Paulian action barred: lack of debtor fraud and third-party complicity in property acquired via public forced auction

Acţiune pauliană. Imobil adjudecat în cadrul unei licitaţii publice de creditorul ipotecar. Neîndeplinirea condiţiei privind complicitatea la fraudă a terţului

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligaţii. Executarea obligaţiilor

Index alfabetic: act cu titlu oneros

complicitate la fraudă

contract de credit cu garanţie imobiliară

executare silită

C.civ., art. 1562, art. 1563

La fel ca în cazul oricărui alt mijloc de exercitare a acțiunii civile, în cazul acțiunii revocatorii, pe lângă condițiile generale, trebuie îndeplinite cumulativ şi o serie de condiții de fond, speciale, impuse de lege care rezultă din interpretarea coroborată a prevederilor art. 1562 și art. 1563 C.civ.

Formulând o acțiune pauliană, reclamantul trebuie să dovedească că i s-a creat un prejudiciu actual şi personal prin actul atacat, pentru că debitorul a acţionat cu intenţia de a-i frauda interesele, iar în cazul actelor cu titlu oneros, creditorul trebuie să mai dovedească complicitatea la fraudă a terţului cu care debitorul a încheiat actul.

Întrucât de esenţa acţiunii pauliene este frauda, iar aceasta se poate manifesta numai prin acte de voinţă emanând de la debitor, în cazul în care transferul dreptului de proprietate asupra imobilului nu s-a realizat în mod voluntar, ci bunul a fost adjudecat de către creditorul ipotecar al debitorului într-o licitaţie publică, în cadrul unei proceduri de executare silită, nu sunt întrunite nici condiţia fraudei debitorului şi nici cea a complicităţii la fraudă a terţului adjudecatar.

Opţiunea creditorului ipotecar (a cărui creanţă era anterioară celei a reclamantei) de a participa în procedura executării silite iniţiate de un terţ şi de a valorifica imobilului ca efect al adjudecării, iar nu ca urmare a activării mecanismului presupus de existenţa ipotecii, nu reprezintă o dovadă a complicităţii la fraudă, ci constituie, în fapt, expresia diligenţei creditorului pentru a-şi satisface propriul drept de creanţă şi nu unul de însărăcire a debitorului reclamantei.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 503 din 16 martie 2023

Circumstanţele litigiului:

Obiectul cauzei:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei să-i lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 3, situat în Bucureşti, cu număr cadastral 229475-C1-U67, înscris în cartea funciară nr. x75-C1-U67 a Municipiului Bucureşti compus din 2 camere şi dependinţe, cu o suprafaţă utilă de 78,18 mp şi o suprafaţă construită de 104,80 mp, împreună cu o terasă de 18,46 mp şi cota indiviză de 1,82% din părţile şi dependinţele comune ale imobilului şi teren în proprietate indiviză de 20,59 mp CF x28/PI/1, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 04.06.2019, pârâta B. S.A. a formulat întâmpinare și cerere reconvențională, prin care a invocat excepţia netimbrării cererii, excepţia inadmisibilității cererii față de dispoziţiile art. 860 C.proc.civ., iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Pe calea cererii reconvenționale a solicitat restabilirea situaţiei anterioare, în sensul întoarcerii creanţei în cuantum de 476.301 lei în patrimoniul B. S.A. și reinstituirea ipotecii B. S.A. asupra imobilului în litigiu conform contractului de garanţie reală imobiliară nr. 978 din 17.07.2007 emis de BNP X.

La data de 08.08.2019, reclamanta-pârâtă a depus la dosar precizare şi completare de acţiune, prin care a solicitat obligarea pârâtei-reclamante să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în București, având nr. cadastral 229475-C1-U67, constatarea inopozabilităţii faţă de aceasta a adjudecării şi a actului de adjudecare din data de 17.06.2016 emis în favoarea pârâtei de BEJA X ca urmare a îndeplinirii condiţiei rezolutorii subînţelese în titlul de dobândire al acesteia, în subsidiar, faţă de capătul doi de cerere, în măsura în care nu s-ar constata inopozabilitatea ca urmare a îndeplinirii condiţiei rezolutorii, s-a solicitat constatarea inopozabilităţii actului de adjudecare ca efect al fraudei comise de adjudecatar în dauna reclamantei-pârâte, rectificarea cărţii funciare nr. x75-C1-U67 a Municipiului Bucureşti, în sensul radierii pârâtei-reclamante din calitatea de proprietar asupra imobilul situat în București, având nr. cadastral 229475-C1-U67 şi intabularea reclamantei-pârâte în calitate de proprietar asupra imobilului.

