Statute of Limitations for Continued Offense Calculated from Final Material Act Under Constitutional Interpretations on Interruption Grounds

Deliberând asupra cauzei de faţă,

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 204/F pronunţată la data de 17 noiembrie 2021 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000, a aplicat acestuia pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; de ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat pe o perioadă de 5 ani şi pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării aceloraşi drepturi.

S-a dispus deducerea duratei măsurilor preventive privative de libertate (reţinere, arestare preventivă şi arest la domiciliu) începând cu data de 03.12.2015 până la 08.02.2016 şi pedeapsa executată în baza MEPÎ nr. x/20.06.2018 începând cu data de 20.06.2018 până la 19.12.2018.

În baza art. 291 alin. (2) din C. pen. raportat la art. 112 alin. (1) lit. e) din C. pen., s-a dispus confiscarea, de la inculpatul A., a sumei de 100.000 euro sau contravaloarea în RON la cursul BNR din ziua plăţii şi s-a menţinut sechestrul asigurător instituit prin ordonanţa nr. x/2015 din data de 25 ianuarie 2016 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, asupra bunurilor mobile şi imobile aflate în proprietatea inculpatului A., până la concurenţa sumei de 100.000 euro.

Prin aceeaşi sentinţă penală, s-a dispus condamnarea inculpatului B. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în formă continuată, prevăzută de art. 297 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. a aplicat acestuia pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a ocupa funcţia de director general în cadrul CET Govora şi dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public pe o perioadă de 5 ani şi pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării aceloraşi drepturi.

S-a dedus din pedeapsa aplicată durata reţinerii de 24 ore din 19.11.2015.

În baza art. 397 şi art. 25 din C. proc. pen. a fost admisă acţiunea civilă exercitată de partea civilă CET Govora SA - Râmnicu, inculpatul B. fiind obligat la plata sumei de 1.056.141,50 RON către aceasta, fiind, totodată, menţinut sechestrul asigurător instituit prin ordonanţa nr. x/2015 din data de 25 ianuarie 2016 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, asupra bunurilor mobile şi imobile aflate în proprietatea inculpatului B. până la concurenţa sumei de 1.056.141,50 RON.

Împotriva acestei sentinţe penale au formulat apel inculpaţii B. şi A.

Prin Decizia penală nr. 90/A din data de 01 martie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, s-au admis apelurile declarate de inculpaţii B. şi A. împotriva Sentinţei penale nr. 204/F din data de 17 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

S-a desfiinţat, în parte, sentinţa penală apelată şi, rejudecându-se în fond cauza, în baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. f) din C. proc. pen., s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului B., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale pentru infracţiunea de abuz în serviciu în formă continuată prevăzută de art. 297 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen.

S-a constatat că inculpatul B. a fost reţinut în prezenta cauză pe o durată de 24 de ore, la data de 19.11.2015.

S-au înlăturat dispoziţiile art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu privire la inculpatul A.

S-a redus pedeapsa aplicată inculpatului A. de la 4 ani închisoare, la 3 ani închisoare.

În baza art. 91 din C. pen. s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei închisorii aplicată inculpatului A., pe durata unui termen de supraveghere de 4 ani, stabilit în condiţiile prevăzute de art. 92 din C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, a fost obligat inculpatul să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Braşov, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen. s-a impus inculpatului să frecventeze unul dintre programele de reintegrare socială derulate de serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, a fost obligat inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 120 de zile, în cadrul Centrului Judeţean de Resurse şi Asistenţă Educaţională Braşov sau Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Braşov.

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 din C. pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, în cazul nerespectării măsurilor de supraveghere şi obligaţiilor impuse prin prezenta hotărâre sau al săvârşirii unei noi infracţiuni în cursul termenului de supraveghere.

În baza art. 68 alin. (1) lit. b) din C. pen. executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), şi b) din C. pen., pe o perioadă de 5 ani, începe de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen. s-a stabilit că se va executa numai în caz de executare a pedepsei principale, pe durata prevăzută de art. 65 alin. (3) din C. pen.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a notat că atât prin deciziile prin care au fost admise contestaţiile în anulare exercitate de inculpatul A. şi de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, cât şi prin decizia pronunţată în rejudecarea apelului prin care s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond competentă, s-a constatat că în urma desfiinţării în integralitate a hotărârilor atacate, au fost desfiinţate de drept şi toate actele procedurale întocmite, precum şi actele şi măsurile procesuale pe care acestea le reflectau, menţionându-se că rejudecarea se va relua începând cu faza procesuală imediat următoare finalizării camerei preliminare.

În acest context, s-a constatat că probele administrate în primul ciclu procesual, în primă instanţă şi apel, nu pot fi avute în vedere la statuarea asupra acuzaţiilor aduse inculpaţilor, critica inculpatului A. fiind fondată în această privinţă.

Ca atare, Înalta Curte a statuat asupra acuzaţiilor ce fac obiectul judecăţii exclusiv prin raportare la probele administrate în cursul urmăririi penale şi în al doilea ciclu procesual.

Cât priveşte pretinsa încălcare a Deciziei nr. 22/2018, pronunţată de Curtea Constituţională prin care s-a stabilit că sancţiunea excluderii probelor semnifică inclusiv eliminarea mijloacelor de probă din dosarul cauzei, Înalta Curte a constatat că decizia instanţei de contencios constituţional se referă la excluderea probelor administrate în cursul urmăririi penale, sancţiune aplicată în faza camerei preliminare, nefiind incidentă în ipoteza probelor administrate pe parcursul unui ciclu procesual desfiinţat. De asemenea, a reţinut că înlăturarea fizică a mijloacelor de probă administrate în primul ciclu procesual nu poate fi fundamentată pe decizia amintită şi ar fi lipsită suport legal, dincolo de faptul că, chiar şi în ipoteza operării unei astfel de înlăturări, la dosar rămân ataşate hotărârile judecătoreşti care fac referire la aceste probe, astfel încât raţionamentul care stă la baza unei astfel de intervenţii este nu doar nelegal, ci şi lipsit de finalitatea urmărită.

Cât priveşte limitele rejudecării în considerarea art. 418 din C. proc. pen. referitor la neagravarea situaţiei în propria cale de atac, Înalta Curte, în opinie majoritară, a constatat ca fiind fondate criticile apelanţilor inculpaţi A. şi B., observând că rejudecarea cauzei de către prima instanţă a avut loc ca urmare a admiterii contestaţiei în anulare formulate de inculpatul A., iar ulterior a contestaţiei în anulare formulate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi, în rejudecare, au fost admise apelurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de inculpaţii A. şi B. împotriva Sentinţei nr. 506 din data de 25 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în Dosarul nr. x/2016, constatându-se incidenţa cauzei de nulitate absolută, în sensul că judecata în fond a fost realizată cu încălcarea dispoziţiilor legale privind compunerea completului de judecată.

