Distinct equitable remuneration obligations for phonogram producers and performing artists in public communication under the "single remuneration" provision.

Fonograme. Comunicare publică. Înţelesul sintagmei “remuneraţie unică” din cuprinsul art. 112 alin. (1) din Legea nr. 8/1996. Remuneraţii datorate distinct către producătorii de fonograme şi artiştii interpreţi sau executanţi

Cuprins pe materii: Dreptul proprietăţii intelectuale. Drepturi de autor şi drepturi conexe

Index alfabetic: fonograme

remuneraţii cuvenite producătorilor de fonograme

remuneraţii cuvenite artiștilor interpreți sau executanţi

Legea nr. 8/1996, art. 112 alin. (1), art. 98 lit. g), lit. h), art. 144, art. 162 alin. (1) lit. a), lit. b)

Noţiunea de remuneraţie unică regăsită în cuprinsul normei de la art.112 alin.(1) din Legea nr.8/1996 se raportează la fiecare categorie de titulari de drepturi: autori ai operelor muzicale, artişti interpreţi sau executanţi, producători de fonograme.

Asfel, utilizarea prin comunicarea publică a fonogramelor atrage obligaţia de achitare a remuneraţiilor pentru toate tipurile de drepturi pe care respectivele opere le înglobează; de aceea, pe lângă remuneraţia datorată UPFR, pentru comunicarea publică a fonogramelor, utilizatorul datorează şi remuneraţii către artiştii interpreţi sau executanţi pentru prestaţiile acestora fixate pe fonograme.

Prin urmare, existenţa autorizaţiei-licenţă neexclusivă eliberată pârâtei de către UPFR în temeiul căreia colectează remuneraţiile echitabile ce li se cuvin producătorilor de fonograme nu prezintă relevanţă, întrucât priveşte alte categorii de drepturi de autor şi conexe gestionate de alt organism, distincte de drepturile artiştilor interpreţi sau executanţi gestionate de Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 615 din 25 aprilie 2023

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă, la data de 27.07.2021, reclamanta Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi – CREDIDAM, a solicitat în contradictoriu cu pârâta A. SRL să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 14.870,84 lei (12.496,50 lei fără TVA), reprezentând triplul remunerației datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01.07.2018-30.06.2021, la plata sumei de 2.367,94 lei, reprezentând penalități de întârziere care au fost calculate până la data de 26.05.2021 şi în continuare la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,1% până la data achitării integrale a remunerației de la pct. 1, precum şi obligarea pârâtei să încheie autorizații/licențe neexclusive cu CREDIDAM, pentru comunicarea publică a fonogramelor sau reproducerilor acestora şi a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual pentru spaţiile administrate, cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe art. 1.349 şi următoarele C.civ., Legea nr. 8/1996 modificată, completată şi republicată, Decizia ORDA nr. 120/2016 şi Decizia ORDA nr. 60/2019.

Prin sentința civilă nr.1691 din 07.12.2021, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, s-a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București–Secția a IV-a civilă, invocată de pârâta A. SRL și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Gorj - Secția 1 civilă.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Gorj

Prin sentinţa civilă nr. 63 din 16.03.2022 pronunțată de Tribunalul Gorj – Secţia I civilă a fost respinsă acțiunea civilă având ca obiect pretenţii, decurgând din drepturi de autor, formulată de reclamanta Asociația Centrul Roman pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți – CREDIDAM, în contradictoriu cu pârâta A. SRL.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Craiova

Prin decizia nr. 257 din 7.02.2022 a Curţii de Apel Craiova – Secţia I civilă, s-a admis apelul formulat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 63 din 16.03.2022 pronunțată de Tribunalul Gorj – Secţia I civilă.

A fost schimbată sentinţa apelată în sensul admiterii, în parte, a cererii de chemare în judecată.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 12 496,50 lei despăgubiri.

A fost obligată pârâta să încheie cu reclamanta autorizaţii/licenţe neexclusive pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audio-vizual pentru spaţiile administrate şi a fost respinsă cererea privind acordare penalităţi întârziere şi TVA.

A fost obligată pârâta către reclamanta la 1950 lei, cheltuieli de judecată la prima instanţă şi în apel.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Craiova a declarat recurs pârâta, prin care a solicitat casarea deciziei recurate şi rejudecarea cauzei, cu consecinţa menţinerii hotărârii primei instanţe.