Prin sentința civilă nr.5507 din 05.09.2019, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, a fost admisă excepția necompetenței materiale a judecătoriei și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București - Secția civilă, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanțe sub același număr și repartizată Secției a V-a civilă spre soluționare.

2. Sentinţa pronunţată în primă instanţă:

Prin încheierea de la termenul de judecată din data de 04.12.2020, Tribunalul a respins excepţia netimbrării cererii principale, constând că s-a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru stabilită pentru această cerere, a calificat excepţia inadmisibilităţii atât cu privire la cererea principală, cât şi cu privire la cererea reconvenţională, drept apărări de fond şi a unit cu fondul excepţia lipsei de interes invocată cu privire la cererea principală.

Prin sentința civilă nr. 1687 din 18.12.2020 pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a civilă, s-a respins cererea principală formulată de reclamanta - pârâtă A., ca neîntemeiată, respingându-se de asemenea cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă, în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă şi cu pârâţii C. şi D. ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată în apel:

Prin decizia civilă nr. 538A din 04.04.2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, apelul formulat de către apelantul pârât C. a fost anulat ca netimbrat şi apelul formulat de către apelanta reclamantă A. a fost respins ca nefondat.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Reclamanta-pârâtă A. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 538A/2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.

Prin calea de recurs exercitată, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta-reclamantă A. a formulat următoarele critici:

Printr-un prim motiv, arată că instanţa de apel a aplicat în mod eronat criteriile de determinare a titlului mai bine caracterizat. Pentru determinarea acestuia nu era suficientă analiza formală a existenţei sau inexistenţei înscrierii în cartea funciară a titlului, fiind necesară analiza opozabilităţii dreptului de proprietate şi a consecinţelor juridice ale anulării încheierii de carte funciară prin care dreptul său a fost radiat din cartea funciară.

Recurenta arată că a fost anulată încheierea de radiere a antecontractului de vânzare-cumpărare şi a actelor adiţionale ale acestuia, iar consecinţa anulării este restabilirea situaţiei anterioare. Se impune coroborarea acestei împrejurări, cu conduita debitorului şi a terţului dobânditor, respectiv că acesta din urmă şi-a înscris dreptul de proprietate, fiind de rea-credinţă.

Reaua-credinţă reiese din împrejurarea că la data încuviinţării executării silite împotriva debitorilor, figura notat în cartea funciară a imobilului antecontractul încheiat cu reclamanta, că ulterior, în baza unei declaraţii mincinoase a promitentului vânzător şi totodată a debitorului executării silite, notarea antecontractului a fost radiată din cartea funciară, că în data de 11.11.2014 reclamanta a formulat acţiunea pentru pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare, în care au fost citaţi în calitate de părţi inclusiv debitorii, cât şi B. SA, astfel că aceştia cunoşteau demersul iniţiat, cât şi pronunţarea unei hotărâri favorabile de către prima instanţă. În plus, acest litigiu era menţionat în actele întocmite de executor pentru vânzarea imobilului la licitaţie, B. având aşadar cunoştinţă de existenţa litigiului la momentul adjudecării. Toate aceste elemente dovedesc, în opinia recurentei, caracterul ilicit şi imoral al cauzei care a determinat-o pe B. să cumpere imobilul la licitaţie.

Sistemul de carte funciară şi principiul priorităţii înscrierii sunt grefate pe protecţia bunei-credinţe a terţului ce se înscrie în cartea funciară, fără să cunoască, din cuprinsul cărţii funciare, ori pe altă cale, situaţia juridică reală a bunului imobil.

Aşadar, instanţa de apel ar fi trebuit să dea relevanţă, în demersul de comparare a celor două titluri emanând de la acelaşi proprietar, că la momentul adjudecării bunului imobil de către B., aceasta era de rea-credinţă, prin aceea că avea cunoştinţă de drepturile preexistente ale reclamantei asupra imobilului.

Împrejurarea că reclamanta a fost lipsită de posibilitatea efectivă de înscriere a dreptului său de proprietate în cartea funciară, nu trebuie să prevaleze în analiza instanţei, ci, aceasta trebuie să dea relevanţă împrejurării că anularea înscrierii vizând antecontractul de vânzare-cumpărare a produs efecte retroactiv şi, în plus, se impunea analiza criteriului cunoaşterii pe orice altă cale a situaţiei juridice a imobilului la data adjudecării, respectiv a relei-credinţe a adjudecatarului.

Or, instanţa de apel a aplicat în mod mecanic criteriul înscrierii în cartea funciară a dreptului, în procesul de comparare a titlurilor, în urma cărui a rezultat, în mod eronat, că cel mai bine caracterizat este cel al adjudecatarului.