Astfel, s-a reţinut că prin Decizia penală nr. 96 din 28 martie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători, s-a dispus, printre altele, admiterea contestaţiei în anulare formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva Deciziei penale nr. 108 din 20 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători în Dosarul nr. x/2017.

S-a constatat că prin Decizia penală nr. 33 din 18 februarie 2019 pronunţată în Dosarul nr. x/2018 s-a desfiinţat în parte Decizia penală nr. 108 din 20 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători în Dosarul nr. x/2017, numai în ceea ce-l priveşte pe apelantul inculpat A.

A desfiinţat, în rest, decizia penală contestată şi s-a dispus rejudecarea cauzei.

S-a observat că ulterior, ca urmare a reunirii dosarului nr. x/2019 la Dosarul nr. x/2018, la termenul din 20 mai 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători a procedat la rejudecarea atât a apelului declarat de procuror în defavoarea inculpaţilor, cât şi a apelului declarat de inculpaţi, după desfiinţarea în totalitate a deciziei penale ca urmare a admiterii contestaţiilor în anulare exercitate de inculpatul A., cât şi de procuror, apelurile fiind admise constatându-se o cauză de nulitate absolută, judecata în fond fiind realizată cu încălcarea dispoziţiilor legale privind compunerea completului de judecată, dispunându-se rejudecarea cauzei în primă instanţă.

Cum contestaţiile în anulare care au generat rejudecarea apelurilor şi apoi rejudecarea cauzei în fond, au fost formulate, pe de o parte, de inculpatul A., iar pe de altă parte, de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, dar pentru o chestiune de legalitate, care nu poate fi interpretată ca fiind exercitată în defavoarea inculpatului B., Înalta Curte a arătat că devin pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 418 din Codul de procedură penală.

A reţinut că prin această dispoziţie, legiuitorul a instituit regula "non reformatio in peius", respectiv o limită impusă efectului devolutiv al apelului, justificarea acestei limitări constând în aceea că părţile ar putea fi descurajate să exercite o cale de atac, existând riscul să li se agraveze situaţia juridică, împrejurare în care hotărâri nelegale sau netemeinice ar urma să producă efecte în ciuda neregulilor existente.

S-a menţionat de instanţa supremă că principiul îşi găseşte aplicare nu numai cu ocazia rejudecării cauzei în apel, ci şi în orice alt cadru procesual, cum ar fi rejudecarea apelului ca urmare a admiterii unei contestaţii în anulare ori rejudecarea fondului ca urmare a admiterii consecutive a contestaţiei în anulare şi a apelului, cu trimitere spre rejudecare la instanţa de fond şi că a accepta opinia contrară ar însemna ca hotărârile judecătoreşti să producă efecte chiar şi atunci când sunt afectate de nelegalităţi, întrucât partea care are cunoştinţă de motivul de nelegalitate este demobilizată să exercite o cale extraordinară de atac, existând riscul să i se agraveze situaţia juridică.

I. a) Referitor la criticile formulate de apelantul inculpat B., asupra cauzei de încetare a procesului penal ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie generală, Înalta Curte a reţinut cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, având în vedere dispoziţiile art. 154 alin. (2) din C. pen. şi cele statuate prin Decizia nr. 5/2019 a Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, că infracţiunea imputată inculpatului B. este o infracţiune în formă continuată compusă din două acte materiale, luând în considerare ca moment al epuizării infracţiunii continuate, momentul la care ultimul act material se consideră a fi consumat în aplicarea Deciziei nr. 5/2019, respectiv momentul producerii primei urmări relevante al celui de-al doilea act material reţinut, această modalitate de stabilire a momentului a quo - indicată şi de apelant prin apărător - fiind singura care corespunde exigenţelor de interpretare a dispoziţiilor legale incidente.

Ca atare, a stabilit că termenul de prescripţie a început să curgă la data de 14 iunie 2013, dată la care a fost virată prima tranşă aferentă celui de-al doilea contract de asistenţă judiciară, data "primei pagube" aferente ultimului act material care intră în conţinutul infracţiunii continuate.

Susţinerea procurorului, în sensul că termenul de prescripţie se calculează de la data avizării ultimei plăţi efectuate de CET Govora către SCA "C." a fost apreciată de instanţa supremă că nu se circumscrie obiectului judecăţii, astfel cum a fost stabilit prin chiar actul de sesizare a instanţei, de unde rezultă că acuzaţia a fost structurată ca infracţiune continuată compusă din două acte materiale, constând în încheierea a două contracte cu încălcarea unor dispoziţii legale, avizările la plată nefiind considerate acte materiale distincte, iar o astfel de ipoteză ar fi presupus o descriere a faptelor prin indicarea dispoziţiilor legale încălcate în mod specific în avizarea fiecărei plăţi, dar şi o probaţiune corespunzătoare. În consecinţă, avizarea plăţilor nu constituie o faptă autonomă cu semnificaţie penală, ci doar o acţiune indispensabilă consumării faptei, respectiv producerii urmării imediate, plata fiind momentul producerii pagubei care întregeşte conţinutul constitutiv al fiecăruia dintre cele două acte materiale.

În ce priveşte durata termenului de prescripţie, s-a observat că infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din C. pen., se pedepseşte cu închisoarea prevăzută pentru infracţiunea-tip, respectiv de la 2 la 7 ani, ale cărei limite se majorează cu o treime, rezultând că maximul special avut în vedere pentru infracţiunea săvârşită este de 9 ani şi 4 luni închisoare.

Ca efect al interpretărilor obligatorii rezultate din Deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, precum şi cea a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, s-a reţinut că în perioada 25 iunie 2018 - 30 mai 2022 nu au existat, în legislaţia penală substanţială, cazuri de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, cu consecinţa incidenţei exclusiv a termenelor generale de prescripţie, prevăzute de art. 154 din C. pen.

În acest context, Înalta Curte a constatat că, în cauza de faţă, cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, a fost suspendat succesiv pe durata a două perioade distincte: o primă perioadă este aceea cuprinsă între 20 iunie 2018, data la care condamnarea apelantului inculpat în primul ciclu procesual a rămas definitivă şi 28 martie 2019, data la care s-a pronunţat Decizia penală nr. 96, prin care s-a admis contestaţia în anulare formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi s-a desfiinţat Decizia penală nr. 108 din 20 iunie 2018.

