Municipality's compensation deed nullified; appeals dismissed, restitution right prevails under Law No. 10/2001.

Imobil notificat în temeiul Legii nr. 10/2001 acordat în compensare unui terţ. Înstrăinarea bunului anterior soluţionării cererii de restituire în natură. Nulitatea dispoziţiei emise de unitatea deţinătoare

Cuprins pe materii: Drept civil. Bunuri. Proprietatea privată

Index alfabetic: dispoziţie emisă în temeiul Legii nr. 10/2001

compensare

notificare formulată în temeiul Legii nr. 10/2001

indisponibilizarea bunului

Legea nr. 10/2001, art. 21 alin. (5)

Interpretarea sistematică a dispoziţiilor art.21 din Legea nr. 10/2001 impune concluzia potrivit căreia înregistrarea unei notificări în privinţa unui imobil determinat conduce la indisponibilizarea bunului, posibil restituibil, până la soluţionarea notificării. Totodată, prin normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, adoptate prin H.G. nr.250/2007, s-a statuat că indisponibilizarea imobilului vizează orice alte proceduri legale care tind să înstrăineze imobilul din patrimoniul entităţii deţinătoare către alte persoane, decât aceea îndreptăţită la restituire.

Statuarea asupra interdicției oricărui act de înstrăinare a unor astfel de imobile, preluate abuziv de statul român, s-a impus unităţilor deţinătoare în considerarea faptului că în situaţia în care restituirea în natură a imobilului este posibilă, această măsură este obligatorie, în aplicarea principiului prevăzut de art.1 din Legea nr. 10/2001 şi prevalează oricărei alte opţiuni a deţinătorului bunului notificat. Orice act de înstrăinare a imobilului de către unitatea deţinătoare, anterior soluţionării notificării formulate de persoana îndreptăţită, ar conduce la lipsirea acesteia, nepermis, de însuși dreptul la restituirea în natură recunoscut prin legea specială, lege al cărei scop este acela de a repara abuzul la care fostul proprietar a fost supus în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, prin deposedarea, nelegal, de bun.

Astfel, în considerarea efectelor pe care le produce, se subsumează actelor de înstrăinare prevăzute la art.21 alin.(5) din Legea nr.10/2001 și dispoziţia/decizia emisă de unitatea deținătoare potrivit art.26 din lege în favoarea unui terţ, prin care au fost acordate măsuri reparatorii constând în compensare cu imobile pentru care există înregistrată notificare de restituire în natură de persoana pretins îndreptăţită. Aceasta, întrucât o astfel de măsura reparatorie prin echivalent poate fi dispusă prin dispoziție/decizie, pe temeiul art.26 din Legea nr. 10/2001, doar în privinţa bunurilor disponibile deținute de unitatea deținătoare, inventariate şi aduse la cunoştinţă publică, potrivit art.1 alin.(5) din lege.

Prin urmare, decizia, emisă în favoarea unui terţ, de atribuire în compensare a terenului pentru care era înregistrată notificare de restituire în natură de către partea reclamantă, imobil care nu era, deci, disponibil, în sensul legii de reparaţie, semnifică un act de înstrăinare ce cade sub incidenţa normei de drept prevăzute de art.21 alin.(5) din Legea nr.10/2001, sancționabil cu nulitatea absolută.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 700 din 3 mai 2023

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 19.02.2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti-Secţia a III-a civilă, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar general, B., C. şi SC D. SRL, să se constate nulitatea absolută a Dispoziţiei nr. 12585/30.04.2010 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, prin care terenul situat în Bucureşti, în suprafaţă de 6.496 mp, identificat cu numărul cadastral xx85 (nr. cadastral vechi xx62), înscris în cartea funciară nr. xx85, a fost înstrăinat din patrimoniul Municipiului Bucureşti către E. şi să se constate nulitatea absolută a actului constitutiv actualizat, autentificat sub nr. 1321/14.07.2016 de BNP X, prin care o suprafaţă de 1.505 mp din acest teren, identificată cu numărul cadastral xx37, înscrisă în cartea funciară nr. xx37, a fost înstrăinată de către B. şi C. (succesorii lui E.) către SC D. SRL, cu titlu de aport în natură la capitalul social al societăţii.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 2391 din 01.11.2019, Tribunalul Bucureşti-Secţia a III-a civilă a respins excepţia lipsei de interes şi excepţia lipsei calităţii procesuale active, ca neîntemeiate; a respins cererea, ca neîntemeiată; a luat act că pârâţii B., C. şi SC D. SRL înţeleg să solicite cheltuielile de judecată pe cale separată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 72 din 25.01.2022, Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul pârâţilor B., C. şi D. SRL împotriva sentinţei nr. 2391 din 01.11.2019, ca nefondat; a admis apelul reclamantei împotriva aceleiaşi hotărâri; a schimbat, în parte, sentinţa în sensul că a admis, în tot, acţiunea; a constatat nulitatea absolută a Dispoziţiei administrative nr. 12585 din 30.04.2010 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti; a constatat nulitatea absolută a actului constitutiv actualizat autentificat sub nr. 1321/2016 de Biroul Notarului Public X; a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei; a luat act că apelanţii-pârâţi şi-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată, iar apelanta-reclamantă şi intimatul-pârât nu au solicitat cheltuieli de judecată.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 72/2022 au declarat recursuri pârâţii D. SRL, B., C. şi Municipiul Bucureşti prin Primar general.

Prin cererea de recurs, pârâţii D. SRL, B. şi C. au solicitat admiterea acestuia, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Primul motiv de recurs a fost subsumat pct. 8 al art. 488 C.proc.civ., pârâţii considerând că instanţa de apel a pronunţat o decizie nelegală, atât în ceea ce priveşte modul de soluţionare a excepţiei lipsei de interes, cât şi a fondului cauzei.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes, au arătat că aceasta a fost întemeiată pe două argumente: (i) faptul că terenul solicitat a fi restituit în natură nu mai poate fi utilizat potrivit afectațiunii speciale impuse de cele două acte de împroprietărire şi (ii) faptul că apelanta - reclamanta nu deţine un „bun” în sensul CEDO.