Prin al doilea motiv de recurs, se arată că în mod eronat instanţa de apel s-a raportat la puterea de lucru judecat în ce priveşte analiza datei dobândirii dreptului de proprietate. Astfel, instanţa de apel nu a analizat niciunul din argumentele invocate de reclamantă, ci s-a raportat exclusiv la împrejurările statuate în litigiul vizând contestaţia la executare, făcând abstracţie de specificul procedurii în cadrul căreia au fost analizate aceste aspecte, care nu presupune aceeaşi rigoare ca cea specifică unui demers procesual de comparare a titlurilor de către instanţa de judecată.

Concluzionând, arată că instanţa de apel, învestită cu un proces ce presupunea compararea titlurilor în vederea determinării celui mai bine caracterizat, ar fi trebuit să realizeze propria analiză şi nu să se întemeieze exclusiv pe considerentele eronate, reţinute într-un context procesual diferit.

Caracterul eronat al considerentelor pe care instanţa de apel şi-a întemeiat analiza, reiese atât din coroborarea textelor legale incidente în materia vânzării silite prin licitaţie a bunurilor imobile, cât şi din analiza doctrinei de specialitate în domeniu.

Astfel, potrivit art. 854 alin. (1) lit. h) C.proc.civ., titlul de proprietate este reprezentat de actul de adjudecare, astfel că momentul dobândirii dreptului de proprietate de către adjudecatar este cel al încheierii actului de adjudecare.

În fine, arată că instanţa de apel nu a analizat cauza titlurilor şi conduita părţilor, deşi, de vreme ce reclamanta s-a aflat într-o imposibilitate reală de înscriere a dreptului său de proprietate, instanţa de apel ar fi trebuit să procedeze la o analiză a titlurilor în substanţa lor, care să ţină cont de buna sau reaua-credinţă a părţilor, iar nu la nivel formal.

Printr-o altă critică, se arată că în mod eronat instanţa de apel a considerat că nu sunt întrunite condiţiile constatării inopozabilităţii actului de adjudecare faţă de reclamantă prin aceea că nu ar fi îndeplinită condiţia micşorării patrimoniului sau a creării unei stări de insolvabilitate a debitorului şi că nu ar fi fost dovedită complicitatea la fraudă a intimatei pârâte.

Or, arată recurenta că mecanismul acţiunii pauliene operează şi în ipoteza în care creditorului i s-a înlăturat posibilitatea de a-şi realiza dreptul de creanţă în legătură cu acelaşi bun care face obiectul actului atacat. Aşadar, nu doar actele prin care debitorul îşi provoacă sau îşi accentuează o stare de insolvabilitate pot fi atacate pe cale pauliană, ci şi actele prin care debitorul încearcă să paralizeze un drept de creanţă special al creditorului, condiţionat de producerea unui prejudiciu acestuia din urmă.

În ce priveşte condiţia complicităţii la fraudă a intimatei, este de asemenea îndeplinită, fiind dată de simpla cunoaştere de către debitor a rezultatului păgubitor al actului faţă de creditor, nefiind necesar ca atitudinea subiectivă să îmbrace forma intenţiei de a-l păgubi pe creditor. Complicitatea la fraudă, este dovedită prin aceea că intimata B. a fost notificată de trei ori în legătură cu existenţa litigiului vizând pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare, fiind citaţi în calitate de pârâţi şi formulând întâmpinare în respectivul dosar. Drept urmare, terţul adjudecatar a cunoscut că prin actul de adjudecare este adusă atingere dreptului special al reclamantei, decurgând din încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare.

5. Apărările părţilor:

Intimata B. S.A. a formulat întâmpinare faţă de recursul formulat de reclamanta-pârâtă A., prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de recurs, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului şi menţinerea hotărârii recurate ca fiind temeinică şi legală.

În ce priveşte susţinerea recurentei potrivit căreia în mod greşit instanţa de apel a respins calea sa de atac, întrucât titlul pe care îl deţine este preferabil titlului său, intimata a menţionat că instanţa de apel a avut în vedere toate dispoziţiile legale incidente şi toate probele administrate, pronunţând o hotărâre la adăpost de orice critică, sens în care a citat amplu din hotărârea instanţei de apel.

Referitor la critica vizând puterea de lucru judecat, intimata a precizat că prin hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/299/2016*, s-a statuat cu putere de lucru judecat că data la care produce efecte hotărârea judecătorească care ţine loc de contract de vânzare-cumpărare obţinută de recurentă, este data rămânerii definitive a acesteia, respectiv 09.05.2016, în vreme ce transferul dreptului de proprietate asupra imobilului adjudecat, este data la care a avut loc licitaţia la care s-a adjudecat imobilul, anume în data de 4.05.2016. A mai arătat că instanţa de apel a dat relevanţă în mod corect puterii de lucru judecat, sens în care a citat fragmentele din hotărârea instanţei de apel referitoare la acest aspect.

