Adverse possession standing: Presumption of passive procedural capacity for administrative-territorial units when the true property owner is unidentifiable

Acţiune în constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra unui teren prin efectul uzucapiunii de lungă durată. Imposibilitatea identificării fostului proprietar al imobilului. Calitatea procesuală pasivă a unităţii administrativ-teritoriale

Cuprins pe materii: Drept civil. Posesia

Index alfabetic: uzucapiune de lungă durată

unitate administrativ-teritorială

calitate procesuală pasivă

C.civ. 1864, art. 1847, art. 1890, art. 477

Legea nr. 213/1998, art. 25

C.proc.civ., art. 36

Din interpretarea dispoziţiilor art. 1847 şi art. 1890 din Codul civil din 1864, sub aspectul cadrului procesual subiectiv, reiese că uzucapiunea trebuie opusă adevăratului proprietar al imobilului în litigiu, în considerarea caracterului de sancţiune civilă al acestui mecanism de constatare a dreptului de proprietate, faţă de proprietarul nediligent care a permis ieşirea bunului din patrimoniul său.

Ca atare, întrucât raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între acele persoane care îşi dispută dreptul în litigiu, poate avea legitimare procesuală pasivă într-o asemenea acţiune în constatare numai persoana care este adevăratul proprietar sau succesorul în drepturi al adevăratului proprietar al bunului.

Este admis, însă, cu titlu de excepţie, faptul că, în împrejurări de fapt anume probate, poate avea calitate procesuală pasivă şi „aparentul adevărat proprietar” ori unitatea administrativ-teritorială de la locul situării imobilului litigios, ca subiect de drept privat, atunci când nu s-a putut identifica adevăratul proprietar. Aceasta întrucât, în măsura în care nu este posibilă identificarea fostului proprietar al terenului sau acesta a decedat și nu s-a dezbătut succesiunea vacantă, calitatea procesuală pasivă se prezumă, prin dispozițiile legii, că aparţine unității administrativ-teritoriale, ca titular al patrimoniului imobiliar.

Altminteri, s-ar putea ajunge, în situația particulară a inexistenței unei persoane care să pretindă un drept de proprietate asupra nemișcătorului în calitate de proprietar sau de moștenitor al proprietarului inițial al terenului, la respingerea acțiunii în constatarea dobândirii dreptului de proprietate, prin efectul prescripției achizitive, deși sunt îndeplinite condițiile legale pentru a uzucapa, pe considerentul că unitatea administrativ-teritorială este lipsită de legitimare procesuală pasivă, ceea ce ar echivala cu lipsirea reclamanților din astfel de cauze de orice posibilitate de valorificare a drepturilor lor.

I.C.CJ., Secţia I civilă, decizia nr. 143 din 26 ianuarie 2023

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, în data de 11.05.2018, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primar general şi Sectorul 5 al Municipiului Bucureşti, prin primar, solicitând constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii de 30 de ani cu privire la imobilul teren în suprafaţă de 516 mp, situat în Municipiul Bucureşti, precum şi constatarea dreptului de proprietate prin accesiune imobiliară artificială asupra construcţiei la nivel de fundaţie existente pe teren.

2. Sentința pronunţată de Tribunalul București

Prin sentinţa civilă nr. 1347 din 23.09.2020, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Sectorul 5 al Municipiului Bucureşti, prin primar şi în consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Sectorul 5 al Municipiului Bucureşti, prin primar, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, prin primar general; a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general; a constatat că reclamanţii au dobândit prin uzucapiunea de lungă durată dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 518 mp, situat în Bucureşti, identificat prin punctele de contur 1-2-3-4, cu următoarele vecinătăţi: la nord pe o distanţă de 53,04 ml cu proprietatea X; la est pe o distanţă de 9,54 ml cu teren viran din str. O.; la sud pe o distanţă de 52,85 ml cu proprietatea Y.; la vest pe o distanţă de 10,05 ml cu strada V., teren identificat prin raportul de expertiză topografică întocmit de expertul tehnic judiciar Z., pe care 1-a omologat; a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect constatarea dobândirii prin accesiune a dreptului de proprietate asupra construcţiei în suprafaţă de 165 mp, aflată pe terenul în suprafaţă de 518 mp, situat în Bucureşti.