Potrivit recurenţilor, instanţa de apel a soluţionat greşit excepţia lipsei de interes, întrucât a considerat că aspectul respectării afectațiunii speciale a terenului a fost definitiv tranșată de Curtea de Apel Bucureşti într-un litigiu anterior, invocând puterea lucrului judecat în temeiul art. 431 alin. 2 C.proc.civ. şi statuând că ar fi „succesorii cu titlu particular ai Municipiului Bucureşti” prin faptul reconstituirii dreptului lor de proprietate.

Au menţionat că sunt succesorii în drepturi ai autoarei lor, E., şi că sunt deţinătorii unei dispoziţii de compensare emise în cadrul procedurii administrative de reconstituire a dreptului de proprietate şi nu de constituire, nefiind, prin urmare, succesorii cu titlu particular ai Municipiului Bucureşti.

Au arătat că situaţia juridică dezbătută în cadrul litigiului soluţionat prin decizia civilă nr. 729A din 28.04.2021 este diferită de situaţia pendinte, întrucât în litigiul respectiv s-a pronunţat o soluţie de principiu cu privire la îndreptăţirea societăţii A. la restituirea terenului, în timp ce în cauza de faţă se analizează constatarea nulităţii absolute a unui titlu de proprietate emis pe numele unei persoane îndreptățite, la rândul ei, la restituire, titlu care a intrat in circuitul civil şi a produs efecte juridice.

În opinia recurenţilor, nu pot fi obligaţi să suporte, o dată în plus, efectele culpei statului şi nu le poate fi imputată decizia statului de a face să înceteze alergările de cai. Au considerat că sunt îndreptăţiţi a solicita instanţei să constate faptul ca nu este respectat un element esențial care afectează dreptul reclamantei de a deţine în proprietate un bun: dacă terenul nu poate fi folosit în scopul organizării curselor de cai sau a dezvoltării raselor de cai, acesta nu poate fi deţinut de reclamantă.

Au susţinut că, întrucât nu cunosc ce apărări s-au formulat în cadrul dosarului soluţionat prin decizia civilă nr. 729A/2021, au dreptul să aducă în atenţia instanţei aspecte care să fie avute în vedere, în virtutea principiului res judicata pro veritate habetur, acum fiind momentul de a se verifica dacă sunt întrunite condiţiile ca reclamanta să mai deţină în proprietate acest imobil.

În ceea ce priveşte existenţa în patrimoniul reclamantei a unui „bun” în sensul CEDO, recurenţii susţin că instanţa de apel a făcut o interpretare eronată a jurisprudenţei constante a Curţii de la Strassbourg în sensul că a afirmat că CEDO nu limitează accesul la justiţie şi include în sfera noţiunii de „bun” şi „demersurile efectuate în vederea dobândirii unui drept”.

S-au prevalat de Decizia nr. 42/2016 pronunţată de Înalta Curte şi au susţinut că opinia curţii de apel este complet străină jurisprudenţei constante a Curţii de la Strasbourg (cauzele Malhous împotriva Republicii Cehe, Van der Mussele contra Belgiei, Mayer si alţii împotriva Germaniei, Prinţul Hans-Adam II de Lichtenstein împotriva Germaniei, Pine Valley Developments Limited şi alţii contra Irlandei, Kopecky împotriva Slovaciei, Mario de Napoles Pacheco contra Belgiei, Brezny contra Slovaciei, Lupas şi alţii împotriva României, Caracas împotriva României Faimblat împotriva României, Constandache împotriva României).

De asemenea, opinia curţii de apel care afirmă că reclamanta deţine un „bun” în sensul CEDO care constă în dreptul de a obţine măsura reparatorie prevăzută de Legea nr. 10/2001 în favoarea sa se află în flagrantă contradicţie cu opinia Curţii de la Strassbourg care stabileşte că „speranţa de a i se recunoaşte un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a mai fost posibilă o perioadă îndelungată, nu poate fi considerat ca "bun" în sensul articolului 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie”.

Potrivit recurenţilor, instanţa de apel face o gravă eroare atunci când afirmă că reclamanta deţine un „bun” în sensul CEDO, întrucât dreptul acesteia a fost recunoscut definitiv prin decizia civilă nr. 729A/2021, ignorând un aspect esenţial şi obligatoriu menţionat de Curtea Europeană, acela că recunoaşterea dreptului trebuie să fie anterioară înstrăinării bunului către un terţ.

Ceea ce înseamnă că dreptul reclamantei ar fi trebuit recunoscut anterior emiterii dispoziţiei de compensare nr. 12585 din 30.04.2010, deci anterior datei de 30 aprilie 2010.

Prin urmare, în opinia recurenţilor, din examinarea conţinutului prezentului dosar se poate lesne observa că reclamanta nu deţine un „bun” în sensul CEDO, deci nu se poate bucura de protecţia Convenţiei şi nu poate obţine restituirea în natură a bunului pe care îl pretinde.

Spre deosebire de reclamantă, recurenţii deţin un „bun” în sensul CEDO, dreptul lor fiind recunoscut şi concretizat printr-un act emis cu respectarea legii, înscris în Cartea Funciară încă din anul 2010.

Au învederat astfel că extrasele din decizii CEDO prezentate de instanţă nu sunt relevante în speţă, întrucât aceste hotărâri se referă la situaţia în care ambele părţi deţin un „bun” în sensul CEDO, întregul silogism exhibat de curte plecând de la aceeaşi ipoteză eronată.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, recurenţii au susţinut că instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală, printr-un raţionament forţat, dispoziţia de compensare fiind greşit calificată ca fiind act de înstrăinare care intra sub incidenţa sancţiunii prevăzute de art. 21 alin. 5 din Legea nr. 10/2001.

Curtea de apel a apreciat că, chiar dacă legea nu include expresis verbis dispoziţiile de restituire în sfera actelor de înstrăinare, acestea sunt incluse implicit în această categorie, întrucât prin actele respective operează un transfer de proprietate.