În acest sens, s-a reţinut că, de la data pronunţării Deciziei penale nr. 108 din 20 iunie 2018 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători a operat şi suspendarea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale, în baza prevederilor art. 156 alin. (1) din C. pen., atât timp cât, prin soluţionarea definitivă a conflictului juridic de drept penal, exercitarea în continuare a acţiunii penale nu mai este posibilă şi în conformitate cu dispoziţiile art. 17 alin. (2) din Codul de procedură penală, prin rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitare sau încetare a procesului penal, se stinge acţiunea penală exercitată în cauză, astfel încât continuarea acesteia şi, implicit, a procesului penal nu se mai pot realiza.

Odată cu desfiinţarea hotărârii instanţei de apel în calea extraordinară de atac, încetând cauza de suspendare, s-a constatat că termenul de prescripţie a răspunderii penale reîncepe să curgă, însă, în calculul său, nu va fi avut în vedere şi intervalul de timp cuprins între data rămânerii definitive a deciziei penale atacate (20 iunie 2018) şi momentul desfiinţării acesteia ca efect al admiterii contestaţiei în anulare (28 martie 2019).

În ce priveşte a doua perioadă în care a operat suspendarea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale, Înalta Curte a notat că, pe durata soluţionării cauzei în primă instanţă, Preşedintele României a emis două decrete care au avut ca efect suspendarea termenului de prescripţie a răspunderii penale, respectiv, Decretul nr. 195/16.03.2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României şi Decretul nr. 240/14.04.2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, încuviinţate de Parlamentul României prin Hotărârea nr. 3 din 19 martie 2020 şi, respectiv, Hotărârea nr. 4 din 16 aprilie 2020, acestea producând efectul suspensiv asupra proceselor penale în curs.

Pe cale de consecinţă, s-a constatat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 156 alin. (1), (2) din C. pen., în intervalul 16.03.2020 - 14.05.2020, termenul de prescripţie a răspunderii penale a fost suspendat, el reluându-şi cursul începând cu data de 15.05.2020.

Procedând la calcularea termenului de prescripţie, Înalta Curte a constatat că a început să curgă la data de 14 iunie 2013 pentru o durată de 5 ani şi 5 zile până la data de 19 iunie 2018; cursul termenului prescripţiei a fost suspendat în intervalul 20 iunie 2018 - 24 martie 2019; şi-a reluat cursul pentru o perioadă de 11 luni şi 16 zile, de la data de 28 martie 2019, până la data de 15 martie 2020, luând în calcul faptul că 2020 a fost an bisect; în intervalul 16 martie - 14 mai 2020, a operat a doua suspendare a cursului, acesta fiind reluat la data de 15 mai 2020.

S-a constatat astfel că termenul prescripţiei a răspunderii penale pentru infracţiunea de care este acuzat inculpatul B. s-a împlinit la data de 24.05.2022, după trecerea restului de 2 ani şi 9 zile, rămas după scăderea din durata de 8 ani a duratei însumate a intervalelor ce intră în calculul acestuia, de 5 ani, 11 luni şi 21 de zile.

Contrar susţinerilor procurorului, s-a reţinut că în cauză nu s-a dispus suspendarea cauzei în temeiul art. 476 alin. (4) din C. proc. pen. până la soluţionarea sesizării în vederea pronunţării hotărârii prealabile privind chestiunea de drept ce a făcut obiectul Deciziei nr. 67 din 25 octombrie 2022.

Referitor la solicitarea procurorului de a lăsa neaplicate Deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, precum şi Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în considerarea hotărârii pronunţate de Curtea Europeană de Justiţie, Marea Cameră, la data de 21 decembrie 2021, în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, Înalta Curte a constatat că, în raport de calificarea în dreptul naţional a instituţiei prescripţiei ca instituţie de drept substanţial, este incident principiul legii penale mai favorabile, astfel cum este definit de dreptul intern, înlăturarea jurisprudenţei obligatorii menţionate fiind contrară elementelor de interpretare oferite de instanţa de contencios european.

În acest sens, a notat că relevant este paragraful 209 din decizia amintită, în cuprinsul căruia Curtea de Justiţie a Uniunii Europene precizează expres că în cauzele în care s-a dispus sesizarea prealabilă sunt antamate cerinţele care decurg din articolul 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, privind dreptul la un proces echitabil, situaţie în care nu poate fi opus un standard naţional de protecţie a drepturilor fundamentale care să implice un risc sistemic de impunitate, instanţa naţională având obligaţia de a se asigura că infracţiunile ce intră în domeniul dreptului uniunii fac obiectul unor sancţiuni penale care au un caracter efectiv şi disuasiv.

Instanţa de apel a reţinut că în speţă este incidentă ipoteza avută în vedere de Curtea de Justiţie la pronunţarea Hotărârii din 5 decembrie 2017, M. A. S. şi M. B., C 42/17, cunoscută sub denumirea de Taricco 2, prin care s-a statuat în sensul că în ipoteza în care instanţa naţională ajunge să considere că obligaţia de a lăsa neaplicate dispoziţiile naţionale în cauză se loveşte de principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este consacrat la articolul 49 din Cartă, nu este ţinută să se conformeze acestei obligaţii.

b) Cu privire la critica formulată de către apelantul inculpat B. privind legalitatea şi temeinicia soluţiei de condamnare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, Înalta Curte a considerat că aceasta este neîntemeiată, precizând în ceea ce priveşte contractul de asistenţă juridică nr. x/05.12.2011 încheiat de CET Govora cu SCA C., contrar susţinerilor inculpatului B., că acesta a fost încheiat cu încălcarea dispoziţiilor art. 5 din O.G. nr. 119/1999, observând că Ordonanţa de Urgenţă nr. 26/2012 a intrat în vigoare la data de 12 iunie 2012, ulterior încheierii contractului, astfel încât determinarea atribuţiilor de serviciu ce reveneau inculpatului B. nu se poate face prin raportare la acest act normativ în virtutea principiului tempus regit actum.

Instanţa de apel a reţinut că în aprecierea îndeplinirii cerinţei esenţiale ataşate elementului material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu, astfel cum a fost reconfigurată prin Decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale, nu este posibilă o analiză din perspectiva dispoziţiilor prevăzute doar în actele de reglementare secundară cum sunt prevederile Statutului CET Govora, Regulamentului de Organizare şi Funcţionare CET Govora şi ale celor prevăzute în contractul de administrare aprobat prin Hotărârea AGA nr. 4/28.01.2009.

