată că hotărârea recurată cuprinde în mod evident argumentele pe care se întemeiază soluţia de respingere a acţiunii, în raport de motivele invocate prin cererea de chemare în judecată, chiar dacă acestea îl nemulţumesc pe recurentul-reclamant, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reţine incidenţa motivului de casare invocat, considerentele reţinute în fundamentarea soluţiei pronunţate fiind dezvoltate, clar explicate, nelăsând loc de confuzii cu privire la silogismul logico-juridic reţinut.

Înalta Curte reţine că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, în speţă, instanţa de fond a arătat argumentele de fapt şi de drept care au condus la pronunţarea soluţiei recurate, respectiv la înlăturarea apărărilor reclamantului privind împlinirea ori nu a termenului de 2 ani prevăzut de art. 28 din O.U.G. nr. 86/2006, fiind respectate dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi ale art. 425 C. proc. civ.

Aşadar, instanţa de recurs reţine, pe de o parte, că simpla nemulţumire a recurentului-reclamant referitoare la modul în care a interpretat prima instanţă dispoziţiile legale în cauză nu constituie o veritabilă critică de nelegalitate care să se subsumeze motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., iar pe de altă parte, faptul că judecătorul interpretează elementele bazei factuale într-o altă manieră decât cea agreată de parte, relevanţa acestora nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 425 C. proc. civ.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurent pe această cale se invocă, în esenţă, o eventuală greşită interpretare şi aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată. Instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor susţinerilor formulate de acestea.

Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza I. împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind respectate cerinţele unui proces echitabil.

În consecinţă, motivul de recurs analizat este nefondat, întrucât motivarea primei instanţe răspunde argumentelor prezentate de parte, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt şi de drept, nefiind astfel identificate contradicţii în raţionamentul instanţei de fond şi nici considerente străine de natura cauzei, ceea ce face ca motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. să nu-şi găsească incidenţa în cauză.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit acestuia, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt reţinută în cauză şi necontestată de recurent.

Astfel, prin hotărârea nr. 12 din 08 aprilie 2019, emisă de J., a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia tardivităţii formulării plângerii invocată prin întâmpinare şi s-au admis plângerile formulate împotriva practicianului în insolvenţă A., dispunându-se suspendarea calităţii de practician în insolvenţă pe o perioadă de 6 luni, în conformitate cu dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. b) şi art. 73 lit. e) din O.U.G. nr. 86/2006, privind organizarea activităţii de practician în insolvenţă.

Prin aceeaşi hotărâre, J., în conformitate cu prevederile art. 124 alin. (2) din Statut, a pus în vedere practicianului în insolvenţă A. ca în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de suspendare să prezinte la conducerea Filialei Bucureşti a UNPIR dovada că a solicitat înlocuirea din dosarele pe care le administrează cu un alt practician în insolvenţă pe perioada suspendării.

Reclamantul a fost sancţionat disciplinar pentru că, în calitate de practician în insolvenţă, a încălcat principiile fundamentale de etică profesională, definite de Codul de etică profesională şi disciplină al Uniunii, abatere disciplinară prevăzută de art. 73 lit. e) din O.U.G. nr. 86/2006, raportat la art. 3 lit. b) şi e), art. 46 şi art. 52 din Codul de etică profesională şi disciplină al U.N.P.I.R., şi, de asemenea, pentru că se afla în incompatibilitate profesională sau conflict de interese, abatere disciplinară prevăzută şi sancţionată expres de art. 29 lit. a) din O.U.G. nr. 86/2006, raportat la art. 18 din Codul de etică şi la art. 28 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 86/2006, întrucât a avut calitatea de avocat al S.C. K. S.R.L., iar ulterior, în calitate de practician în insolvenţă, a depus ofertă şi a fost desemnat lichidator al aceleiaşi societăţi, fără a respecta obligaţia de a se solicita instanţei înlocuirea sa.

Împotriva hotărârii nr. 12 din 18 aprilie 2019, emisă de Instanţa Locală de Disciplină Bucureşti, reclamantul A. a formulat contestaţie, care a fost respinsă ca neîntemeiată prin Decizia nr. 34 din 01 noiembrie 2019 de Instanţa Superioară de Disciplină .

Împotriva acestei ultime hotărâri, reclamantul practician în insolvenţă a formulat acţiune în anulare, care a fost respinsă de instanţa de fond, care a reţinut, în esenţă, că fapta reţinută în sarcina reclamantului constituie abaterea disciplinară pentru care s-a dispus sancţionarea.

Criticile formulate în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurentul-reclamant a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat/aplicat greşit dispoziţiile legale incidente în cauză, sunt nefondate.

Înalta Curte reţine că este de principiu că practicienii în insolvenţă sunt învestiţi să îndeplinească un serviciu de interes public, iar activitatea acestora trebuie să se înfăptuiască în condiţiile legii, cu respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor şi ale altor persoane interesate.

Conform art. 73 lit. e) din O.U.G. nr. 86/2006: "Constituie abateri disciplinare următoarele fapte: (e) încălcarea principiilor fundamentale de etică profesională, definite de Codul de etică profesională".

Din prevederile art. 73 din O.U.G. nr. 86/2006 aşa cum au fost citate mai sus, rezultă că pe lângă abaterile disciplinare săvârşite de practicienii în insolvenţă, faţă de corpul profesional din care aceştia fac parte, legiuitorul a statuat, în egală măsură, că reprezintă abatere disciplinară şi încălcarea principiilor fundamentale de etică profesională, definite de Codul de etică profesională.