Potrivit recurenţilor, ceea ce omite, însă, curtea este faptul că dacă legiuitorul ar fi intenţionat să califice dispoziţiile de restituire ca fiind acte de înstrăinare, atunci ar fi menţionat acest aspect, enumerarea cuprinsă în textul de lege fiind exhaustivă, iar Legea nr. 10/2001, lege specială de reparaţie, instituie o procedură administrativă pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra bunurilor care intră sub incidenţa sa, dispoziţiile de restituire reprezentând finalizarea procedurii administrative stabilite de lege.

Au considerat, astfel, că actul atacat nu este un act de înstrăinare în accepţiunea Legii nr. 10/2001, ci este un act de reparaţie, emis în baza legii şi cu respectarea prevederilor acestui act normativ, document care le conferă un „bun” în sensul CEDO.

Din interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 rezultă fără dubiu că legiuitorul a dorit să introducă în sfera noţiunii de „act de înstrăinare”, actele juridice civile în care transferul dreptului de proprietate nu are un caracter reparator, ci oneros. Este adevărat că prin emiterea Dispoziţiei nr. 12585/2010 a operat un transfer de proprietate din patrimoniul statului în patrimoniul autoarei recurenţilor, însă aceasta era, la rândul ei, persoana îndreptăţită la redobândirea dreptului de proprietate, îndeplinind procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Au criticat raţionamentul instanţei de apel prin care s-a infirmat soluţia tribunalului ca fiind unul defectuos şi lipsit de fundament juridic întrucât, pe de o parte, ignoră faptul că principiul securităţii raporturilor juridice este puternic valorizat de Curtea Europeană în jurisprudenţa sa, care are prioritate în faţa oricărei dispoziţii interne (art. 148 Constituţia României), iar lipsa culpei înseamnă, de fapt, buna credinţă care, în baza unui principiu elementar de drept intern, permite salvarea actului juridic încheiat în atare condiţii, concluzia fiind tocmai opozabilitatea erga omnes a bunei credinţe, nu doar între părţile actului.

Aspectul bunei credinţe este, în opinia recurenţilor, extrem de important în prezenta cauză, întrucât dacă Dispoziţia de restituire nr. 12585/2010 este calificată ca fiind un act de înstrăinare în accepţiunea Legii nr. 10/2001, atunci acestui document urmează să i se aplice regimul juridic stabilit pentru actele de înstrăinare de acest act normativ.

Din cuprinsul sentinţei civile nr. 3966 din 19.04.1994, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/1993, rezultă ca preluarea bunului de către stat a fost făcută fără titlu, recurenţii învederând conţinutul art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001.

Au susţinut că, în ceea ce-i priveşte, este evidentă buna credinţă cu care au dobândit terenul, în sensul că imobilul a intrat în patrimoniul autoarei lor în urma soluţionării notificării pe care a formulat-o respectând prevederile legale, iar dispunătorul era persoana abilitată de lege să emită astfel de acte.

Chiar în condiţiile în care buna-credinţă se prezumă şi deşi Legea nr. 10/2001 nu instituie obligaţia pentru dobânditori de a verifica dacă imobilul pe care intenționează să îl achiziționeze este sau nu notificat, practica instanţelor a cerut dobânditorului să facă dovada minimelor diligente depuse în scopul aflării situaţiei juridice a imobilului.

În cazul recurenţilor este vorba despre un teren oferit in compensare în cadrul soluţionării administrative a cererii autoarei lor.

Din considerentele hotărârii reiese că instanţa de apel nu a observat menţiunile pârâţilor privind verificările pe care le-au făcut pe portalul PMB cu privire la situaţia juridică a bunului care le-a fost propus pentru restituire, verificări în urma cărora nu au identificat proceduri administrative sau judiciare deschise pentru adresa din b-dul P. nr. x.

În aceste condiţii, în speţă este aplicabilă teoria proprietarului aparent (error communis facit jus), buna credinţă a autoarei lor fiind probată, mai ales că la data la care Primarul General a emis dispoziţia contestată, terenul în suprafaţă de 6.496 mp situat în b-dul P. nr. x figura intabulat în cartea funciară având ca titular Primăria municipiului Bucureşti, intabularea făcându-se prin încheierea nr. 986080 din 7.09.2007.

Nu în ultimul rând, au considerat că instanţa trebuie să aibă în vedere şi faptul că, odată cu intrarea în circuitul civil a dispoziţiei a cărei nulitate absolută se solicită prin prezenta acţiune, recurenţii, acţionând cu buna credinţă, au plătit taxe notariale şi impozite consistente la bugetul de stat, astfel cum reiese din încheierea de autentificare a certificatului suplimentar de moştenitor nr. 42/2016 şi din încheierea de autentificare nr. 745/2012.

Totodată, aportul în natură la constituirea societăţii D. SRL a fost făcut cu aceeaşi bună credinţă care a caracterizat toate activităţile si demersurile, atitudine protejată de CEDO care a ridicat la rang de principiu securitatea raporturilor juridice.

Prin cererea de recurs, pârâtul Municipiul Bucureşti prin primar general a solicitat, prin prisma pct. 8 al art. 488 C.proc.civ., casarea deciziei pronunţată de instanţa de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare, cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

A apreciat că instanţa de apel a realizat o interpretare eronată a practicii jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în ceea ce priveşte noţiunea de „bun” în sensul CEDO.

A criticat, astfel, raţionamentul curţii de apel prin care s-a reţinut că reclamanta are un „bun actual”, această ipoteză fiind eronată. A învederat că CEDO a statuat că nu va fi considerat „bun”, în sensul art. 1 alin. 1 şi art. 7 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, speranţa de a dobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanţă condiţională care a devenit caducă prin îndeplinirea condiţiei.

Făcând referire la o serie de hotărâri (cauza Penţia şi Penţia împotriva României, cauza Lindner şi Hammerrmzer împotriva României, cauza Ionescu şi Mihăilă împotriva României, cauza Caracaş împotriva României,, cauza Deagne şi alţii împotriva României), inclusiv la cea pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, recurentul a arătat că CEDO a statuat că nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă anterioară prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului ci trebuie să existe o dispoziţie în sensul restituirii bunului către reclamant.

În speţă, reclamanta a iniţiat doar o procedură administrativă prin care a urmărit a beneficia de măsuri reparatorii sub forma restituirii în natură sau prin echivalent, pentru bunul preluat de stat înainte ca România să ratifice Convenţia, procedura administrativă astfel declanşată fiind supusă controlului judecătoresc.

Recurentul a solicitat a se constata, în plus, că autoarea pârâţilor beneficiază de o decizie administrativă ce a soluţionat, la rândul ei, o notificare formulată de aceasta în temeiul Legii nr. 10/2001 şi în raport de care s-a reţinut calitatea acesteia de persoană îndreptăţită, sens în care i s-a atribuit un bun în compensare.

În opinia recurentului, faţă de titlul deţinut de autorul pârâţilor, aceştia beneficiază de un bun actual în sensul prevederilor art. 1 din Protocolul 1.

A mai arătat că, inclusiv în eventualitatea în care terenul s-ar întoarce în natură în proprietatea reclamantei, aceasta nu l-ar mai putea utiliza pentru scopul în care societatea a fost constituită, respectiv acela de a desfăşura activităţi hipice.

Un alt motiv de casare priveşte modalitatea eronată în care instanţa de apel a calificat dispoziţia administrativă nr. 12585/2010 emisă de Primarul general al municipiului Bucureşti ca fiind un act de înstrăinare susceptibil să atragă incidenţa art. 21 alin. 5 din Legea nr. 10/2001.

A considerat că prin emiterea dispoziţiei nu s-a realizat o înstrăinare a terenului către pârâţi ci este un act de reparaţie realizat faţă de autoarea acestora.

A susţinut, în plus, că instanţa de apel nu a respectat principiul securităţii juridice care exprimă în esenţă faptul că cetăţenii trebuie protejaţi „împotriva unui pericol care vine chiar din partea dreptului, contra unei insecurităţi pe care a creat-o dreptul sau pe care acesta riscă s-o creeze”.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate. A solicitat a se constata caracterul nefondat al criticii privind reţinerea greşită a incidenţei în cauză a efectelor deciziei nr. 729A/2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/3/2017. Prin prisma art. 430 alin. 1 şi art. 431 alin. 2 C.proc.civ., intimata a arătat că aspectele reţinute în considerentele hotărârii se bucură de efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, precum şi de cel al opozabilităţii.

Privitor la critica prin care este contestată vocaţia intimatei la restituirea în natură, referindu-se la modalitatea de preluare a terenului, a arătat că modalitatea de preluare şi caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat reprezintă probleme de drept ce au făcut obiectul hotărârilor judecătoreşti definitive, pronunţate până în prezent şi care se impun cu valoare de prezumţie de adevăr, astfel cum acestea decurg din sentinţa civilă nr. 636/2018, menţinută prin decizia civilă nr. 525/2019.

În ceea ce priveşte critica potrivit căreia reclamanta nu este beneficiara unui bun, în sensul CEDO, intimata a arătat că nu a invocat existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul său şi nici existenţa unui atare bun, ci a declanşat procedura de soluţionare a cererii de restituire în natură a terenului, conform prevederilor Legii nr. 10/2001, iar în condiţiile în care imobilul a fost înstrăinat după intrarea în vigoare a legii şi după depunerea notificării, soluţionarea cererii de acordare a măsurilor reparatorii este obstrucţionată de înstrăinarea realizată de unitatea deţinătoare.

Potrivit intimatei, indiferent dacă, în virtutea hotărârilor judecătoreşti definitive prin care a fost recunoscută calitatea de persoană îndreptăţită la restituirea în natură a altor parcele de teren ce compun obiectul aceleiaşi notificări, este sau nu deţinătoare unui bun în sensul CEDO este relevant faptul că nici instanţa de apel nu a acordat acestui aspect caracter determinant.

Contrar susţinerii recurenţilor, intimata a învederat că justifică în cauză folosul practic al demersului său procesual ce reprezintă un folos actual, personal şi direct, întrucât scopul urmărit prin acţiunea promovată este acela de a clarifica statutul juridic al bunului în privinţa căruia a fost demarată procedura reglementată de Legea nr. 10/2001.

Intimata a susţinut şi caracterul nefondat al motivelor de recurs referitoare la fondul cauzei, arătând că legea nu distinge între actele de înstrăinare, dispoziţia de restituire în compensare fiind, fără discuţie, un act de înstrăinare.

Referitor la motivul de recurs prin care s-a invocat buna-credinţă a dobânditorilor din actele de înstrăinare a solicitat a se observa că acesta ignoră natura căii de atac a recursului, prin care nu poate fi examinată decât conformitatea deciziei cu regulile de drept aplicabile, din perspectiva motivelor expres prevăzute de lege, fără a mai putea fi pusă în discuţie situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată.

Intimata a mai solicitat a se constata caracterul nefondat şi al criticii prin care a fost invocată încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice, susţinând că recurenţii nu puteau invoca deţinerea unui bun atâta timp cât actul prin care, aparent, dobândiseră dreptul, era lovit de nulitate.

Recurenţii-pârâţi D. SRL, B., C. au formulat răspuns la întâmpinare prin care au solicitat înlăturarea apărărilor din actul procedural.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin gruparea criticilor formulate de partea pârâtă, C., B., D. SRL şi Municipiul Bucureşti, prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

- este nefondată critica prin care partea pârâtă pretinde greșita soluţionare a excepţiei lipsei de interes în formularea acţiunii în constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei nr.12585 din 30.04.2010, întemeiată pe art.21 alin.(5) din Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, critică ce se subsumează art.488 alin.(1) pct.5 C.proc.civ..

Interesul, ca şi condiţie de exercițiu a acţiunii civile, potrivit art.32 alin.(1) lit.d C.proc.civ., are în vedere justificarea dată de partea reclamantă pentru exercitarea unei anumite cereri în justiție, respectiv, folosul practic pe care aceasta îl urmăreşte prin punerea în mișcare a acţiunii civile.