În ce priveşte critica potrivit căreia instanţa de apel nu a dat relevanţă împrejurării că titlul recurentei beneficia de o cauză anterioară celui al intimatei, a precizat că o atare susţinere este eronată, întrucât banca deţinea o ipotecă de gradul 1 asupra imobilului, constituită în data de 18.07.2007, pentru garantarea unui împrumut în cuantum de 1.990.000 euro acordat în baza contractului de credit nr. IN24/03.07.2007, în cartea funciară a imobilului fiind notată, odată cu înscrierea ipotecii, şi interdicţia de înstrăinare, grevare, închiriere, dezmembrare, construire şi comasare a imobilului. Or, încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare s-a realizat în data de 20.11.2011, la un interval de 3 ani de la data înscrierii ipotecii în cartea funciară, cu nesocotirea tuturor interdicţiilor notate, aspect ce relevă reaua-credinţă a recurentei, de vreme ce a procedat la încheierea acestui antecontract, deşi avea cunoştinţă de interdicţiile de înstrăinare notate în cartea funciară. Împrejurarea că banca a optat să participe la licitaţie, nu poate fi considerat ca reprezentând o cauză ilicită şi imorală, dimpotrivă, reprezentând un act firesc pentru valorificarea creanţei sale.

În ce priveşte criticile formulate vizând lipsa opozabilităţii titlului, prin raportare la împrejurarea că recurenta nu şi-a putut face opozabil dreptul de proprietate, întrucât la momentul obţinerii titlului său de proprietate era deja notată în cartea funciară urmărirea silită imobiliară cu privire la acelaşi imobil, arată că această împrejurare nu face altceva decât să confirme ulterioritatea titlului recurentei faţă de titlul băncii, recurenta fiind un subdobânditor.

Cu referire la reaua-credinţă a băncii invocată de către recurentă, intimata arată că este o critică care nu poate fi susţinută, din situaţia de fapt reieşind că recurenta este cea care a încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare în privinţa imobilului care era ipotecat în favoarea băncii, fără a fi obţinut acordul acesteia, deşi a fost solicitat. În plus, mai arată intimata că bunul nu putea intra în patrimoniul recurentei, de vreme ce ipoteca deţinută de bancă dădea posibilitatea legală acesteia să urmărească bunul în mâinile oricui s-ar fi aflat.

În ce priveşte criticile vizând insolvabilitatea debitorului în cadrul acţiunii pauliene, în mod corect a reţinut instanţa de fond, iar instanţa de apel a confirmat acest lucru, că nu sunt întrunite condiţiile cumulativ cerute, pentru admisibilitatea acţiunii revocatorii. Astfel, debitorii nu şi-au mărit starea de insolvabilitate, ci au stins o parte din creanţa băncii, bunul a fost adjudecat într-o licitaţie publică, în cadrul unei proceduri de executare silită iniţiată de un terţ, iar nu de către bancă, contestaţia la executare formulată de recurentă fiind respinsă prin hotărâre definitivă. De vreme ce transferul dreptului de proprietate nu s-a realizat în mod voluntar, nu se poate vorbi despre o eventuală fraudă a pârâţilor C. şi D., şi nici despre o complicitate la fraudă a băncii.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, în ce priveşte excepţia nulităţii recursului invocată prin întâmpinare de către intimata B. S.A., Înalta Curte reţine că aceasta a fost pusă în discuţia părţilor la termenul de judecată din 2.03.2023 şi s-a pronunţat în privinţa acesteia, în sensul respingerii, prin încheierea de şedinţă din 2.03.2023, instanţa reţinând că motivele de recurs pot fi încadrate în cazurile de recurs prevăzute de art. 488 C.proc.civ.

Din perspectiva criticilor vizând eronata aplicare a puterii de lucru judecat în privinţa criteriului datei dobândirii celor două titluri supuse comparării de către instanţa de apel, în sensul în care instanţa de apel ar fi trebuit să realizeze o analiză proprie, şi să nu dea relevanţă celor reţinute de către o altă instanţă, într-o procedură în care exigenţele probatorii sunt limitate, critică subsumată de recurentă motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte reţine că în cauză se tinde la a demonstra greşita reţinere a autorităţii de lucru judecat, motiv pentru care Înalta Curte reţine ca fiind incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C.proc.civ.