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel București

Prin decizia civilă nr. 266A din 2.03.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, prin primar general, împotriva sentinţei civile nr. 1347 din 23.09.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A. şi B. (decedată), C. (moştenitor al defunctei B.) şi D. (moştenitor al defunctei B.).

4. Recursul declarat în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 266 A/2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

În dezvoltarea motivului de recurs, pârâtul Municipiul Bucureşti a susţinut că hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, reprezentate de art. 4, art. 6 şi art. 25 din Legea nr. 213/1998, art. 21 şi art. 23 din Legea nr.215/2001, precum şi art. 477 Cod civil din 1864.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că Municipiul Bucureşti ar fi proprietarul nediligent al terenului în litigiu (în suprafaţă de 518 mp), însă acest aspect esenţial (care ar conferi legitimare procesuală pasivă instituţiei pârâte) nu rezultă din acte şi nu este dovedit cu înscrisuri care să ateste preluarea în administrare a terenului litigios, în perioada 1948-1989, de către Sfatul Popular al Municipiului Bucureşti, precum și eventuala dobândire a dreptului de proprietate de către unitatea administrativ-teritorială după apariţia Legii nr. 18/1991.

În opinia recurentului-pârât, în lipsa unui probatoriu adecvat din care să rezulte fără echivoc faptul că Municipiul Bucureşti este proprietarul nediligent al terenului în litigiu, interpretarea dată de către instanţa de apel normelor materiale prevăzute de Legea nr. 18/1991, Legea nr. 213/1998, Legea nr. 215/2001 şi de Codul civil din 1864 (în mod deosebit a art. 477) este total eronată şi nefundamentată juridic, fiind grefată pe un probatoriu insuficient administrat în cauză, hotărârea pronunţată fiind dată cu aplicarea greşită a normelor de drept evocate anterior.

Concluzionând, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru administrarea unui probatoriu adecvat cu privire la criticile de netemeinicie ce vizează lipsa calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti în prezentul litigiu, respectiv dacă instituţia pârâtă are sau nu are, în speţă, calitatea de proprietar nediligent, neglijent, aşa cum statuează Codul civil din 1864 în materia prescripţiei achizitive.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Sectorul 5 al Municipiului Bucureşti a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, admiterea excepţiei nulităţii recursului, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

În susţinerea excepţiei nulităţii recursului, intimatul a arătat că prin motivele de recurs invocate, recurentul tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac a recursului.

Pe fondul cauzei, intimatul-pârât s-a apărat, susținând că recurentul este singurul care ar putea pretinde vreun drept asupra terenului în litigiu, având în vedere că în litigiile care pun în discuţie dreptul de proprietate al bunurilor care fac parte din domeniul privat, doar unitatea administrativ-teritorială este subiect al raportului dedus judecăţii.

În continuare, intimatul a arătat că nu s-a făcut dovada existenţei vreunui proprietar care să fi dobândit terenul în litigiu printr-un înscris autentic, astfel că reclamanţii îşi puteau valorifica pretenţiile numai în contradictoriu cu unitatea administrativ-teritorială din al cărei domeniu privat face parte terenul în litigiu, astfel cum rezultă din situaţia juridică a imobilului, comunicată de Primăria Municipiului Bucureşti.

De vreme ce nu există o hotărâre în baza căreia Sectorul 5 al Municipiului Bucureşti să administreze terenul în cauză, iar intimaţii nu au depus nicio probă de unde să rezulte că terenul în litigiu se află ori s-ar fi aflat vreodată în proprietatea sa, acesta nu are calitate procesuală în cauză, prin raportare la dispoziţiile art. 81 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 215/2001.

Intimaţii-reclamanţi A., C. şi D. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

În susținerea poziției lor procesuale, intimații-reclamanţi au arătat că, de vreme ce din înscrisurile administrate în cauză nu rezultă apartenenţa terenului la domeniul public al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi nici că alte persoane ar putea afirma un drept real asupra acestuia, prin raportare la dispoziţiile art. 477 din vechiul Cod civil, coroborate cu cele ale art. 4 şi art. 25 din Legea 213/1998, în mod corect instanţa de apel a reţinut că terenul în litigiu se află în proprietatea privată a Municipiului Bucureşti, acesta din urmă fiind singura autoritate administrativă care ar putea pretinde un drept asupra terenului în litigiu.