Referitor la Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind achiziţiile publice s-a constatat, în primul rând, faptul că SC CET Govora SA avea, la data faptei, calitatea de "autoritate contractantă" în sensul art. 8 lit. d) din O.U.G. nr. 34/2006, iar nu în sensul art. 8 lit. b) din acelaşi act normativ, astfel cum a reţinut prima instanţă, fiind o "întreprindere publică ce desfăşoară una sau mai multe dintre activităţile prevăzute la cap. VIII secţiunea 1 (apă, energie, transport, poştă), atunci când aceasta atribuie contracte de achiziţie publică sau încheie acorduri-cadru destinate efectuării respectivelor activităţi".

Astfel, a constatat că SC CET Govora SA a fost înfiinţată prin H.G. nr. 759/1997, prin reorganizarea Filialei Electrocentrale Govora din cadrul Regiei Autonome de Electricitate Renel, persoană juridică cu capital social integral de stat, societate pe acţiuni, cu denumirea, sediul, obiectul de activitate şi capitalul social iniţial prevăzute în anexa nr.

1. Obiectul de activitate prevăzut în anexa 1 este reprezentat de: producerea şi comercializarea de energie electrică şi energie termică, conform contractelor încheiate cu regii autonome, societăţi comerciale sau alte persoane fizice sau juridice beneficiare; efectuarea de operaţiuni de import pentru combustibili, materiale, utilaje şi piese de schimb necesare pentru producţie, reparaţii şi investiţii; efectuarea de operaţiuni de procurare de combustibili, materiale, utilaje şi piese de schimb din ţară, pentru producţie, reparaţii şi investiţii; efectuarea de transporturi de mărfuri şi de persoane cu mijloace proprii şi închiriate; administrarea de spaţii de cazare pentru personalul propriu în cămine de nefamilişti şi în locuinţe de serviciu; valorificarea prin vânzare către persoane fizice şi juridice a unor produse secundare, rezultate din activitatea de bază, şi anume: apă tratată, deşeu lapte de var, cenuşă, materiale şi piese rezultate din dezmembrări în urma casărilor sau din stocuri fără mişcare sau cu mişcare lentă; valorificare de deşeuri recuperabile din materiale feroase şi neferoase, hârtie şi carton etc.; vânzarea la agenţi economici a cărbunelui cu granulaţie necorespunzătoare; efectuarea de prestaţii, către persoane fizice şi juridice, cu mijloace de transport şi utilaje din dotare; efectuarea de prestaţii, către persoane fizice şi juridice, prin lucrări de reparaţii, probe, reglaje, probe de laborator şi puneri în funcţiune la instalaţii termoenergetice, instalaţii electrice, instalaţii şi aparataj de măsură, control şi automatizare; valorificarea prin închiriere a spaţiilor disponibile; producerea, direct sau prin asociere cu alte persoane fizice sau juridice, de bunuri prin valorificarea unor produse secundare rezultate din activitatea de bază; producerea, direct sau prin asociere cu alte persoane juridice, de piese de schimb necesare pentru activităţile de întreţinere şi reparaţii; acordarea de asistenţă tehnică pentru utilizatorii de energie electrică şi termică, în vederea reducerii consumurilor şi optimizării instalaţiilor de utilizare.

Hotărârea C-393/06 (Ing. Aigner, Wasser -Warme - Umwelt, GmbH vs. Fernwarme Wien GmbH), la care face referire prima instanţă în argumentarea calificării CET Govora ca "autoritate contractantă" în sensul art. 8 lit. b) din O.U.G. nr. 34/2006, respectiv "b) oricare organism, altul decât unul dintre cele prevăzute la lit. a), cu personalitate juridică, care a fost înfiinţat pentru a satisface nevoi de interes general fără caracter comercial sau industrial"- s-a menţionat că a fost dată în interpretarea Directivei nr. 2004/17 care stabileşte o coordonare a procedurilor de atribuire a contractelor de achiziţii în sectoare specifice, şi anume cele al apei, energiei, transporturilor şi serviciilor poştale, nefiind aplicabilă contractelor de prestări servicii juridice şi a Directivei nr. 2004/18 în al cărei domeniu de aplicare intră achiziţiile publice având ca obiect servicii juridice doar dacă valoarea acestora depăşeşte 249.000 de euro, potrivit art. 7 lit. b) teza finală din respectivul act normativ comunitar, decizia instanţei de contencios comunitar nefiind aplicabilă în condiţiile în care valoarea contractului a fost de 130.000 de euro.

A precizat că în cazul autorităţilor contractante din categoria circumscrisă art. 8 lit. d) din O.U.G. nr. 34/2006, obligaţia de a aplica procedurile reglementate de acest act normativ în vederea atribuirii unui contract de achiziţie publică, având ca obiect prestarea de servicii din categoria celor incluse în Anexa 2B, trebuie îndeplinită numai atunci când valoarea acestora este mai mare decât cea prevăzută la art. 57 alin. (2) din acelaşi act normativ (respectiv 387.000 de euro - în forma în vigoare în decembrie 2011) şi se limitează numai la prevederile art. 35 - 38 şi art. 56, rezultând că încheierea contractelor de achiziţie a serviciilor prevăzute în Anexa 2B (printre care se regăsesc şi serviciile juridice) a căror valoare este egală sau mai mică decât echivalentul în RON al sumei de 387.000 de euro (în cauză valoarea contractului fiind de 130.000 euro), nu intră în domeniul de aplicare al O.U.G. nr. 34/2006, situaţie în care nu subzistă obligaţia organizării vreuneia dintre procedurile de atribuire prevăzute de ordonanţă sau a respectării oricărei alte dispoziţii din cuprinsul actului normativ menţionat.

Cum dispoziţiile art. 16 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006, exceptează în integralitate de la aplicare prevederile ordonanţei de urgenţă, formularea legiuitorului fiind extrem de clară, s-a reţinut că niciuna din dispoziţiile actului normativ nu este incidentă în evaluarea conformării inculpatului obligaţiilor de serviciu ce îi reveneau.

Având în vedere faptul că H.G. nr. 925/2006 pentru aprobarea normelor de aplicare a prevederilor referitoare la atribuirea contractelor de achiziţie publică din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006, este un act normativ secundar, adoptat în executarea unui act primar ce nu este incident în raport de obiectul şi valoarea contractului în cauză, s-a opinat că nici prescripţiile cuprinse în respectivul act nu sunt aplicabile.