Astfel, critica recurentei pune în discuție chestiunea autorităţii de lucru judecat sub aspectul funcţiei sale pozitive, regăsită în cuprinsul dispozițiilor art. 431 alin. (2) C.proc.civ., susţinând că instanţa de apel nu a analizat niciunul din argumentele invocate de aceasta în legătură cu data fiecăruia din titlurile supuse comparării, ci s-a raportat exclusiv la împrejurările reţinute în litigiul vizând contestaţia la executare, făcând abstracţie de specificul procedurii în cadrul căreia au fost analizate aceste aspecte, care nu presupune aceeaşi rigoare probatorie ca cea specifică unui demers procesual de comparare a titlurilor de către instanţa de judecată. Critica este nefondată şi urmează a fi înlăturată, pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare.

Prin dispoziţiile art. 431 alin. (2) C.proc.civ. se consacră efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, textul legal statuând că oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă. Potrivit art. 430 alin. (2) C.proc.civ., autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

Înalta Curte reţine că în cauză, instanţele fondului au dat relevanţă hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/299/2016*, având ca obiect contestaţia la executare formulată de reclamanta A. împotriva procesului-verbal de licitaţie din data de 4.05.2016 şi împotriva actului de adjudecare din data de 17.05.2016, prin care intimata B. S.A. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, obiect al litigiului constituit în prezentul dosar.

Prin sentinţa civilă nr. 1121 din 9.03.2017 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, decizia civilă nr. 3297A din 11.10.2018 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi respectiv prin decizia civilă nr. 401 din 25.04.2019 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă, pronunţate în dosarul nr. x/299/2016*, s-a reţinut cu putere de lucru judecat că data la care produce efecte hotărârea judecătorească care ţine loc de contract de vânzare-cumpărare obţinută de recurentă, este data rămânerii definitive a acesteia, respectiv 9.05.2016, iar data transferului dreptului de proprietate asupra imobilului adjudecat de către intimata B. S.A., este data la care a avut loc licitaţia la care s-a adjudecat imobilul, respectiv 4.05.2016.

Prin raportare la părţile, obiectul şi cauza dosarului nr. x/299/2016*, aspectele statuate în ce priveşte data dobândirii dreptului de proprietate atât de către recurenta A., cât şi de către intimata B. S.A., titluri supuse comparării în cadrul prezentului litigiu, reprezintă considerente decisive – care explică şi justifică soluţia adoptată, intrând, potrivit 430 alin. (2) C.proc.civ., sub autoritatea de lucru judecat.

Autoritatea de lucru judecat reprezintă efectul specific al hotărârilor pronunţate în materie contencioasă, în care se tinde la realizarea ori constatarea unui drept potrivnic faţă de cel care îl încalcă sau îl contestă, fiind pronunţată în urma dezbaterilor contradictorii.

Întrucât aspectele în privinţa cărora instanţele s-au pronunţat în dosarul nr. x/299/2016* reprezintă aspecte care au făcut obiectul dezbaterilor contradictorii, încadrându-se în limitele cu care instanţa a fost învestită, având caracterul unor considerente decisive, în mod corect li s-a dat relevanţă de instanţele fondului în prezentul dosar, ca urmare a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte reţine că statuarea asupra acestor aspecte nu presupune o administrare mai amplă a probatoriului faţă de cel administrat în dosarul nr. x/299/2016*, ci reprezintă o problemă de interpretare a dispoziţiilor legale incidente, vizând în esenţă data la care hotărârile judecătoreşti produc efecte, data la care hotărârea recurentei care ţine loc de contract de vânzare-cumpărare a dobândit caracter definitiv şi data la care are loc transferul dreptului de proprietate ca efect al adjudecării, astfel încât, este lipsit de relevanţă că procedura în care s-a statuat asupra acestor aspecte este cea a contestaţiei la executare.

Înalta Curte observă că atât instanţa de fond, cât şi cea de apel, au procedat la o examinare atentă a circumstanţelor litigiului anterior, pentru a putea concluziona că respectivele considerente au răspuns unor pretenţii şi respectiv apărări formulate, nefiind vorba aşadar despre considerente supraabundente, ci despre unele decisive, având astfel un caracter util în cadrul prezentului dosar.

În ce priveşte criticile vizând caracterul vădit eronat al considerentelor hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/299/2016*, cărora li s-a dat relevanţă în cadrul prezentului dosar ca efect al autorităţii de lucru judecat, Înalta Curte reţine că principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială, fiind interzisă aducerea în faţa instanţei a chestiunii litigioase deja rezolvate. Astfel cum s-a statuat în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, preeminenţa dreptului într-un stat de drept, presupune stabilitatea raporturilor juridice şi respectarea lucrului judecat.

Concluzionând, Înalta Curte constată că atât instanţa de fond, cât şi cea de apel, au reţinut în mod corect, în soluţionarea cererii de revendicare constituită în prezentul dosar, efectul pozitiv al puterii de lucru judecat în ceea ce priveşte data dobândirii dreptului de proprietate de către fiecare dintre părţi – respectiv de către recurenta A., ca efect al rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti care ţine loc de contract de vânzare-cumpărare, şi, respectiv, ca efect al adjudecării de către intimata B. S.A., la data la care a avut loc licitaţia.