Ca atare, cerinţa relativă la interes se analizează în raport de obiectul cererii deduse în concret judecăţii şi de temeiurile de fapt şi de drept pe care partea reclamantă îşi sprijină pretențiile, nu în abstract şi, cu atât mai puţin, prin evaluarea șanselor de câştig ale unei părţi/părţilor din perspectiva unor proceduri administrative ori judiciare reglementate de alte acte normative.

În speţă, prin dispoziţia nr.12585 din 30.04.2010 emisă de Primarul Municipiului Bucureşti s-a stabilit suma de 13.966.000 euro ca valoarea echivalentă pentru imobilul-teren în suprafaţă de 25.000 mp., situat în București, imposibil de restituit în natură notificatoarei E., sumă în limita căreia i s-a acordat în compensare, ca măsură reparatorie, bunul imobil/teren situat în B-dul P. nr. x, în suprafață de 6496 mp, pe care pârâţii persoane fizice, în calitate de acționari majoritari, în procent de 99,9818%, l-au adus ca aport social, în natură, la constituirea societăţii pârâte D. SRL.

Interesul în promovarea acţiunii în nulitate deduse judecăţii a fost justificat de partea reclamantă prin aceea că în privinţa terenului menţionat a formulat notificarea nr.3298 din 08.11.2001 a BEJ X, în baza căreia s-a format dosarul administrativ nr.18380, prin care a solicitat restituirea în natură a acestuia, în considerarea faptului că a fost preluat, abuziv, din patrimoniul său de statul comunist, notificare a cărei rezolvare impune cerinţa ca imobilul să se regăsească în patrimoniul unităţii deţinătoare, Municipiul Bucureşti, atât la momentul înregistrării notificării, cât şi la momentul soluţionării acesteia.

Cu alte cuvinte, partea reclamantă a justificat interesul în formularea acţiunii în nulitate prin nevoia de a obţine reintroducerea terenului în suprafaţa de 6.496 mp în patrimoniul Municipiului Bucureşti, unitate deţinătoare în înţelesul Legii nr.10/2001, în vederea soluţionării notificării transmise.

Potrivit constatărilor de fapt ale instanţelor de fond, rezultă că prin notificarea nr.3298 din 08.11.2001, partea reclamantă, Societatea A., a solicitat pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti, în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a următoarelor imobile: - terenul în suprafaţă de 52 ha, donat prin Decretul regal nr. 376/1906; - terenul în suprafaţă de 10 ha dobândit prin actul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov – Secţia Notariat sub nr. 19390/1950; - hipodrom de galop de la Băneasa situat pe Șos. M., construit de societate în 1906, conform procesului-verbal nr. 7200/1940/278 al Comisiei pentru Înființarea Cărților Funciare în București (în care se include suprafaţa de 6.993 mp, pentru care s-a rezervat adresa B-dul P. nr. x, la cererea Ministerului Industriei Ușoare, în baza Deciziei C.P.M.B. nr. 960/1973).

Înregistrarea, în privinţa terenului situat B-dul P. nr. x, a notificării nr.3298 din 08.11.2001 atrăgea, în temeiul dispoziţiilor legii speciale de reparaţie, indisponibilizarea acestuia în patrimoniul unităţii deţinătoare, Municipiul Bucureşti, până la soluţionarea notificării.

În acest sens, jurisprudenţa constantă a instanţei supreme (de exemplu, decizia nr.357/24.01.2012 a ICCJ, Secţia I civilă, decizia nr.3982/25.09.2013 ICCJ, Secţia I civilă decizia nr.2119/2.07.2014 ICCJ, Secţia I civilă).

Or, prin emiterea de către unitatea deținătoare, în anul 2010, a dispoziției de compensare nr.12585, în favoarea numitei E., terenul a ieșit din patrimoniul unităţii deţinătoare, iar soluţionarea notificării formulate de partea reclamantă nu mai era posibilă din perspectiva pretenției de restituire în natură.

Aşa fiind, în considerarea celor arătate şi a limitelor învestirii, corect, instanţa de apel a statuat că partea reclamantă justifică interes în promovarea acţiunii în constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei de compensare, nr.12585 din 30.04.2010, emisă de Primăria municipiului Bucureşti, anterior soluţionării notificării nr.3298/2001, pe temeiul art.21 alin.(5) din Legea nr.10/2001.

Statuând cu privire la interesul părţii reclamante în formularea acţiunii în nulitate, instanţele de fond nu aveau însă a examina apărări ce excedează limitele învestirii, astfel cum au fost stabilite, prin cererea dedusă judecăţii, de partea reclamantă, şi nici a tranșa asupra unor chestiuni litigioase străine raportului juridic dedus judecăţii în procesul pendinte.

Astfel, instanţa de apel a examinat, greşit, subsumat cerinței relative la interes, apărarea prin care partea pârâtă a pretins a se constata că partea reclamantă nu mai este îndreptăţită la restituirea în natură a terenului notificat, sub motiv că nu l-ar mai putea utiliza în scopul pentru care a fost constituită, terenul având o afectațiune specială, legată de destinaţia folosinței, prevăzută în actele de împroprietărire sub condiţie rezolutorie, subordonată scopului înființării societăţii, îmbunătățirea rasei cailor din România si alergările de cai.

Statuarea asupra îndrituirii părţii reclamante la restituirea în natură a terenului, ca măsură reparatorie, prin examinarea actelor de proprietate, statuarea asupra caracterului abuziv al preluării de către stat şi a caracterului liber al terenului, în accepţiunea dată acestor sintagme prin legea de reparaţie, se verifică în cadrul procedurilor administrative şi, după caz, jurisdicţionale instituite de legiuitor în acest scop prin această lege, nr.10/2001, pentru soluţionarea notificării, nu pe cale incidentală, în litigiul pendinte, cum eronat s-a apărat partea pârâtă.