Referitor la încălcarea dispoziţiilor O.G. nr. 119/1999, s-a constatat că în înţelesul actului normativ, categoria entităţilor publice cuprinde autorităţile publice, instituţiile publice, companiile/societăţile naţionale, regiile autonome, societăţile comerciale la care statul sau o unitate administrativ - teritorială este acţionar majoritar, cu personalitate juridică, care utilizează/administrează fonduri publice şi/sau patrimoniu public (art. 2 lit. m). Contrar susţinerilor în apărare s-a constatat că ultima condiţie este una alternativă, iar nu cumulativă, respectiv utilizarea sau administrarea trebuie să aibă ca obiect fonduri publice şi/sau patrimoniu public.

Întrucât CET Govora SA este persoană juridică română organizată ca societate pe acţiuni, al cărei capital social este deţinut în întregime de statul român (art. 1 din H.G. nr. 759/1997), s-a apreciat că aceasta, în accepţiunea O.G. nr. 119/1999, reprezintă o entitate publică care administrează un patrimoniu public în sensul art. 2 lit. s) din actul normativ, criticile inculpatului sub acest aspect nefiind fondate. Ca atare, s-a concluzionat că inculpatului B. în calitate de director general îi revenea obligaţia prevăzută de art. 5 din O.U.G. nr. 119/1999.

S-a reţinut că dispoziţiile din actul normativ menţionat definesc criteriile de evaluare a îndeplinirii acestei îndatoriri, economicitatea, eficienţa şi eficacitatea în derularea contractelor, ceea ce i se impută inculpatului este încălcarea art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999 prin raportare la art. 2 lit. h), i) şi j), iar împrejurarea că nu a existat o procedură consacrată scriptic nu este de natură a înlătura răspunderea penală în prezenta cauză, dimpotrivă, însăşi acest fapt este imputabil inculpatului având în vedere art. 4 alin. (1) din acelaşi act normativ.

S-a reţinut că, ignorând dispoziţiile legale menţionate, inculpatul B. a dispus în mod discreţionar încheierea contractului de asistenţă juridică cu SCA C., în lipsa oricărei evaluări a necesităţii încheierii acestuia şi în interesul exclusiv al inculpatului A., modalitatea în care a procedat excluzând ab initio orice justificare economică, cauza încheierii contractului nefiind o nevoie a CET Govora de a beneficia de asistenţă juridică, ci crearea unei aparenţe de legalitate a transferurilor de fonduri. S-a apreciat că, deşi dispoziţiile din actul normativ menţionat ce consacră principiile economicităţii, eficienţei şi eficacităţii în derularea contractelor sunt în abstract generale, acestea instituie o obligaţie în sarcina conducătorului unei instituţii ce intră în sfera de reglementare, respectarea acestora fiind o chestiune de legalitate ce se concretizează în fapta analizată, fiind exclus ca un contract încheiat în această modalitate să corespundă exigenţelor amintite şi aceasta indiferent de serviciile juridice pretins prestate de către societatea de avocatură sau de alte considerente de oportunitate, cauza contractului fiind una frauduloasă.

Instanţa de apel a stabilit că respectivul contract nu a fost negociat sub aspectul prestaţiilor juridice, nefiind identificate cauzele care urmau a fi preluate de societatea de avocatură nici măcar prin obiectul lor şi fără o evaluare a acestei prestaţii, clauzele contractuale fiind practic impuse beneficiarului şi în acest context, propunerea ca serviciile juridice să fie prestate în 10 litigii care urmau a fi identificate ulterior, dincolo de faptul că probele testimoniale relevă că asistenţa asigurată a vizat mai puţine dosare, a avut ca unic scop crearea aparenţei necesităţii încheierii contractului, o astfel de stabilire/evaluare nefiind una serioasă.

S-a opinat că o analiză a cauzelor ce au fost preluate de casa de avocatură "C." nu ar fi fost utilă, evaluarea efectivă a complexităţii cauzelor pentru a stabili corespondenţa dintre costul resurselor financiare alocate şi atingerea rezultatelor estimate, fiind nu doar imposibilă, ci şi nerelevantă în raport de modalitatea concretă în care contractul a fost încheiat, relevantă în acest sens apreciindu-se ca fiind declaraţia dată la 19 noiembrie 2015 de inculpatul B. în cursul urmăririi penale, din care rezultă faptul că inculpatul A. i-a pretins iniţial încheierea unui contract de asistenţă juridică cu societatea de avocatură "D." însă l-a refuzat pentru că această societate era "continuatoarea" societăţii "E.", fapt ce ar fi fost de natură să nască "suspiciuni cu privire, pe de o parte la interesul său în încheierea contractului şi, pe de altă parte, la imposibilitatea de a justifica la nivelul CET Govora încheierea contractului", dată fiind calitatea de senator a coinculpatului.

Înalta Curte a reţinut că inculpatul însuşi recunoaşte indirect atât faptul că la baza încheierii contractului nu a stat o nevoie reală a CET Govora, ci exclusiv presiunea inculpatului A. şi intervenţia numitului F., cât şi faptul că a urmărit să dea o aparenţă de necesitate prin prestarea unor servicii juridice; că preţul nu a fost stabilit pe criterii de economicitate, ci a fost unul impus şi că, deşi s-a încercat negocierea acestuia, a rămas în cuantumul stabilit de inculpatul A.

S-a apreciat că declaraţia dată la urmărire penală de inculpatul B. constituie o probă directă a cauzei încheierii contractului de asistenţă juridică nr. x/05.12.2011 şi se coroborează cu declaraţiile martorilor G. şi H., atât în cursul urmăririi penale, cât şi în al doilea ciclu procesual, astfel încât susţinerile inculpatului cu ocazia audierii sale de prima instanţă în al doilea ciclu procesual prin care acesta justifică necesitatea încheierii contractului nu au fost primite.

S-a reţinut că însuşi inculpatul arată "părerea" exprimată cu privire la respectarea criteriilor legale ale unei bune gestiuni, ceea ce constituie o justificare elaborată ulterior, inculpatul fiind preocupat constant să justifice cauza contractuală pornind de la împrejurări reale (procesele în care era implicată CET Govora şi existenţa şi a altor contracte de asistenţă juridică şi tarifele practicate de acestea), fiind infirmată de celelalte probe testimoniale şi de declaraţia iniţială a inculpatului.