În ce priveşte criticile vizând greşita aplicare a normelor de drept material, subsumate motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte le va respinge, pentru motivele ce vor fi expuse în continuare.

Recurenta susţine că instanţa de apel a aplicat în mod eronat criteriile de determinare a titlului mai bine caracterizat, nefiind suficientă analiza formală a existenţei sau inexistenţei înscrierii în cartea funciară a titlului, fiind necesară analiza opozabilităţii dreptului de proprietate şi a consecinţelor juridice ale anulării încheierii de carte funciară prin care dreptul său a fost radiat din cartea funciară, consecinţa fiind restabilirea situaţiei anterioare.

Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte reţine că instanţele de fond au avut în vedere, la compararea titlurilor, împrejurarea că ambele provin de la acelaşi proprietar, procedând la determinarea titlului preferabil prin aplicarea a două criterii distincte – în principal a celui vizând înscrierea în cartea funciară şi subsecvent, criteriul datei dobândirii dreptului de către părţile litigante. Astfel, s-a reţinut, în baza probatoriului administrat, că singura parte al cărei drept este înscris în cartea funciară, este cel dobândit de intimata B. S.A., iar în privinţa celui de-al doilea criteriu, în mod corect s-a dat relevanţă efectului pozitiv al lucrului judecat, în dosarul nr. x/299/2016* statuându-se că data la care intimata a dobândit dreptul de proprietate este data la care a avut loc licitaţia – 4.05.2016, fiind anterioară datei la care produce efecte hotărârea obţinută de recurentă, având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare, respectiv data rămânerii definitive ca urmare a respingerii apelului, la data de 9.05.2016.

În ce priveşte interpretarea dispoziţiilor art. 854 alin. (1) lit. h) C.proc.civ., pentru a concluziona că momentul dobândirii dreptului de proprietate de către adjudecatar este cel al încheierii actului de adjudecare, iar nu cel al desfăşurării licitaţiei – astfel cum susţine recurenta, Înalta Curte reţine că nu pot fi analizate în cadrul prezentului dosar, fiind aspecte în privinţa cărora s-a statuat definitiv în dosarul nr. x/299/2016*, aceste aspecte impunându-se cu putere de lucru judecat, astfel cum s-a dezvoltat în secţiunea dedicată analizei motivului de recurs încadrat în art. 488 alin. (1) pct. 7 C.proc.civ.

În legătură cu efectul anulării radierii antecontractului de vânzare-cumpărare şi a actelor adiţionale ale acestuia, în mod corect a reţinut instanţa de apel că acest aspect nu prezintă relevanţă în procesul de comparare a titlurilor, de vreme ce notarea antecontractului în cartea funciară a imobilului reprezintă un drept de creanţă în legătură cu imobilul, iar nu o anterioritate a înscrierii dreptului de proprietate al recurentei.

Înalta Curte reţine că antecontractul de vânzare (promisiunea de vânzare) constituie o obligație de a face care dă naștere la un drept de creanță, una dintre părți fiind obligată față de cealaltă parte să vândă în viitor un anumit bun. Așadar, indiferent de forma antecontractului, în speţă fiind încheiat în formă autentică, acesta reprezintă un drept de creanță.

Sunt de asemenea lipsite de relevanţă, prin raportare la obiectul cererii deduse judecăţii - care nu vizează anularea unuia din titlurile exhibate, susţinerile vizând cronologia raporturilor prelitigioase, conduita părţilor litigante, ori cauza actelor de proprietate, niciunul din aceste elemente neprezentând relevanţă în raport de cadrul procesual obiectiv conturat de părţi.

Împrejurarea că intimata a avut cunoştinţă de existenţa antecontractului de vânzare-cumpărare prin raportare la împrejurarea că a fost citată în dosarul având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare, este lipsită de relevanţă, având în vedere că antecontractul de vânzare-cumpărare în favoarea recurentei, a fost notat în cartea funciară a imobilului la un interval de trei ani de la notarea în favoarea intimatei a ipotecii de gradul I asupra imobilului şi totodată a interdicţiei de înstrăinare a imobilului, interdicţie ce a fost nesocotită de recurentă, care a luat cunoştinţă de aceasta anterior perfectării antecontractului, pe de-o parte din observarea cărţii funciare, iar pe de altă parte întrucât a fost solicitat acordul băncii pentru înstrăinarea imobilului, cerere care a fost soluţionată negativ. Prin urmare, decizia încheierii unui antecontract de vânzare-cumpărare a unui bun ipotecat, s-a realizat de recurentă în deplină cunoştinţă de cauză, asumându-şi toate consecinţele juridice derivând din situaţia juridică a imobilului.