În consecinţă, vor fi înlăturate ca fiind indiferente (supraabundente) cauzei, considerentele prin care, cu depăşirea limitelor învestirii, instanţa de apel a examinat şi a respins apărarea prin care partea pârâtă a pretins lipsa de îndreptățire a părţii reclamante la restituire în natură a terenului, în considerarea faptului că, prin decizia civilă nr.729A din 28.04.2021, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a statuat în sensul că afectațiunea dată terenului în litigiu prin actele de împroprietărire nu constituie un impediment în privinţa restituirii în natură, pe temeiul legii de reparaţie, dispunând, în respectiva cauză, restituirea, în natură, în favoarea părţii reclamante, a unei alte parcele de teren, în suprafaţă de 1500 mp, (lotul nr. 20), pe care o dobândise în baza aceloraşi acte de împroprietărire.

Prin urmare, instanţa de recurs nu va examina criticile prin care partea pârâtă cere să se constate nelegalitatea dezlegării date acestei chestiuni litigioase prin considerentele hotărârii ce au fost înlăturate, sub motiv că raţionamentul judiciar exhibat de instanţa de apel ar încălca, pentru argumentele pe larg detaliate, principiului res judicata pro veritate habetur şi normele de drept prevăzute de art.430-431 C.proc.civ..

Instanţa de apel a examinat, greşit, subsumat cerinței relative la interes, şi apărarea prin care partea pârâtă a pretins a se statua că partea reclamantă nu este îndreptăţită la restituirea în natură a terenului sub motiv că nu deţine un „bun”, în accepţiunea dată acestei concept în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului generată în aplicarea art.1 din Protocolul nr.1 Convenţie.

Aceasta, pentru că în privinţa imobilelor preluate în mod abuziv de statul comunist în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, adică anterior ratificării de către România a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (prin Legea nr.30/1994), cererile în justiție, întemeiate pe prevederile legii de reparaţie, cum este şi cea dedusă judecăţii în procesul pendinte, nu impun părţii pretins îndreptățite la măsuri reparatorii cerinţa de a proba că deţine un „bun” în sensul art. 1 alin.(1) din primul Protocol adiţional la Convenţie, cum susţine, fără temei, partea pârâtă, pretinzând a se constata, pe cale incidentală, că ea deţine un „bun actual”, în considerarea dispoziţiei de compensare a cărei nulitate absolută se invocă.

Aşa fiind, se privesc ca indiferente cauzei şi vor fi înlăturate și considerentele prin care instanţa de apel a examinat şi respins apărarea prin care partea pârâtă a combătut interesul în formularea acţiunii în nulitate prin aceea că inițierea de către partea reclamantă a unei proceduri administrative pe temeiul Legii nr.10/2001 şi constatarea preluării fără titlu de către stat a imobilului, statuată prin sentinţa civilă nr.3966/1994 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, nu erau suficiente pentru a legitima demersul judiciar din procesul pendinte, ci era necesar să existe o dispoziţie prin care să-i fi fost recunoscut dreptul de proprietate, deoarece speranța de a-l redobândi după ce s-a stins de mult timp nu este protejată în jurisprudenţa instanţei de contencios european.

Pe cale de consecință, instanţa de recurs nu va examina nici criticile prin care partea pârâtă pretinde a se constata că interpretarea corectă a jurisprudenței instanței instanţei de contencios european impunea concluzia contrară celei reținute prin considerentele înlăturate, cu trimitere la hotărârile pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele indicate în cuprinsul memoriilor de recurs.

- este nefondată și critica întemeiată pe art.488 alin.(1) pct.8 C.proc.civ., prin care partea pârâtă pretinde că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit art.21 alin.(5) Legea nr.10/2001, sub motiv că dispoziţia de compensare nr.12585 din 30.04.2010 nu este act de înstrăinare, ci act ce finalizează procedura prevăzută de această lege de reparaţie.

Art.21 alin.(5) din Legea nr.10/2001 prevede următoarele: Sub sancţiunea nulităţii absolute, până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, sunt interzise înstrăinarea, concesionarea, locaţia de gestiune, asocierea în participaţiune, ipotecarea, locaţiunea, precum şi orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaş, schimbarea destinaţiei, grevarea cu sarcini sub orice formă a bunurilor imobile - terenuri şi/sau construcţii notificate potrivit prevederilor prezentei legi.

Procedurile administrative şi, după caz, judiciare la care face trimitere norma de drept sunt generate de formularea unei notificări de către persoana ce pretinde că a fost deposedată, abuziv, de statul comunist, şi, deopotrivă, că este îndreptăţită la restituirea în natură a acestuia, în temeiul normelor de drept prevăzute de legea specială de reparaţie şi se finalizează prin emiterea de decizii ori dispoziţii motivate.

În acest sens, art. 25 alin.(1) din lege prevede următoarele: În termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art.23 unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.

Interpretarea sistematică a dispoziţiilor art.21 din lege impune concluzia arătată şi în precedent, potrivit căreia înregistrarea unei notificări în privinţa unui imobil determinat de către persoana pretins deposedată de acesta de statul comunist conduce la indisponibilizarea imobilului notificat, posibil restituibil, până la soluţionarea notificării.

Astfel cum s-a statuat prin normele metodologice de aplicare a legii, adoptate prin HG nr.250/2007, indisponibilizarea imobilului vizează orice alte proceduri legale care tind să înstrăineze imobilul din patrimoniul entităţii deţinătoare către alte persoane, decât aceea îndreptăţită la restituire.

Prin urmare, în privinţa părţii reclamante, pretins îndreptățite la restituirea în natură potrivit legii de reparaţie, atribuirea terenului în compensare unei alte persoane, indiferent dacă îndreptățită sau nu la măsuri reparatorii compensatorii, are ca efect scoaterea acestuia, nepermis, din patrimoniul unităţii deţinătoare, adică înstrăinarea sa, anterior soluţionării cererii de restituire în natură notificate de aceasta.

Statuarea asupra interdicției oricărui act de înstrăinare a unor astfel de imobile, preluate abuziv de statul român, s-a impus unităţilor deţinătoare în considerarea faptului că în situaţia în care restituirea în natură a imobilului este posibilă, această măsură este obligatorie, în aplicarea principiului prevăzut de art.1 din lege, şi prevalează oricărei alte opțiuni a deținătorului bunului imobil notificat de persoana îndreptăţită.