De altfel, s-a arătat că inculpatul a menţinut susţinerile privind întâlnirea cu inculpatul A. în cadrul cărora acesta i-a solicitat încheierea unui contract de asistenţă juridică, susţinerea privind indicarea societăţii de avocatură C. de către numitul F., ulterior întâlnirilor cu inculpatul A. şi susţinerile privind negocierea preţului contractului, iar susţinerea apărării în sensul că încheierea contractului s-ar fi realizat în urma "recomandării" venite din partea numitului F., nu a fost primită, modificarea declaraţiei inculpatului sub acest aspect fiind una în favoarea coinculpatului A., necredibilă în contextul în care acesta din urmă iniţiase demersurile, avea interes în încheierea contractului, a fost beneficiarul folosului şi se afla în relaţii profesionale cu societatea de avocatură recomandată, numitul F. fiind străin de toate aceste împrejurări. A fost apreciată ca nerezonabilă susţinerea apărării că în cadrul unei unice întâlniri pe care inculpatul B. ar fi avut-o cu martora I., acesta ar fi evaluat calitatea şi profesionalismul martorei.

S-a constatat că declaraţiile martorului G., atât în faza de urmărire penală, cât şi în al doilea ciclu procesual se coroborează cu declaraţiile martorului H., date în cursul urmăririi penale şi în al doilea ciclu procesual.

De altfel, împrejurarea că odată cu plecarea directorului general contractul a fost reziliat, în opinia instanţei de apel este de natură a confirma că încheierea acestuia a fost străină de orice cauză licită, în interesul exclusiv al inculpatului A. cu încălcarea obligaţiei de bună gestiune financiară prevăzută de art. 5 din O.U.G. nr. 119/1999, în utilizarea fondurilor publice şi în administrarea patrimoniului public.

Susţinerea apărării în sensul că încălcarea art. 5 din O.U.G. nr. 119/1999, ar putea constitui exclusiv infracţiunea de gestiune frauduloasă, în opinia instanţei de apel se fundamentează pe premisa eronată că infracţiunea de abuz în serviciu ar avea caracter subsidiar în raport de aceasta şi nu are în vedere că acuzaţia adusă inculpatului vizează încălcarea unei atribuţii de serviciu prevăzută de lege, iar nu pricinuirea de pagube cu ocazia administrării sau conservării bunurilor şi subsidiaritatea nu operează decât în prezenţa unei conduite abuzive care se încadrează în condiţiile de tipicitate ale unei alte infracţiuni de serviciu, cu alte cuvinte, infracţiuni care ocrotesc acelaşi fascicul de valori sociale.

Referitor la contractul de asistenţă juridică nr. x/23.05.2013, s-a constatat că acesta a fost încheiat cu încălcarea dispoziţiilor art. 5 din O.U.G. nr. 119/1999 şi a dispoziţiilor art. 1 alin. (3) lit. a) şi b) din Ordonanţa de Urgenţă nr. 26/2012 care interzic expres societăţilor comerciale cu capital integral sau majoritar de stat şi care au în structura organizatorică personal propriu de specialitate juridică, să achiziţioneze servicii de consultanţă de asistenţă sau de reprezentare juridică.

Înalta Curte a arătat că argumentele pentru care se constată încălcarea dispoziţiilor art. 5 din O.G. nr. 119/1999, cât şi motivele pentru care nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor cuprinse în Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 34/2006, Hotărârea Guvernului nr. 925/2006, precum şi a prevederilor Statutului CET Govora, Regulamentului de Organizare şi Funcţionare CET Govora şi ale celor prevăzute în contractul de administrare aprobat prin Hotărârea AGA nr. 4/28.01.2009 sunt aceleaşi ca şi în cazul primului contract analizat, reluarea acestora nefiind necesară.

Înalta Curte a constatat că încheierea celui de-al doilea contract s-a produs în perioada imediat următoare revenirii inculpatului B. la conducerea CET Govora, urmare a dispoziţiei directe a acestuia, fapt ce a rezultat din coroborarea declaraţiilor martorilor G. şi H., ambii martori menţionând percepţia unor presiuni externe pentru încheierea sa, dar şi din declaraţiile martorei I. şi martorului J.

Instanţa de apel a reţinut că modalitatea în care a fost încheiat al doilea contract coroborată cu împrejurările în care a fost încheiat primul contract, dar şi cu faptul că martorii au menţionat faptul că în baza acestuia a fost încredinţată o singură cauză societăţii de avocatură care nici nu a fost finalizată, constituie elemente de fapt certe, deşi indirecte care converg spre o unică concluzie, aceea că nici acest contract nu a fost încheiat pentru o cauză licită, ci în interesul exclusiv al inculpatului A.

Observând prevederile art. 1 alin. (3) lit. a) şi b) din Ordonanţa de Urgenţă nr. 26/2012, s-a conchis că în această situaţie este aplicabilă o normă clară, expresă, directă, conţinută de legislaţia primară, a cărei încălcare este una evidentă, în contextul în care contractul de asistenţă juridică nu a fost aprobat de Consiliul Judeţean Vâlcea.

Cât priveşte apărarea inculpatului în sensul că în buget au fost alocate sume de bani pentru servicii juridice şi a primit descărcarea de gestiune din partea adunării generale a acţionarilor şi a fost validată astfel, retroactiv, decizia sa de încheiere şi a acestui contract de asistenţă juridică, aceasta nu a fost reţinută, deoarece dispoziţiile O.U.G. nr. 26/2012 prevăd în mod clar în art. 1 alin. (3) situaţiile de excepţie ce ar impune totuşi achiziţionarea de servicii juridice, dar numai cu aprobarea reprezentanţilor statului sau ai unităţilor administrativ teritoriale în organele de conducere.

Înalta Curte a reţinut că aprobarea trebuia să existe la momentul încheierii contractului neavând nicio importanţă, din punct de vedere al reţinerii infracţiunii, faptul că aprobarea ar fi fost obţinută ulterior, prin descărcarea de gestiune sau că existau sume alocate la acest capitol. Deşi la data semnării celui de-al doilea contract de asistenţă juridică era prevăzută, în mod imperativ, obţinerea aprobării organului de conducere pentru încheierea unui astfel de contract, s-a constatat că inculpatul B., ignorând cu bună-ştiinţă această dispoziţie legală, a procedat la încheierea contractului de asistenţă juridică cu SCA C., ca şi în cazul primului contract, fără aprobarea AGA sau a consiliului de administraţie şi fără a exista o notă de fundamentare sau o solicitare din partea oficiului juridic.

Susţinerea inculpatului în sensul că dispoziţiile legii nu sunt clare în privinţa necesităţii aprobării contractelor de asistenţă juridică ut singuli nu au fost primite, întrucât sintagma "aprobarea şi mandatarea reprezentanţilor unităţilor administrativ-teritoriale în organele de conducere" face referire expresă la achiziţionarea serviciilor de această natură şi nu poate fi confundată cu aprobarea bugetului de venituri şi cheltuieli.