De asemenea, Înalta Curte reţine că în dosarul nr. x/299/2016* s-a analizat legalitatea procesului-verbal de licitaţie inclusiv din perspectiva susţinerilor recurentei, care a invocat nulitatea acestui act prin raportare la împrejurarea că adjudecatarul avea cunoştinţă de existenţa promisiunii de vânzare-cumpărare – împrejurare care, în opinia recurentei face dovada fraudării drepturilor sale şi a cauzei ilicite a actului, constatându-se în dosarul anterior legalitatea procesului-verbal de licitaţie, astfel încât, şi aceste aspecte intră sub incidenţa autorităţii de lucru judecat, nemaiputând face obiectul unei noi analize în cadrul prezentului dosar.

Din perspectiva criticilor vizând greşita soluţionare a cererii de constatare a inopozabilităţii actului de adjudecare, Înalta Curte le va respinge ca neîntemeiate.

Înalta Curte reține în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor de admisibilitate ale acțiunii pauliene, că, potrivit dispozițiilor art. 1562-1565 C.civ., aceasta este reglementată ca un instrument juridic menit să asigure realizarea creanței creditorului chirografar prin declararea inopozabilității actelor juridice încheiate de debitor în frauda intereselor sale.

La fel ca în cazul oricărui alt mijloc de exercitare a acțiunii civile, și în cazul acțiunii revocatorii trebuie îndeplinite pe lângă condițiile generale privind capacitatea procesuală, calitatea procesuală, interesul și formularea unei pretenții, o serie de condiții de fond, speciale, impuse de lege pentru intentarea acestei acțiuni, condiții care rezultă din interpretarea coroborată a prevederilor art. 1562 și art. 1563 C.civ.

Astfel, așa cum corect a reținut instanța de apel în speță, formulând o acțiune pauliană, reclamanta trebuie să dovedească că i s-a creat un prejudiciu actual şi personal prin actul atacat, pentru că debitorul a acţionat cu intenţia de a frauda interesele debitorului. În cauza de faţă, fiind vorba de un act cu titlu oneros, în afara celor trei condiţii enumerate, creditorul trebuie să mai dovedească complicitatea la fraudă a terţului cu care debitorul a încheiat actul.

Toate aceste condiţii sunt cumulative, admisibilitatea acţiunii revocatorii fiind supusă cerinţei ca amintitele condiţii enunţate să fie întrunite concomitent, aşa încât neîndeplinirea uneia dintre ele atrage respingerea acţiunii.

Prin urmare, în aplicarea acestor dispoziţii legale, raportat la apărările formulate de intimata B., care a contestat întrunirea condiţiei vizând încercarea de către reclamantă a unui prejudiciu actual, cât şi condiţia măririi stării de insolvabilitate a debitorilor C. şi D., în mod corect au procedat instanţele fondului, la verificarea prioritară şi graduală a condițiilor de fond ale acțiunii revocatorii expres prevăzute de lege.

Înalta Curte constată că în mod corect instanţele de fond au reţinut că în cauză nu sunt întrunite condiţiile cumulativ cerute, pentru admisibilitatea acţiunii revocatorii.

Astfel, prima condiţie a acţiunii pauliene este ca debitorul să îşi mărească starea de insolvabilitate prin înstrăinarea din patrimoniu a unor bunuri care constituie gajul general al creditorilor și din care aceştia intenţionează să îşi îndestuleze creanţele certe pe care le deţin. O astfel de condiţie este îndeplinită în ipoteza în care se dovedește că recurenta nu îşi poate realiza creanţa împotriva debitorului din motiv că acesta a devenit insolvabil.

Prin raportare la prevederile art. 1417 alin. (2) C.civ., starea de insolvabilitate rezultă din inferioritatea activului patrimonial ce poate fi supus, potrivit legii, executării silite faţă de valoarea totală a creanţelor exigibile. Dacă prin lege nu se prevede altfel, această stare se constată de instanță, care, în acest scop, poate ține seama de anumite împrejurări, precum dispariția intempestivă a debitorului, neplata unor datorii scadente, declanșarea împotriva sa a unei proceduri de executare silită și altele asemenea. Reiese aşadar, din conținutul art. 1417 alin. (2) teza a doua, că starea de insolvabilitate a debitorului poate fi dovedită cu orice mijloc de probă.