Statuarea s-a impus, totodată, în considerarea faptului că orice act de înstrăinare a imobilului de către unitatea deţinătoare, anterior soluţionării notificării formulate de persoana îndreptăţită, ar conduce la lipsirea acesteia, nepermis, de însuși dreptul la restituirea în natură recunoscut prin legea specială, lege al cărei scop este acela de a repara abuzul la care persoana îndreptăţită la restituire a fost supusă în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, prin deposedarea, nelegal, de imobil.

Prin urmare, în considerarea efectelor pe care le produce, se subsumează actelor de înstrăinare prevăzute la art.21 alin.(5) din Legea nr.10/2001 și dispoziţia/decizia emisă de unitatea deținătoare potrivit art.26 din lege, având ca obiect acordarea de măsuri reparatorii constând în compensare cu imobile pentru care există înregistrată notificare de restituire în natură de persoana pretins îndreptăţită la restituirea în natură.

Așa fiind, corect, instanţa de apel a statuat că decizia de atribuire în compensare a terenului în suprafață de 6.496 mp, situat în municipiul Bucureşti, bd. P. nr. x, pentru care era/este înregistrată notificare de restituire în natură de către partea reclamantă, ce pretinde că este îndreptățită la restituire, semnifică un act de înstrăinare ce cade sub incidenţa normei de drept prevăzute de art.21 alin.(5) din Legea nr.10/2001, sancționabil cu nulitatea absolută.

Cum norma de drept prevăzută de art.21 alin.(5) din Legea nr.10/2001 nu distinge între caracterul oneros, gratuit ori reparator al actelor de înstrăinare încheiate/întocmite de unitatea deţinătoare în privinţa imobilelor deţinute şi care cad în sfera de aplicare a acestei legi, astfel de distincții, contrar susţinerilor părţii pârâte invocate prin recursuri, nu sunt permise nici părţilor şi nici interpretului legii, motiv pentru care, susţinerile sunt neîntemeiate.

De altminteri, susţinând că prin dispoziţia nr.12585 din 30.04.2010 a operat un transfer de proprietate din patrimoniul statului în patrimoniul autoarei, recurenţilor, partea pârâtă pretinde că soluţia nulităţii absolute se impunea a fi înlăturată în considerarea faptului că dispoziţia a fost emisă numitei E. tot în calitate de persoană îndreptăţită, care a urmat procedura administrativă prevăzută de legea de reparaţie, semnificând actul de soluţionare a notificării sale.

Critica nu poate fi primită întrucât omite că, potrivit legii de reparaţie, măsura restituirii în natură nu se confundă cu măsura reparatorie prin echivalent, constând în compensare cu alte bunuri, ce poate fi dispusă prin dispoziție/decizie, pe temeiul art.26 din legea de reparaţie, doar în privinţa bunurilor disponibile deținute de unitatea deținătoare, inventariate şi aduse la cunoştinţă publică, potrivit art.1 alin.(5) din lege, categorie în care nu se încadra imobilul în litigiu.

Ca atare, cum terenul de 6.496 mp, situat în municipiul Bucureşti, bd. P. nr. x, nu era disponibil, în sensul legii de reparaţie, în privinţa sa fiind notificată cerere de restituire în natură de către partea reclamantă, pe cale de consecinţă, nu putea fi atribuit în compensare numitei E., ce nu era persoană îndreptățită la restituirea în natură.

Rezultă, potrivit constatărilor de fapt ale instanţei de apel, că numita E. prin notificarea nr.4100 din 16.10.2001 a BEJ X a pretins că este îndreptăţită la restituirea în natură a altor imobile, printre care, se afirmă, că s-ar regăsi şi suprafaţa de 25.000 mp teren, din București, fosta comună Băneasa-Herăstrău, dobândită de autorul său, F., prin actul de vânzare autentificat sub nr. 10714/1906, imposibil de restituit în natură, constatare ce a stat la baza compensării.

Potrivit aceloraşi constatări de fapt, numita E. a acționat în justiție unitatea deţinătoare, Municipiul Bucureşti, pentru a fi obligată la atribuirea în compensare a terenului în litigiu, în schimbul terenului de 25.000 mp, solicitare respinsă prin sentinţa civilă nr.593 din 03.05.2010 a Tribunalului București, Secţia a V-a civilă, rămasă definitivă, însă pentru alte motive, ce vizează însuși dreptul părţii la măsuri reparatorii, anume sub motiv că terenul autorului său ar intra sub incidenţa art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, iar pe de altă parte, că, așa cum rezultă din planul din anul 1926 „Parcul Naţional Proprietăți Expropriate”, plan pe care figurează inscripționată proprietatea F., terenul în litigiu ar fi fost expropriat în anul 1926, pentru ca ulterior acest amplasament al fostei proprietăți să facă obiectul Decretului nr. 289/1988, prin care s-a extins Fabrica de pâine Băneasa.

- este nefondată critica întemeiată pe art.488 alin.(1) pct.8 C.proc.civ., prin care partea pârâtă pretinde că instanţa de apel a interpretat, greşit, art.45 alin.(2) din Legea nr.10/2001, a cărui corectă aplicare impunea înlăturarea sancţiunii nulităţii, pe temeiului principiului ocrotirii bunei-credinţe.

Invocând considerentele hotărârii recurate, se susţine că instanţa de apel a ignorat probele ce confirmă verificarea informaţiilor de pe portalul (pagina wikipedia) unităţii deținătoare, care nu au permis, însă, o informare adecvată cu privire la situaţia juridică a imobilului situat b-dul P. nr. x, propus a fi atribuit în compensare.

Se reiterează susţinerea că numita E. a formulat notificare şi a urmat procedura administrativă prevăzută de legea de reparaţie şi se învederează faptul că pârâţii C., B. şi D. SRL au plătit taxe notariale şi impozite consistente la bugetul de stat, astfel cum reiese din încheierea de autentificare a certificatului suplimentar de moştenitor nr. 42/2016 şi din încheierea de autentificare nr.745/2012.