Faptul că nu a existat o opoziţie fermă în scris a departamentului juridic s-a apreciat că nu are relevanţă în raport de modalitatea în care inculpatul a impus încheierea contractului şi de faptul că acest departament se afla în subordinea sa directă, inculpatul acţionând cu intenţie indirectă, iar nu din culpă cum susţine apărarea, asumând nelegalitatea contractului în lipsa aprobării reprezentanţilor Consiliului judeţean Vâlcea din conducerea CET Govora.

Lipsit de relevanţă este şi faptul că au existat şi alte contracte sau alte societăţi comerciale de stat care au încheiat contracte fără aprobarea prealabilă a reprezentanţilor statului sau unităţilor administrativ teritoriale.

De altfel, încălcarea dispoziţiilor legale de către inculpatul B. cu ocazia încheierii celui de-al doilea contract a fost constatată şi în raportul de inspecţie economico-financiară întocmit de Ministerul Finanţelor Publice - ANAF la data de 14 septembrie 2015, în care se menţionează că acest contract nu poartă viza de control financiar preventiv, iar inculpatul nu a avut aprobarea sau mandatarea reprezentanţilor Unităţii Administrativ Teritoriale, respectiv Consiliul Judeţean Vâlcea, concluzionându-se că prin încheierea contractului s-au încălcat dispoziţiile art. I alin. (3) lit. a) şi b) din O.U.G. nr. 26/2012. De asemenea, Înalta Curte a constatat că inculpatul B. nu a contestat acest raport de inspecţie, iar justificările formulate prin nota explicativă nu au fost confirmate prin înscrisuri.

Deşi inculpatul B., în calitate de director general al CET Govora, avea obligaţia să realizeze o bună gestiune financiară prin asigurarea legalităţii, regularităţii şi eficienţei administrării patrimoniului public acesta, prin achiziţionarea de servicii de asistenţă juridică cu încălcarea dispoziţiilor legale (în vigoare la data semnării contractelor), a determinat înregistrarea de cheltuieli nelegale în patrimoniul CET Govora şi, ca atare, în ceea ce priveşte producerea unei pagube, cerinţă obligatorie pentru existenţa infracţiunii de abuz în serviciu, Înalta Curte a constatat că prin încheierea celor două contracte de asistenţă juridică între CET Govora şi societatea de avocatură a martorilor I. şi J., prin încălcarea dispoziţiilor legale menţionate, inculpatul B. a creat un prejudiciu în patrimoniul CET Govora egal cu sumele de bani plătite efectiv.

Înalta Curte a concluzionat că în privinţa inculpatului B. nu sunt incidente ipotezele de achitare prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a), b) teza I sau teza a II-a din C. proc. pen., impunându-se soluţia de încetare a procesului penal, conform prevederilor art. 396 alin. (8) din C. proc. pen., iar în ce priveşte latura civilă, dispoziţiile art. 25 alin. (5) din C. proc. pen. şi analiza particularităţilor cauzei în latura penală conduc la concluzia că, şi în condiţiile incidenţei prescripţiei răspunderii penale, soluţia de angajare a răspunderii civile delictuale, dispusă prin sentinţa penală, este legală şi justificată probator, astfel încât se impune menţinerea sa.

II. a) Referitor la criticile formulate de apelantul inculpat A., cu privire la motivele de apel prin care se tinde la restituirea cauzei la procuror în vederea clarificării acuzaţiei, susţinându-se că ar fi aplicabilă decizia CJUE pronunţată la 21 octombrie 2021 în cauza nr. C-280/20, Înalta Curte a constatat, în principal, că acestea nu vizează veritabile neclarităţi în descrierea acuzaţiei ce s-ar impune a fi lămurite, ci constituie critici de fond, susţinându-se în esenţă că fapta astfel cum este descrisă în rechizitoriu ar fi putut constitui exclusiv instigare la infracţiunea de abuz în serviciu comisă de inculpatul B., presupusa discuţie dintre inculpatul A. şi martora I. nefiind decât un demers pentru atragerea în schema infracţională a unui complice la infracţiunea de abuz în serviciu, anume intermediarul prin mijlocirea căruia banii reprezentând folosul material sunt scoşi din patrimoniul persoanei vătămate, CET Govora.

Reţinând şi că s-a mai susţinut că acuzaţia se referă la o singură sumă de bani, care nu poate să fie, simultan, şi prejudiciul produs prin abuzul în serviciu al inculpatului B., respectiv folosul obţinut pentru altul, dar şi preţul influenţei inculpatului A., s-a constatat că în concret, pe această cale, se solicită schimbarea obiectului judecăţii.

Instanţa de apel a subliniat că pretinderea de la martora I. şi primirea folosului, în materialitatea lor, constituie acţiuni distincte de acţiunea de determinare a inculpatului B. la a încheia contracte cu încălcarea dispoziţiilor legale, iar această din urmă acţiune nu condiţionează infracţiunea de trafic de influenţă care se consideră săvârşită independent de exercitarea efectivă a pretinsei influenţei, şi excedează obiectului judecăţii.

Este adevărat că sumele de bani remise inculpatului A. constituie o parte din paguba produsă CET Govora şi din folosul necuvenit obţinut pentru altul, urmare imediată a infracţiunii de abuz în serviciu comisă de inculpatul B., însă s-a reţinut că primirea acestor sume de bani de către inculpat a fost rezultatul unei acţiuni autonome celei de a determina încheierea contractelor, respectiv, pretinderea lor de la martora I., această din urmă acţiune fiind cea care face obiectul acuzaţiei, rechizitoriul fiind clar din acest punct de vedere, contrar susţinerilor în apărare.

b) Asupra motivelor de apel prin care se tinde la desfiinţarea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, Înalta Curte a constatat că potrivit celor statuate în art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., motivele pe care inculpatul A. îşi întemeiază solicitarea nu constituie cazuri de trimitere spre rejudecare. Astfel, faptul că prima instanţă a avut în vedere probele testimoniale administrate în primul ciclu procesual, s-a apreciat că constituie, în fapt, o critică în apel asupra temeiniciei soluţiei de condamnare, critică pe care Înalta Curte a constatat-o întemeiată urmând a avea în vedere în statuarea asupra acuzaţiei exclusiv probele testimoniale administrate în faza de urmărire penală şi în al doilea ciclu procesual.