Au evocat intimații-reclamanți jurisprudența instanţei supreme în cauze similare, făcând trimitere la decizia nr. 1513 din 15 iulie 2020, publicată în Buletinului Casaţiei nr. 2/2020.

Intimatul-pârât Sectorul 5 al Municipiului Bucureşti a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimaţii-reclamanţi.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin.(2) și (3) C.proc.civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 10.11.2022 completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-pârât Sectorul 5 al Municipiului Bucureşti, prin primar, și a admis în principiu recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, împotriva deciziei nr. 266 A/2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, stabilind termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recursul pârâtului Municipiul București a fost întemeiat pe motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin.(1) pct. 8 C.proc.civ. Prin criticile concrete de nelegalitate, încadrabile însă în tezele de casare prevăzute de pct. 5 și 8 ale art. 488, recurentul-pârât a susținut, în esență, greșita respingere a excepției lipsei calității sale procesuale pasive, rezultat al aplicării greșite a prevederilor Legii nr. 18/1991, ale Legii nr. 213/1998, ale Legii nr. 215/2001 şi ale Codul civil din 1864 (cu referire specială la art. 477).

Criticile sunt nefondate.

Înalta Curte constată că soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului-recurent, validată de instanța de prim control judiciar, este rezultatul interpretării și aplicării corecte a dispozițiilor legale incidente.

Astfel, este cunoscut că, în cadrul condiţiilor generale de exercitare a acţiunii civile, calitatea procesuală pasivă semnifică identitatea între persoana chemată în judecată şi cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății, fiind vorba, în mod evident, despre o identitate raportată la afirmarea respectivului raport juridic, iar nu la existenţa însăşi a acestuia.

În acest sens sunt dispozițiile art. 36 C.proc.civ., potrivit cu care „Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond”.

Așadar, calitatea procesuală transpune în plan procesual subiectele raportului juridic de drept substanțial dedus judecății.

În speță, din perspectiva elementelor cadrului procesual configurat la judecata în fond și care interesează examinarea criticilor din recurs, Înalta Curte are a observa că prima instanţă a fost învestită cu cererea în uzucapiune, de lungă durată (de 30 de ani), formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, având ca obiect imobilul teren în suprafață de 518 mp, situat în Bucureşti.

Producerea efectului achizitiv de proprietate presupune îndeplinirea celor două condiţii specifice prevăzute de art. 1847 şi art. 1890 din Codul civil din 1864 (aplicabil, sub aspect material, dat fiind momentul începerii posesiei), referitoare la utilitatea posesiei (sub aspectul calităţilor de a fi continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar) şi la durata de 30 de ani a posesiei exercitate.

În plan procedural, sub aspectul cadrului procesual subiectiv determinat de prezența părților în proces, Înalta Curte reține că, într-adevăr, din interpretarea normelor de drept comun anterior enunțate, uzucapiunea trebuie opusă adevăratului proprietar al imobilului în litigiu, în considerarea caracterului de sancţiune civilă al acestui mecanism de constatare a dreptului de proprietate, faţă de proprietarul nediligent care a permis ieşirea bunului din patrimoniul său.

Ca atare, întrucât raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între acele persoane care îşi dispută dreptul în litigiu, poate avea legitimare procesuală pasivă într-o asemenea acţiune în constatare numai persoana care este adevăratul proprietar sau succesorul în drepturi al adevăratului proprietar al bunului.

Este admis, cu titlu de excepţie, în jurisprudenţa consolidată a instanţelor, faptul că, în împrejurări de fapt anume probate, poate avea calitate procesuală pasivă şi „aparentul adevărat proprietar” ori unitatea administrativ-teritorială de la locul situării imobilului litigios, ca subiect de drept privat, atunci când nu s-a putut identifica adevăratul proprietar.

Aceasta întrucât, în măsura în care nu este posibilă identificarea fostului proprietar al terenului ori a altor persoane indicate de către reclamant ca fiind interesate în contestarea uzucapiunii, sau acesta a decedat și nu s-a dezbătut succesiunea vacantă, calitatea procesuală pasivă se prezumă, prin dispozițiile legii, că aparţine unității administrativ-teritoriale, ca titular al patrimoniului imobiliar, fără a mai fi necesară prezentarea vreunui înscris constatator al existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul pârâtului.