Prin motivele de recurs pârâta arată că, în mod greşit, instanţa de apel a motivat hotărârea în sensul că societatea trebuia să încheie mai multe contracte pentru licenţe neexclusive şi cu alte organisme de gestiune colectivă, în condiţiile în care pârâta avea deja licenţă neexclusivă emisă de Uniunea Producătorilor de Fonograme.

În ceea ce priveşte temeiul juridic reţinut de instanţa de apel, arată că dispoziţiile art.123 şi art.130 alin.1 lit.a şi h din Legea nr.8/1996, actualizată, nu au legătură cu prezenta cauză.

Mai susţine că în mod eronat instanţa de apel a reţinut că societatea pârâtă datorează sume de bani către reclamantă, chiar dacă nu există raporturi contractuale, fiind obligată prin lege în acest sens, însă Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor prevede în mod expres metodologia pe baza căreia sunt încheiate raporturile contractuale între organismele de gestiune colectivă şi utilizatori.

Mai mult decât atât, sumele solicitate de apelantă sunt ,,fantasmagorice”, stabilite pe baza unor poze de pe website, fără niciun corespondent în realitate, fără documente justificative în acest sens.

Precizează că a respectat procedura obţinerii autorizaţiei de licenţă neexclusivă de la UPFR, venind la societatea pârâtă un reprezentant al organismului de gestiune colectivă şi nu pe baza unor poze website, aşa cum reţine instanţa de apel.

Se mai reţine de către instanţa de apel faptul că, deşi nu au existat raporturi contractuale între recurentă şi intimată, societatea pârâtă este obligată la plata de despăgubiri în temeiul art.1349 C.civ privind răspunderea civilă delictuală, fără a analiza câtuşi de puţin dacă sunt îndeplinite toate condiţiile privind răspunderea civilă delictuală.

Consideră că, în condiţiile în care deja avea o licenţă emisă de un organism de gestiune colectivă, nu se poate reţine vreo formă de vinovăţie în sarcina sa.

Mai mult decât atât, prejudiciul invocat de către intimată este nedovedit, ipotetic şi incert, întemeiat pe principiul precauţiei. Invocarea principiului precauţiei nu poate conduce la obţinerea reparaţiei unui prejudiciu nedovedit, care este doar ipotetic şi incert.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art.488 alin. 1 pct. 6 şi 8 C.proc.civ.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, în limita impusă de criticile de nelegalitate, susceptibile de încadrare în cazurile de casare prevăzute de art.488 alin.(1) pct.6 şi 8 C.proc.civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care urmează:

Invocând incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct.6 C.proc.civ., recurenta-pârâtă a criticat hotărârea Curţii de Apel Craiova pentru greşita reţinere în sarcina acesteia a obligaţiei de plată către reclamanta CREDIDAM, în condiţiile în care a achitat deja taxele către UPFR, iar Legea nr.8/1996 nu impune în sarcina utilizatorului obligaţia de a încheia licenţe cu mai multe organisme de gestiune colectivă.

Această critică nu poate fi primită, noţiunea de remuneraţie unică regăsită în cuprinsul normei de la art.112 alin.(1) din Legea nr.8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, raportându-se la fiecare categorie de titulari de drepturi: autori ai operelor muzicale, artişti interpreţi sau executanţi, producători de fonograme.

Potrivit art.98 lit.g) şi h) din Legea nr.8/1996, artiştii interpreţi sau executanţi au dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza sau de a interzice radiodifuzarea şi comunicarea publică ale interpretărilor sau ale execuţiilor lor, cu excepţia cazului în care interpretarea sau execuţia a fost deja fixată sau radiodifuzată, în acest din urmă caz având dreptul numai la remuneraţie echitabilă.

Reclamanta este organism de gestiune colectivă a drepturilor artiştilor interpreţi sau executanţi, prin deciziile ORDA nr.120/2013 şi nr.121/2013 fiind numit colector pentru retransmiterea prin cablu a prestațiilor artistice fixate pe fonograme şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual.

Prin urmare, aceeaşi activitate – care cuprinde, cum a apreciat instanţa de apel, utilizarea prin comunicare publică a fonogramelor – atrage obligaţia de achitare a remuneraţiilor pentru toate tipurile de drepturi pe care respectivele opere le înglobează; de aceea, pe lângă remuneraţia datorată UPFR, pentru comunicarea publică a fonogramelor, recurenta datorează şi remuneraţii către artiştii interpreţi sau executanţi pentru prestaţiile acestora fixate pe fonograme, remuneraţii de reclamantă.