Se susţine, totodată, că dreptul de proprietate dobândit de E. prin decizia de compensare a fost intabulat în cartea funciară, imobilul fiind adus, ca aport în natură, la constituirea societăţii D. SRL.

Cum toate demersurile au fost făcute cu bună-credință, partea susține că sunt protejate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Critica nu poate fi primită, deoarece, contrar susţinerilor părţii pârâte, instanţa de apel nu numai că nu a ignorat probatoriile administrate, ci, dimpotrivă, le-a analizat şi a statuat, explicit, că numita E. a fost de rea-credinţă la momentul acceptării măsurii reparatorii prin echivalent constând în compensare cu imobilul situat municipiul București, Bd. P. nr. x. precum şi faptul că succesorilor săi li se opune reaua-credinţă a acesteia.

Aprecierea a fost fundamentată de instanţa de apel pe evaluarea înscrisurilor existente în dosarul administrativ constituit la nivelul unităţii deţinătoare în baza notificării transmise, amplu detaliate la pct. II.2.iii al hotărârii, ce relevă, printre altele, că terenul nu a fost ales/propus spre atribuire, în compensare, de unitatea deţinătoare, ci a fost indicat şi evaluat de autoarea pârâţilor, ignorând faptul că la nivelul anilor 2005-2006 exista o identificare ce atesta că aparţinea fostului Hipodrom de Galop, ce-i permitea să ia la cunoştinţă de existenţa notificării părţii reclamante.

Or, astfel de aprecieri, date probatoriilor administrate de părţi, scapă controlului instanţei de recurs, care este unul limitat, potrivit art.481 alin.(3) C.proc.civ., la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Prin urmare, pârâţii pretind nepermis instanţei de recurs să reevalueze probe şi să constate că autoarea E. a fost de bună-credinţă la momentul acceptării măsurii reparatorii prin echivalent, constând în compensare cu imobilul în litigiu, prin dispoziţia nr.12585/2010, anulată, respectiv, să dispună înlăturarea sancţiunii nulităţii dispoziţiei şi a actului constitutiv, actualizat, al societăţii, autentificat sub nr.1321/2016 de BNP X, pe temeiul principiului error communis facit jus.

- este nefondată şi critica întemeiată pe art.488 alin.(1) pct.8 C.proc.civ., prin se susţine că hotărârea recurată, prin soluţia conținută, încalcă principiul securităţii juridice, sub motiv că anularea unor dispoziţii de atribuire în compensare de imobile, emise de unităţile deţinătoare și acceptate, cu bună-credință, de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent, generează insecuritate în circuitul civil.

Principiul securităţii juridice, principiu fundamental al unui stat de drept, presupune asigurarea protecției oricărui subiect de drept împotriva unui eventual pericol care poate veni chiar din aplicarea unor norme juridice, a căror implementare, este de natură să creeze insecuritate juridică.

Or, formularea unei acţiuni în constatarea nulităţii unui act juridic, pe temeiul unor norme de drept clare şi previzibile, nu este natură să pună în discuţie, astfel cum eronat pretinde partea pârâtă, siguranţa raporturilor juridice.

În formularea criticii, pârâţii C., B. şi D. SRL omit faptul că instanţa de apel nu a constatat buna-credinţă în dobândirea, în compensare, a imobilului în litigiu, ci, dimpotrivă reaua-credinţă, ceea ce face necesară înlăturarea actelor astfel emise din circuitul civil.

Pârâtul Municipiului Bucureşti, la rându-i, ignoră faptul că anularea, în litigiul pendinte, a dispoziţiei nr.12585/2010 îi este imputabilă, cât timp soluţia s-a impus pentru nerespectarea obligaţiilor ce îi incumbă potrivit legii de reparaţie şi cât timp a omis să prezinte motivele pentru care, anterior emiterii dispoziţiei anulate, nu a soluţionat notificarea nr.3298/2001 ce viza imobilul ce făcea obiectul măsurii reparatorii prin echivalent ori motivele ce au permis calificarea ca bun disponibil, potrivit legii.

Relevant din perspectiva criticii este şi faptul că, potrivit constatărilor de fapt al instanţei de apel, deşi aflată în circuitul civil, decizia de compensare a fost contestată inclusiv de autoritățile publice abilitate să exercite controlul unor astfel de acte emise în procedura legii de reparație.

Anume, considerentele hotărârii recurate relevă formularea unei contestații de Prefectul municipiului București, în dosarul nr. x/3/2019 al Tribunalul București, Secţia a IV-a civilă, finalizat prin sentinţa civilă nr.285 din 27.05.2020, pe temeiul unei excepții procesuale, a lipsei capacităţii de folosinţă a numitei E., decedată la 12.01.2012, deşi succesorii acesteia sunt cunoscuți, fiind evidențiați în actul de lichidare a regimului comunităţii de bunuri, autentificat sub nr.745 din 7.05.2012 de BNP X, înscris în registrele de publicitate imobiliară şi, deopotrivă, părţi în litigiul pendinte.

În fine, se impune precizarea că anularea dispoziţiei de compensare nu exonerează unitatea deţinătoare, Municipiul Bucureşti, de obligaţiile ce îi incumbă pentru soluţionarea notificării formulate de numita E., nr.4100 din 16.10.2001, în privința căreia are a statua dacă a avut ca obiect şi cererea de restituire a terenului în suprafaţă de 25.000 mp situat în zona Complexului de morărit și panificație Băneasa, dobândit de F. prin actul de vânzare autentificat sub nr. 10714/1906, cu luarea în considerarea a dezlegărilor statuate prin hotărârile judecătoreşti ce au avut ca obiect examinarea acestei pretenții.

Pentru considerentele arătate, în baza art.496 alin.(1) C.proc.civ., Înalta Curtea a respins, ca nefondate, recursurile declarate de partea pârâtă, Municipiul Bucureşti prin Primarul General, C., B. şi D. SRL.