În cauză însă, recurenta nu numai că nu a probat starea de insolvenţă a debitorilor C. şi D., dar nici nu a susţinut că aceştia s-ar afla într-o astfel de situaţie, ci, prin criticile formulate arată că mecanismul acţiunii pauliene operează şi în ipoteza în care creditorului i s-a înlăturat posibilitatea de a-şi realiza dreptul de creanţă în legătură cu acelaşi bun care face obiectul actului atacat, şi nu doar actele prin care debitorul îşi provoacă sau îşi accentuează o stare de insolvabilitate, sub condiţia prejudicierii interesului creditorilor, indicând în acest sens două repere doctrinare.

Astfel, recurenta susţine că interesele sale au fost prejudiciate prin paralizarea dreptului său de creanţă în legătură cu bunul ce a făcut obiect al antecontractului de vânzare-cumpărare, astfel că, în opinia sa, este lipsită de relevanţă împrejurarea că debitorul obligaţiei de vânzare a imobilului nu se află în stare de insolvabilitate.

Este adevărat că în doctrina citată de recurentă se apreciază că art. 1562 alin. (1) C.civ. se referă la actele prin care debitorul îşi provoacă ori îşi accentuează o stare de insolvabilitate, doar cu titlu exemplificativ, putând fi atacate pe cale pauliană şi alte acte încheiate de către debitor, sub condiţia ca ele să fi cauzat un prejudiciu creditorului, oferindu-se cu titlu de exemplu cazul acelora prin care debitorul încearcă să paralizeze un drept de creanţă specializat al creditorului, care are ca obiect un anumit bun al său.

Cu toate acestea, Înalta Curte reţine că în cauză nu sunt întrunite condiţia fraudei debitorilor şi nici cea a complicităţii la fraudă a intimatei B., admisibilitatea acţiunii pauliene depinzând, astfel cum s-a arătat anterior, de întrunirea cumulativă a tuturor condiţiilor prevăzute de lege.

Unul dintre criteriile relevante în aprecierea actului încheiat ca fiind fraudulos, este anterioritatea creanţei reclamantei, întrucât doar creditorii anteriori pot fi prejudiciaţi prin actele frauduloase ulterioare ale debitorului.

Or, astfel cum reiese din cronologia actelor juridice, această condiţie nu se verifică în cauză, ci dimpotrivă, creanţa intimatei B. S.A., este anterioară naşterii dreptului de creanţă al recurentei: (i) în data de 3.07.2007, banca a acordat un împrumut pârâţilor C. şi D., în cuantum de 1.990.000 euro, în baza contractului de credit nr. IN24/03.07.2007; (ii) la data de 18.07.2007 a fost constituită în favoarea băncii o ipotecă de gradul 1 asupra imobilului în discuţie, pentru garantarea acestui împrumut, în cartea funciară a imobilului fiind notată, odată cu înscrierea ipotecii, şi interdicţia de înstrăinare, grevare, închiriere, dezmembrare, construire şi comasare a imobilului; (iii) încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare s-a realizat în data de 20.11.2011, la un interval de 3 ani de la data înscrierii ipotecii în cartea funciară, cu nesocotirea tuturor interdicţiilor notate.

De asemenea, de vreme ce transferul dreptului de proprietate nu s-a realizat în mod voluntar, nu se poate vorbi despre o eventuală fraudă a pârâţilor C. şi D., şi nici despre o complicitate la fraudă a băncii, întrucât de esenţa acţiunii pauliene este frauda, iar aceasta se poate manifesta numai prin acte de voinţă emanând de la debitor. În acest context, prezintă relevanţă că bunul a fost adjudecat într-o licitaţie publică, în cadrul unei proceduri de executare silită iniţiată de un terţ, iar nu de către intimata B., aceasta din urmă optând să îşi diminueze propriul său drept de creanţă, împotriva debitorilor, anterior celui al recurentei, prin adjudecarea bunului imobil, aceştia având o marjă de libertate în aprecierea modului în care aleg să îşi îndestuleze creanţa.

Nu se pot reţine criticile recurentei potrivit cărora opţiunea băncii de a participa în procedura executării silite iniţiate de un terţ şi valorificarea imobilului ca efect al adjudecării, iar nu ca urmare a activării mecanismului presupus de existenţa ipotecii, ar reprezenta în sine o dovadă a complicităţii la fraudă, întrucât, aceste acte reprezintă în fapt expresii ale diligenţei creditorului anterior, pentru a-şi satisface propriul drept de creanţă.

Înalta Curte reţine că transferul dreptului de proprietate asupra imobilului ca efect al adjudecării, în vederea stingerii în parte a obligaţiei de plată, reprezintă un act neutru şi nu de însărăcire a debitorilor C. şi D., întrucât ieşirea unei valori active din patrimoniul acestora a fost compensată prin stingerea unei datorii care-i greva pasivul.

Pentru toate aceste considerente, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 7 şi 8 C.proc.civ., în temeiul art. 496 C.proc.civ., Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.