În cauza pendinte, situația de fapt stabilită de către instanțele fondului pe baza unui amplu probatoriu administrat în proces (înscrisuri, martori, expertiză topografică) relevă că terenul în litigiu în suprafaţă de 518 mp din Bucureşti, str. V., f.n. este amplasat vis-a-vis de terenul în suprafaţă de 165 mp din Bucureşti, str. V. nr. 22 A, cu privire la care reclamantul A. a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune, potrivit sentinţei civile nr. 2219 din 24.03.2017, pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti în dosarul nr. x/302/2015, și că probele administrate cu privire la situaţia juridică a terenului nu au condus la identificarea unor terţe persoane care ar putea afirma vreun drept real asupra imobilului litigios.

Raportat acestor circumstanțe factuale premisă, ce ies din sfera controlului de legalitate îngăduit instanței de recurs, Înalta Curte reține că în mod corect a concluzionat instanța de apel, în cadrul raționamentului judiciar expus, asupra apartenenței terenului în discuție la domeniul privat al Municipiului București.

Astfel, în mod legal a argumentat instanța de apel faptul că, întrucât imobilul nu face parte dintre bunurile aparţinând domeniului public al statului ori unităţilor administrativ-teritoriale, nefiind enumerat printre bunurile prevăzute de art.3 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia şi nefiind depus la dosar vreun înscris care să ateste apartenenţa acestuia la domeniul public, sunt incidente dispozițiile art. 4 din aceeași lege.

Contrar susținerilor recurentului, în cadrul silogismului judiciar instanța de apel a realizat cuvenita și necesara interpretare corelată a dispozițiilor art. 477 din Codul civil din 1864, potrivit cu care „Toate averile vacante şi fără stăpâni, precum şi ale persoanelor care mor fără moştenitori, sau ale căror moşteniri sunt lepădate, sunt ale domeniului public”, cu cele stipulate în Legea nr. 213/1998, mai exact în art. 25 („În accepţiunea prezentei legi, prin sintagma domeniu public, cuprinsă în art. 477 din Codul civil, se înţelege domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale, după caz”) și art.4 („Domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor şi care nu fac parte din domeniul public. Asupra acestor bunuri statul sau unităţile administrativ-teritoriale au drept de proprietate privată”).

Cât privește pretinsa interpretare „total eronată și nefundamentată juridic” a prevederilor Legii nr. 18/1991, ale Legii nr. 213/1998 și ale Legii nr. 215/2001, se cuvine subliniat faptul că prin memoriul de recurs nu sunt aduse critici punctuale deciziei atacate, în sensul de a se arăta în ce au constat greşelile de judecată săvârşite de instanţa de apel, astfel că o atare afirmație a recurentului nu atrage obligaţia instanţei de recurs de analiză şi de răspuns, întrucât aparenţa de motivare a recursului nu poate fi privită ca un recurs motivat.

Așadar, întrucât în evidenţele oficiale ale recurentului-pârât și ale celorlalte instituții nu a fost identificat un proprietar actual al terenului în litigiu, iar bunul imobil se află pe raza municipiului București și există prezumția că face parte din domeniul privat al unității administrativ-teritoriale, recurentul pârât Municipiul București este singurul în măsură să conteste eventualul drept de proprietate al reclamanților asupra imobilului litigios, astfel că este justificată reţinerea calităţii procesuale pasive a acestuia.

Altminteri, s-ar putea ajunge, în situațiile particulare a inexistenței unei persoane care să pretindă un drept de proprietate asupra nemișcătorului, în calitate de proprietar sau de moștenitor al proprietarului inițial al terenului, la respingerea acțiunii în constatarea dobândirii dreptului de proprietate, prin efectul prescripției achizitive, deși sunt îndeplinite condițiile legale pentru a uzucapa, pe considerentul că unitatea administrativ-teritorială este lipsită de legitimare procesuală pasivă (legitimatio ad causam), ceea ce ar echivala cu lipsirea reclamanților din astfel de cauze de orice posibilitate de valorificare a drepturilor lor, în situația în care chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut existența unui drept protejat de Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, rezultat din situații de fapt cu mare persistență în timp, de care legea leagă producerea unor efecte juridice (a se vedea, în acest sens, par. 89 din decizia nr. 24/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și cauza Sfintele Mănăstiri contra Greciei, hotărârea din 9 decembrie 1994).