Aşadar, existenţa autorizaţiei-licenţă neexclusivă eliberată de către UPFR în temeiul căreia colectează remuneraţiile echitabile ce li se cuvin producătorilor de fonograme (drepturi de autor conexe) nu prezintă relevanţă, întrucât priveşte raporturi juridice distincte de cele disputate în cauză.

Subsumat aceluiaşi motiv de nelegalitate, recurenta a mai susţinut că instanţa de apel a reţinut drept temei juridic dispoziţiile art.123 şi art.130 alin.1 lit.a şi h din Legea nr.8/1996, actualizată, care nu au legătură cu prezenta cauză.

Sub acest aspect, se constată că, într-adevăr, instanţa de apel a reţinut dispoziţiile art. 123 şi art. 130 alin. 1 lit. a şi h din Legea nr.8/1996, din forma anterioară republicării acestui act normativ, însă conţinutul normativ al prevederilor legale relevante – art.144, respectiv art.162 alin. 1 lit. a şi h din legea republicată şi renumerotată în anul 2018 – este identic, astfel încât indicarea unor texte legale din numerotarea legii în forma anterioară reprezintă numai o eroare materială şi nu un viciu care să afecteze legalitatea deciziei atacate.

Recurenta a mai susţinut că în mod eronat instanţa de apel a reţinut că datorează sume de bani către reclamantă, chiar dacă nu există raporturi contractuale, ignorând faptul că reclamanta a solicitat prin demersul său judiciar angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei în temeiul art. 1349 C.civ.

Pe de altă parte, recurenta susţine, în mod generic, fără a detalia, că instanţa de apel nu a analizat dacă sunt îndeplinite toate condiţiile privind răspunderea civilă delictuală.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că angajarea răspunderii pentru fapta ilicită nu este împiedicată de inexistenţa unor raporturi contractuale; dimpotrivă, faţă de dispoziţiile art.1350 C.civ., numai în absenţa unui raport contractual s-ar putea angaja răspunderea pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, astfel încât critica este lipsită de substanţă.

În acelaşi timp, susţinerile recurentei nu pot constitui veritabile motiv de nelegalitate, nefiind dezvoltate argumente pertinente cu privire la neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, iar parcurgerea deciziei recurate relevă că instanţa de apel a analizat aceste cerinţe şi a concluzionat că fapta ilicită constă în neîndeplinirea obligaţiilor de a depune datele solicitate de către reclamantă şi de a semna autorizaţii/licenţe neexclusive pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audio-vizual pentru spaţiile administrate; că prejudiciul este reprezentat de remuneraţia de care a fost lipsită reclamanta pentru perioada 01.07.2018-30.06.2021, despăgubirile fiind determinate prin raportare la Decizia ORDA nr. 120/2016 şi Decizia nr. 10/2016, în raport cu dispoziţiile art. 1349 Cod civil şi fiind în cuantum de 12.496,5 lei (triplul remuneraţiei de 4165,5 lei); referitor la legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi vinovăţia pârâtei, s-a reţinut că pârâta, deşi a fost notificată de către reclamantă să îşi îndeplinească obligaţiile, respectiv de a depune documentele necesare emiterii autorizaţiei/licenţei neexclusive pentru unităţile deţinute (primind această notificare prin reprezentantul legal), nu a dat curs celor solicitate.

Prin urmare, se observă analiza argumentată a cerinţelor cumulative ale răspunderii pentru fapta ilicită şi, în absenţa unei susţineri concrete privind omisiunile în argumentarea instanţei de apel, acest motiv de recurs este invocat formal.

În ceea ce priveşte cuantumul ,,fantasmagoric” al sumelor solicitate de reclamantă, se constată că decizia recurată nu poate fi cenzurată sub aspectul întinderii despăgubirilor deja acordate, cât timp acest aspect interesează situația de fapt stabilită pe baza probelor administrate, și nu nelegalitatea deciziei, din perspectiva cazurilor expres și limitativ descrise în art.488 din Codul de procedură civilă.

Pentru toate aceste considerente, reținând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art.496 alin.1 C.proc.civ., a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă SC A. SRL împotriva deciziei nr. 257 din 7.07.2022 a Curţii de Apel Craiova – Secţia I civilă.

Notă: În acelaşi sens este şi decizia nr. 916/2022 pronunţată de Secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie