Vindication of property rights under Law 18/1991: comparative analysis of titles issued by different authorities based on the nemo plus juris ad alium transferre potest principle.

Acţiune în revendicare imobiliară. Titluri de proprietate emise în temeiul Legii nr. 18/1991. Reguli de comparare a titlurilor

Cuprins pe materii: Drept civil. Bunuri. Proprietatea privată

Index alfabetic: acţiune în revendicare

titlu de proprietate

comparare de titluri

C.civ., art. 555, art. 557, art. 563, art. 565

Legea nr. 18/1991, art. 8, art. 9, art. 13, art. 53

Prin titlurile de proprietate eliberate în aplicarea procedurii reglementate de legile speciale de reparaţie s-a reconstituit/reconfirmat pentru moştenitori (sau titulari, după caz) dreptul de proprietate existent în patrimoniul autorilor acestora, drept care, practic, nu a ieşit niciodată din patrimoniul lor, actele normative în materie având un pronunţat caracter reparator, recognitiv de drepturi, iar nu unul constitutiv.

În ipoteza în care, în cadrul acţiunii în revendicare, ambele părţi invocă, pentru dovada propriului drept de proprietate, existenţa titlurilor emise în temeiul Legii nr. 18/1991, nu se poate reține premisa că au un autor comun, şi anume unitatea administrativ-teritorială. În această situaţie, este necesar a se stabili apartenența dreptului de proprietate, drept care nu se putea regăsi decât în patrimoniul ultimei persoane care l-a dobândit în mod valabil.

Prin urmare, instanţa trebuie să procedeze la compararea titlurilor de proprietate după criteriile consacrate pentru situaţia în care acestea provin de la autori diferiți, respectiv la compararea între ele a drepturilor autorilor de la care provin cele două titluri, având câştig de cauză cel care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil, conform principiului nemo plus juris ad alium transferre potest, quam ipse habet.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 352 din 28 februarie 2023

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Dâmboviţa, Secţia I civilă, la data de 25.06.2015, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. S.R.L., prin administrator asociat unic C., D. şi E., să se dispună obligarea pârâtelor să îi lase în deplină proprietate şi netulburată posesie terenul în suprafaţă de 119.940 mp, situat în comuna Crevedia, Tarlaua x3, a cărui valoare o apreciază la suma de 550.000 lei, şi care este compus din: suprafaţa de 113.122 mp, situată în comuna Crevedia, Tarlaua x3, parcela 539/12, având nr. cadastral 74136, înscrisă în Cartea Funciară nr. x36, asupra căruia reclamanta deţine titlul de proprietate nr. 161910 din 15.02.2012, aflată în prezent în posesia B. S.R.L.; suprafaţa de 1.818 mp, situată în comuna Crevedia, Tarlaua x3, parcela 539/4, cu nr. cadastral 10509-15010, asupra căruia reclamanta deţine titlul de proprietate nr. 161910 din 15.02.2012, aflată în prezent în posesia pârâtei D.; suprafaţa de 5.000 mp, situată în comuna Crevedia, Tarlaua x3, parcela 539/2, având nr. cadastral 6432, înscrisă în Cartea Funciară nr. x53, asupra căruia reclamanta deţine titlul de proprietate nr. 161910 din 15 februarie 2012, aflată în prezent în posesia pârâtei E.; obligarea pârâtelor la plata sumei de 50.000 lei, reprezentând valoarea estimată la acest moment a despăgubirilor pentru lipsa de folosinţa a suprafeţei de teren revendicată (suma de 50.000 lei reprezintă valoarea estimată de reclamantă, la momentul introducerii prezentei acţiuni, a despăgubirilor solicitate, urmând ca acest cuantum să fie modificat de reclamantă în funcţie de rezultatele expertizei judiciare ce va fi administrată în cauză); obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

2.Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 1350 din data de 9.10.2020, Tribunalul Dâmboviţa, Secţia I civilă a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de B. S.R.L.,

A respins acţiunea având ca obiect revendicare imobiliară, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B. S.R.L., D şi E.

A obligat pe reclamantă la plata cheltuielilor de judecată către pârâţi.

3.Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 2615 din data de 10.11.2021, Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1350/2020, pronunţate de Tribunalul Dâmboviţa, Secţia I civilă, în contradictoriu cu pârâţii B. S.R.L., D. şi E.

A obligat pe apelantă să plătească intimatei D. suma de 2.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, şi a respins, ca neîntemeiată, cererea celorlalţi intimaţi privind acordarea cheltuielilor de judecată.

4.Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr.2615/2021, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I civilă a declarat recurs reclamanta A.

Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea cererii de recurs, casarea în integralitate a hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, precum şi obligarea intimaţilor-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată.