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că decizia recurată a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C.proc.civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, a respins recursul, ca nefondat.

Notă: În acelaşi sens, prin deciziile nr. 371 din 23 februarie 2022 şi nr. 884 din 14 aprilie 2022, pronunţate de Secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, referitor la calitatea procesuală pasivă a unităţii administrativ-teritoriale, instanţa de recurs a reţinut că, „în situaţia în care nu se poate identifica proprietarul imobilului referitor la care s-a invocat prescripţia achizitivă, se prezumă că acesta aparţine unităţii administrativ teritoriale în raza căreia se află, prin efectul dispoziţiilor art. 477, art. 646 Cod civil din 1864 şi art. 4 din Legea nr. 213/1998”.

Astfel, s-a arătat că, potrivit art. 477 C.civ., „Toate averile vacante şi fără stăpâni, precum şi ale persoanelor care mor fără moştenitori, sau ale căror moşteniri sunt lepădate, sunt ale domeniului public”, sintagma „domeniu public” fiind explicitată de art. 25 din Legea nr. 213/1998 ca semnificând domeniul privat al statului sau unităţii administrativ teritoriale. S-a mai reţinut în decizia sus menţionată că aceste dispoziţii se coroborează cu cele ale art. 646 C.civ., conform cărora „bunurile fără stăpân sunt ale statului” şi reprezintă fundamentul juridic pe care se grevează calitatea procesuală pasivă a unităţii administrativ-teritoriale în astfel de litigii.

Prin urmare, a concluzionat instanţa de recurs că, întrucât, în speţă, nu s-a dovedit că există alte persoane, fizice sau juridice, care să exhibe un titlu de proprietate cu privire la terenul în litigiu, în mod corect, s-a reţinut prezumţia (prevăzută de lege) că imobilul se regăseşte în patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale, situaţie faţă de care aceasta justifică legitimare procesuală pasivă.

De asemenea printr-o altă decizie de speţă, nr. 1181 din 26 mai 2022, pronunţată de Secţia I civilă într-o cauză având ca obiect acţiune în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiunea de lungă durată şi joncţiunea posesiilor asupra unei suprafeţe de teren situată în curtea imobilului deţinut de reclamanţi, suprafaţă care nu a figurat în actele de proprietate ale autorilor părţilor reclamante, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că „în măsura în care, nu este posibilă identificarea fostului proprietar al terenului ce face obiectul cererii, ori a altor persoane care ar fi interesate în contestarea uzucapiunii sau acesta a decedat și nu s-a dezbătut succesiunea vacantă, calitatea procesuală pasivă se prezumă, prin dispozițiile legii, că aparţine unităților administrativ – teritoriale, în a cărei rază teritorială se află imobilul, ca titulare ale patrimoniului imobiliar.”

S-a mai reţinut prin aceeaşi hotărâre că legitimarea procesuală pasivă a unităţii administrativ teritoriale nu decurge, în mod arbitrar, din faptul neidentificării unui alt pârât, ci se întemeiază pe dispozițiile art. 26 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, relative la caracterul potenţial de bun fără stăpân al terenului în litigiu, care statuează că terenurile situate în intravilanul localității care au aparţinut cooperatorilor sau altor persoane care au decedat, în ambele cazuri fără moştenitori, trec in proprietatea comunei, oraşului sau municipiului, după caz, şi în administrarea primăriilor. Prin urmare, instanţa de recurs a conchis că „în condiţiile în care în evidenţele oficiale ale pârâtului nu a fost identificat un proprietar actual al terenului în litigiu, iar bunul imobil se află pe raza municipiului București operând prezumția că face parte din domeniul privat al unității administrativ – teritoriale, pârâtul este singurul în măsură să conteste eventualul drept de proprietate al reclamanților asupra imobilului litigios”, astfel că „având în vedere că nu există o persoană care să revendice drepturi asupra imobilului, în calitate de proprietar sau de moştenitor al proprietarului iniţial al imobilului, unitatea administrativ-teritorială este singura care ar putea ridica pretenţii în legătură cu imobilul din litigiu”.