Or, Codul de etică profesională şi disciplină al Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă împreună cu Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 86/2006 privind organizarea activităţii practicienilor în insolvenţă şi Statutul privind organizarea şi exercitarea profesiei de practician în insolvenţă constituie principalele reguli conform cărora Uniunea Naţională a Practicienilor în Insolvenţă şi membrii ei îşi desfăşoară activitatea.

Iar, acest cod de conduită cuprinde o serie de principii fundamentale şi de reguli de a căror respectare, practicianul în insolvenţă este ţinut în relaţiile profesionale cu participanţii la procedurile de insolvenţă, inclusiv cu debitorii şi creditorii din dosarele de faliment aflate pe rolul instanţelor de judecată, în care aceştia sunt desemnaţi să îşi desfăşoare activitatea, cum ar fi independenţa, integritatea morală, respectarea secretului profesional, evitarea conflictului de interese şi a concurenţei neloiale.

Potrivit art. 3 lit. b) şi e) din Codul de etică profesională şi disciplină al Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România, republicat, "principiile fundamentale care trebuie să fie respectate de către practicianul în insolvenţă în conduita lui, în relaţiile profesionale cu ceilalţi, sunt: b) integritatea morală - în exercitarea activităţii lor, membrii Uniunii vor acţiona cu cinste, corectitudine şi sinceritate; e) concurenţa neloială - membrii Uniunii îşi vor exercita activitatea cu bună-credinţă şi cu respectarea cerinţelor unei concurenţe loiale".

Totodată, art. 29 lit. a) din O.U.G. nr. 86/2006 prevede că "în cadrul procedurii insolvenţei, practicianul este obligat să se abţină, sub sancţiunea suspendării din profesie, dacă: a) se află în stare de incompatibilitate profesională sau conflict de interese, astfel cum sunt acestea definite în Statut şi în Codul de etică profesională".

Conflictul de interese este definit prin art. 11 din Codul de etică profesională ca fiind "starea în care se află membrul Uniunii care are un interes personal, de natură patrimonială sau nepatrimonială, care ar putea influenţa imparţialitatea şi obiectivitatea activităţii sale în evaluarea, realizarea şi raportarea atribuţiilor ce îi revin".

Articolul 12 din acelaşi Cod statuează că "Membrii Uniunii au obligaţia să se abţină de la orice fel de conflict de interese şi să comunice instanţelor, în cazul în care au fost numiţi, că nu îşi pot îndeplini obligaţiile din cauza acestui conflict, solicitând înlocuirea".

Instanţa de control judiciar constată că recurentul-reclamant reia, în esenţă, criticile formulate în faţa primei instanţe, referitoare la aplicarea greşită a prevederilor art. 28 din O.U.G. nr. 86/2006, care se referă la imposibilitatea desemnării ca administrator judiciar sau lichidator a practicianului în insolvenţă persoană fizică care a avut, într-o perioadă de 2 ani anterioară datei pronunţării hotărârii de deschidere a procedurii, calitatea de: avocat, consilier juridic, auditor financiar, expert contabil, contabil autorizat al persoanei juridice sau a fost numit ca evaluator, arbitru, mediator, expert judiciar, expert tehnic într-o cauză privind acea persoană juridică, or, aşa cum s-a reţinut şi anterior, din analiza deciziei contestate în cauză reiese fără echivoc că abaterea disciplinară reţinută în sarcina reclamantului constă în aceea că, în calitate de practician în insolvenţă, a încălcat principiile fundamentale de etică profesională definite de Codul de etică profesională şi disciplină al Uniunii şi, respectiv, în faptul se afla în incompatibilitate profesională sau conflict de interese şi totuşi nu a solicitat instanţei înlocuirea sa.

În acest sens, instanţa de recurs constată că în mod corect a concluzionat judecătorul fondului că recurentul-reclamant se află în conflict de interese, astfel cum este definit de art. 11 din Codul de etică profesională, în raport de conduita acestuia reţinută în cauză.

Astfel, acesta a fost avocat al S.C. K. S.R.L. până la data dizolvării societăţii în 2015, iar ulterior, la data de 16 august 2016, a încheiat contract de asistenţă juridică cu persoanele fizice F. şi G., foşti asociaţi ai S.C. K., procedura insolvenţei acestei societăţi fiind deschisă la cererea asociaţilor societăţii, foşti clienţi ai reclamantului până cu câteva luni anterior deschiderii insolvenţei.

În aceste condiţii, reclamantului îi revenea obligaţia de a comunica instanţei, după numire, că nu îşi poate îndeplini obligaţiile din cauza acestui conflict, astfel cum dispune art. 12 din Cod, obligaţie pe care reclamantul nu şi-a îndeplinit-o.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte mai reţine şi că, chiar dacă acesta nu a prestat serviciile avocaţiale pentru clienţii persoane fizice şi doar a semnat contractul de asistenţă juridică şi reprezentare în calitate de avocat coordonator al societăţii de avocaţi Târu şi Asociaţii, interesul său personal care ar fi putut influenţa imparţialitatea şi obiectivitatea activităţii sale în calitate de practician în insolvenţă subzista, întrucât veniturile obţinute de societatea de avocaţi pe care o coordona i-a profitat indiferent de persoana din cadrul societăţii care presta în mod efectiv serviciile plătite de persoanele fizice şi, oricum, în activitatea sa de practician ar fi putut ajunge în situaţia în care să trebuiască să întreprindă măsuri contrare celor efectuate de societatea de avocatură pe care o coordonează.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 800 din 20 mai 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 800 din 20 mai 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 23 februarie 2023.