În esenţă, a susţinut următoarele:

Aplicarea greşită de către instanţă de apel a normelor de drept material referitoare la conţinutul, dobândirea, apărarea şi proba dreptului de proprietate, prevăzute la art. 555, art. 557, art. 563 şi art. 565 C.civ. -prin considerentul afirmat greşit de instanţa de apel că părţile ar avea autor comun:

- premisa nelegală care stă la baza hotărârii recurate este aceea că toate părţile au un autor comun, unitatea administrativ-teritorială, astfel încât regula legală după care se face comparaţia titlurilor valorizează exclusiv anterioritatea intabulării dreptului de proprietate;

- tot raţionamentul juridic al instanţei de apel este construit pe o realitate juridică inexistentă - afirmatul autor comun al tuturor părţilor - fără corespondent legal în speţa prezentă, fiind încălcat dreptul de proprietate al recurentei-reclamante ca moştenitoare legală a autorului său, bunicul matern X;

- însă, în speţă, este verificabil că titlurile provin de la autori diferiţi, deci trebuie să se procedeze la compararea între ele a drepturilor autorilor de la care provin cele două titluri, inclusiv a traseelor juridice ale transmisiunii terenurilor de la autori către părţi, urmând a avea câştig de cauză acea parte care a dobândit terenul de la autorul care a furnizat un drept de proprietate şi un traseu juridic translativ de proprietate preferabil, conform principiului „nemo plus juris ad alium transferre potest, quam ipse habet";

- titlurile de proprietate aflate în concurs au fost emise în temeiul legii, însă, raportat la terenurile revendicate, numai dreptul de proprietate deţinut de recurenta-reclamantă poate fi verificat, urmărind linia transmiţătorilor succesivi, că provine de la proprietarul originar al terenurilor - autorul recurentei-reclamante şi, totodată, bunicul matern al acesteia - X;

- spre deosebire de titlurile de proprietate deţinute de către intimaţii-pârâţi, titlul recurentei-reclamante este un titlu recognitiv de drepturi pe vechiul amplasament, prin care i-a fost reconfirmat/reconstituit dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu pe amplasamentul său iniţial, dreptul de proprietate fiind dobândit prin succesiune legală (certificat de moştenitor nr. 4 eliberat la 30.01.2006 şi reconfirmat judiciar prin sentinţa civilă nr. 3054 din data de 15.10.2008, definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 259 din data de 24.02.2009, ambele date în cadrul dosarului nr. x/284/2008, prin care s-a reconstituit dreptul de proprietate al recurentei-reclamante pe vechiul amplasament al terenului deţinut de autorul său - X);

- imobilul nu a aparţinut niciodată în mod legal statului român sau vreunei autorităţi administrativ-teritoriale, astfel încât să poată fi transmis valabil intimaţilor-pârâţi;

- nu este incidenţă ipoteza titlurilor scrise privind dreptul de proprietate provenind de la acelaşi autor, ci aceea în care titlurile provin de la autori diferiţi;

- în contextul în care titlurile de proprietate provin de la autori diferiţi nu poate fi reţinută premisa juridică a instanţei de apel referitor la faptul că toate părţile au dobândit titlul de la unitatea administrativ-teritorială şi, ca urmare a acestei ipoteze legale, intimaţii-pârâţi ar avea un drept de proprietate mai bine caracterizat deoarece au intabulat cu prioritate; acest argument al instanţei de apel ar putea prezenta relevanţă juridică numai în situaţia în care s-ar realiza compararea unor titluri care provin de la acelaşi autor, ipoteză legală neincidentă în speţă;

- recurenta-reclamantă a dovedit că a dobândit terenurile revendicate pe vechiul amplasament al acestora, de la un autor complet distinct de autorii intimaţilor-pârâţi (în speţă, Recurenta 1-a moştenit pe bunicul matern X), dreptul de proprietate al acesteia fiind reconstituit printr-un titlu cu caracter recognitiv, mai bine caracterizat la nivelul autorului, creând în favoarea sa convingerea că dreptul asupra terenurilor revendicate îi aparţine;

- intimaţii-pârâţi, în schimb, în cazul a doi dintre ei (B.; D.) au făcut dovada că au avut în patrimoniul lor, la nivelul autorilor lor, un drept de proprietate stabilit prin reconstituire pe amplasamente distincte (satul Dârza; satul Samurcaşi-Cocani), iar, în cazul celui de-al treilea intimat (E.) fiind dovedit că aceasta a primit teren prin constituire, în baza art. 19 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 - toţi intimaţii fiind finalmente efectiv împroprietăriţi nu pe vechiul amplasament al autorilor lor, ci pe terenul reconstituit recurentei-reclamante (ca succesoare legală a bunicului matern X - satul Crevedia).

Nelegala aplicare a Legii nr. 1/2000 şi a art. 45 al Regulamentului privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor

- instanţa de apel a înlăturat incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 6 alin. (21) din Legea nr. 1/2000, cu argumentul că suprafeţele de teren nu erau „revendicate de două persoane", nefiind urmată în mod concomitent procedura de restituire de către părţile din dosar;

- instanţa de apel a încălcat prevederile art. 45 din Regulamentului privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului şi modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum şi punerea în posesie a proprietarilor, parte integrantă din H.G. nr. 890/2005;

- instanţa de apel nu reţine incidenţa art. 6 alin. (21) din Legea nr. 1/2000 deoarece are în vedere inexistenţa unei concomitente a demersurilor recurentei-reclamante cu demersurile intimaţilor însă, după cum se poate observa din textul art. 45 din Regulament, aplicând metodele de interpretare ale normelor [în special, logică], premisa este aceea că un solicitant este proprietarul deposedat prin măsurile abuzive aplicate în perioada anilor 1945-1990, iar celălalt solicitant este persoana care a fost împroprietărită cu teren preluat de la fostul proprietar;

- textul normativ presupune o situaţie premisă care nu impune în mod necesar concomitenta demersurilor legale ale solicitanţilor, cum incorect afirmă instanţa de apel, din moment ce despre cel de-al doilea solicitant se menţionează că a fost deja împroprietărit cu teren preluat de la fostul proprietar, ceea ce indică o anterioritate a demersurilor sale legale şi existenţa unor terenuri aparent libere juridic, comparativ cu demersurile ulterioare ale proprietarului abuziv deposedat.

Aplicarea şi interpretarea greşită a art. 8 alin. (1), art. 9 alin. (4) Ut. b), art. 13 alin. (1), art. 53 din Legea nr. 18/1991 de către instanţa de apel cu privire la stabilirea autorului părţilor şi determinarea titlului de proprietate mai bine caracterizat

- prin hotărârea recurată, instanţa de apel a ignorat împrejurarea că niciunuia dintre intimaţii-pârâţi nu i s-a reconstituit, respectiv constituit, dreptul de proprietate pe terenul în suprafaţa de 113.122 mp, menţionat a fi situat în comuna Crevedia, sat Crevedia, Tarlaua x3, Parcela 539/5, asupra căruia să fi exercitat vreodată ei sau autorul lor un drept de proprietate;

- dacă în cazul recurentei-reclamante, instanţa de judecată a verificat anterioritatea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţa de 113.122 mp, situat în comuna Crevedia, Tarlaua x3, Parcela 539/5, având în vedere calitatea de titular al dreptului de proprietate a autorului acesteia, în cazul autorului intimatului, F., instanţa de judecată a verificat anterioritatea dreptului de proprietate a acestuia cu privire la un teren situat în satul Dârza, nu în satul Crevedia (sentinţa civilă nr. 4 din data de 6.01.2004; contractul de vânzare-cumpărare nr. 601 din data de 28.08.2006), şi prin raportare la autorii lui F., G. şi H.;

- or, dacă pentru emiterea titlurilor de proprietate este verificat dreptul de proprietate al autorului titularului cererii de reconstituire a dreptului de proprietate conform art. 9 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 18/1991, atunci instanţa de apel, afirmând că titlurile emise în baza Legii nr. 18/1991 nu trebuie să se compare cu titlul autorului deposedat, încalcă însuşi temeiul reconstituirii dreptului de proprietate conform Legii nr. 18/1991 care este tocmai titlul autorului deposedat, temei prevăzut la art. 8 alin. (1), art. 9 alin. (4) lit. b), art. 13 alin. (1), art. 53 din Legea nr. 18/1991.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C.proc.civ..

5. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi au depus întâmpinări prin care a combătut cele susţinute prin cererea de recurs şi au solicitat respingerea recursului ca nefondat, menţinerea deciziei atacate şi obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Au apreciat că motivele invocate de către partea adversă nu se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., întrucât niciuna dintre formele de manifestare a nelegalităţii unei hotărâri nu se verifică în ceea ce priveşte decizia recurată.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinările formulate în cauză, solicitând respingerea apărărilor intimaţilor-pârâţi, admiterea cererii de recurs, casarea în integralitate a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, precum şi obligarea părţilor adverse la plata cheltuielilor de judecată.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Motivele de recurs invocate vizează, în esență, aplicarea greşită de către instanţa de apel a normelor de drept material referitoare la conţinutul, dobândirea, apărarea şi proba dreptului de proprietate, prevăzute la art. 555, art. 557, art. 563 şi art. 565 C.civ., susținându-se că în mod greşit instanţa de apel a reținut că părţile ar avea autor comun.

Spre deosebire de modurile originare de dobândire a proprietății (uzucapiunea şi ocupaţia), care constituie proba deplină şi absolută a dreptului de proprietate, titlurile (fie translative, fie declarative) reprezintă doar mijloace relative de probă, având caracterul unor simple prezumţii ale dreptului de proprietate, deduse din însăşi existenţa lor şi care nu împiedică proba contrară.

Având în vedere insuficienţa probatorie a titlurilor şi dificultatea probei în acest caz, fiind necesar să se dovedească faptul că toţi autorii succesivi au fost ei înşişi adevăraţi proprietari, literatura juridică şi practica judiciară au considerat că reclamantul în revendicare poate avea câştig de cauză în acţiunea sa, nu numai atunci când va reuşi să facă dovada pe deplin şi absolut a dreptului său de proprietate, ci şi atunci când va crea în favoarea sa numai probabilitatea că dreptul revendicat îi aparţine.

De asemenea, s-a statuat că dovada dreptului de proprietate se poate face potrivit unor reguli. Pe baza acestor reguli, tot literatura şi practica judiciară au consfinţit şi principiile de dovadă a acţiunii în revendicare.

Dacă titlurile provin de la autori diferiţi, se procedează la compararea între ele a drepturilor autorilor de la care provin cele două titluri, având câştig de cauză cel care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil, conform principiului nemo plus juris ad alium transferre potest, quam ipse habet (nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are).

În speţă, ambele părţi au invocat, pentru dovada propriului drept de proprietate, existenţa titlurilor de proprietate şi, anume titluri emise în temeiul legii 18/1991, neputându-se reține totuși că au același autor.

Apar ca fondate criticile recurentei cu privire la aplicarea şi interpretarea greşită a art. 8 alin. (1), art. 9 alin. (4) lit. b), art. 13 alin. (1), art. 53 din Legea nr.18/1991 de către instanţa de apel, relative la stabilirea autorului părţilor şi determinarea titlului de proprietate mai bine caracterizat.

Prin titlurile de proprietate eliberate în aplicarea procedurii jurisdicţionale reglementate de Legea nr.18/1991, Legea nr.169/1997 şi Legea nr.1/2000 s-a reconstituit, s-a reconfirmat pentru moştenitori (sau titulari, după caz) dreptul de proprietate existent în patrimoniul autorilor acestora. În realitate, practic, dreptul de proprietate nu a ieşit niciodată din patrimoniul autorilor, ci doar datorită contextului socio-politic, exercitarea atributelor dreptului de proprietate a fost împiedicată, întreruptă, legile invocate având un pronunţat caracter reparator, recognitiv de drepturi, iar nu unul constitutiv.

Nu se poate reține deci premisa că toate părţile au un autor comun, unitatea administrativ-teritorială, astfel încât să fie incidente regulile aplicate de instanța de apel.

În speță era necesar a se stabili apartenența dreptului de proprietate, iar acest drept nu se putea regăsi decât în patrimoniul ultimei persoane care l-a dobândit în mod valabil, ca efect al principiului conform căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât ceea ce îi aparține.

Așadar, aplicarea regulilor de drept consacrate în materia acțiunii în revendicare implică compararea titlurilor de proprietate prezentate de către părți. Dacă titlurile lor provin de la autori diferiți se compară între ele drepturile autorilor de la care provin titlurile. Această soluție trebuie aplicată ori de câte ori este posibil, pentru a identifica, pe cât posibil, momentul la care apar pentru prima oară două titluri de proprietate asupra aceluiași bun.

Se pune deci problema de a stabili care dintre acestea este verus dominus sau cel puțin beneficiază de aparențe mai puternice că ar avea o asemenea calitate. Într-adevăr, prin ipoteză, cel puțin unul dintre cei doi autori este un non dominus, deoarece nu pot exista două drepturi de proprietate în forma lor pură și simplă, deci neafectate de modalități, în același timp, asupra aceluiași imobil. Or, stabilirea autorului care are calitatea de non dominus, precum și a celui care are calitatea de proprietar sau prezintă cele mai puternice aparențe ale acestei calități este o operațiune juridică și logică necesară pentru a da satisfacție adagiului nemo plus iuris ad alium transfere protest quam ipse habet, luând în considerare ipoteza aplicabilă cauzei, și anume a autorilor diferiți ai părților.

Astfel, trebuie procedat la verificarea caracterului titlurilor invocate, urmând a se da câștig de cauză celui care este preferabil.

Pentru aceste considerente, apare ca greșit criteriul comparării titlurilor părților, motiv pentru care se impune admiterea recursului declarat ca fondat.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, constatând că sunt întrunite condiţiile de aplicare a dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., a admis recursul pârâtei, iar pe temeiul art. 497 C.proc.civ., a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.