În ce priveşte pretinsa schimbare de încadrare juridică dispusă de instanţa de fond cu încălcarea Deciziei nr. 250/2019 a Curţii Constituţionale, s-a constatat că inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 din C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, condamnarea fiind pronunţată pentru aceeaşi infracţiune având aceeaşi încadrare juridică, critica fiind nefondată.

Referitor la statuarea instanţei supreme prin decizia prin care s-a admis apelul şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa competentă, Curtea de Apel Bucureşti, în sensul că faptele nu au fost comise de inculpat în exercitarea atribuţiilor de senator, aceasta a vizat stabilirea instanţei competente după calitatea persoanei în considerarea art. 48 din C. proc. pen., iar nu încadrarea juridică a faptei.

A fost considerată nefondată şi critica inculpatului privind depăşirea obiectului judecăţii fundamentată pe argumentul că inculpatul ar fi fost trimis în judecată exclusiv pentru acţiunea de pretindere, nu şi de primire a foloaselor pretinse, fapt ce rezultă din lecturarea părţii expozitive a rechizitoriului care descrie pe larg elementul material concretizat sintetic la calificarea în drept a faptei.

Asupra criticii, constând în aceea că instanţa fondului nu ar fi solicitat desecretizarea unor documente transmise de Serviciul Român de Informaţii, s-a reţinut a fi nefondată, atât timp cât nu au servit ca probe în procesul penal vicierea caracterului echitabil al procedurii este exclusă, iar aprecierea asupra caracterul esenţial al unor astfel de informaţii revine organelor judiciare.

Instanţa de apel a menţionat că procesul-verbal de consemnare a denunţurilor orale constituie o modalitate de sesizare a organului de urmărire penală şi nu o probă, considerentele primei instanţe fiind fundamentate legal şi însuşite ca atare de instanţa de apel şi că niciunul dintre martorii audiaţi în faţa instanţei nu a reclamat o conduită a organelor de urmărire penală care să poată fi subsumată vreunei modalităţi de încălcare a principiului loialităţii din cele prevăzute de art. 101 alin. (1) din Codul de procedură penală, deşi de la data audierii lor de procuror a trecut o perioadă considerabilă de timp, fapt ce face nerezonabilă orice presupunere a subzistenţei oricărei forme de presiune.

În ce priveşte pretinsa încălcare a dreptului la un proces echitabil, Înalta Curte a constatat, în principal, că echitatea unei proceduri se evaluează în ansamblul său, soluţia primei instanţe nu este fondată în mod determinant pe declaraţiile martorilor denunţători, ci pe analiza coroborată a tuturor probelor testimoniale şi a înscrisurilor depuse şi care nu constituie probe derivate, precum şi că inculpatul a avut ocazia de a pune întrebări martorilor I. şi J.

În ce priveşte pe martorii K. şi L., atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au făcut toate demersurile posibile în vederea audierii acestora, refuzul martorilor audiaţi prin videoconferinţă de a răspunde la întrebări nu este imputabil autorităţilor şi apare justificat. Susţinerile inculpatului în sensul că între martorii K. şi L. şi reprezentanţii autorităţilor ar fi existat o conivenţă în sensul ca primii să dea declaraţii mincinoase în defavoarea inculpatului A., în schimbul unor măsuri de protecţie, s-a arătat de instanţa de apel că, dincolo de faptul că reprezintă o afirmaţie nesusţinută şi nerezonabilă, dacă ar fi fost reală ar fi fost devoalată de martori în contextul nemulţumirii evidente a acestora faţă de modul în care au acţionat autorităţile, relevant fiind faptul că cei doi martori au avut calitatea de reclamanţi într-o cauză împotriva statului român tocmai în considerarea acestui aspect - susţinerile acestora fiind consemnate în hotărârea pronunţată de CEDO în Cauza A şi B împotriva României - Cererile nr. 48442/16 şi 48831/16, indicată de chiar inculpatul A., fiind elocvente în această privinţă.

c) În referire la motivul de apel prin care se tinde la încetarea procesului penal, invocându-se împlinirea termenului de prescripţie generală, cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, instanţa de apel a constatat că, în raport de dispoziţiile art. 154 alin. (2) din C. pen., referitor la momentul săvârşirii infracţiunii se constată că, deşi infracţiunea de trafic de influenţă reţinută în sarcina inculpatului A. s-a consumat la data actului iniţial, de pretindere a 5000 de euro lunar din suma de 10.000 de euro ce urma a fi încasată lunar în baza contractului de asistenţă juridică încheiat cu CET Govora (dată la care s-a realizat elementul material al traficului de influenţă în modalitatea normativă a "pretinderii"), actele subsecvente constând în primirea, în mai multe rânduri, a folosului necuvenit pretins, se circumscriu în mod natural laturii obiective a aceleiaşi infracţiuni. S-a reţinut că aceste acte ulterioare se află în strânsă legătură, obiectiv şi subiectiv, cu acţiunea iniţială de pretindere, săvârşirea ultimului act de primire având, juridic, semnificaţia epuizării infracţiunii, moment distinct şi ulterior celui al consumării sale.

S-a observat că, în cazul infracţiunilor al căror element material cunoaşte variante normative alternative, săvârşirea uneia dintre acestea marchează consumarea infracţiunii, ceea ce nu înseamnă, însă, că săvârşirea faptei şi în alte modalităţi regăsite în norma de incriminare ar fi complet lipsită de relevanţă penală şi comiterea ulterioară a altor variante alternative ale elementului material al traficului de influenţă obiectivează, atunci când între actele succesive există o strânsă legătură obiectivă şi subiectivă, etape diferite de realizare a unei activităţi ilicite unice, împreună alcătuind o unitate naturală de infracţiune.

Contrar susţinerilor inculpatului, s-a reţinut că acest moment al epuizării are relevanţă penală, el marcând data săvârşirii infracţiunii şi, implicit, data în raport cu care se stabileşte legea penală aplicabilă întregii activităţi ilicite şi se calculează termenul de prescripţie a răspunderii penale.

Constituind o formă a unităţii naturale de infracţiune cu desfăşurare în timp, traficului de influenţă reţinut în speţă îi sunt aplicabile, mutatis mutandis, regulile cu valoare de principiu regăsite în Decizia de îndrumare nr. 1 din 20 iunie 1987 a Plenului Tribunalului Suprem, şi observând că infracţiunea de trafic de influenţă reţinută în sarcina inculpatului A. s-a epuizat odată cu primirea ultimei tranşe de bani din comisionul de 5000 de euro pretins, dată situată cel mai devreme la 10 iulie 2014, data ultimei retrageri de numerar aferentă lunii iulie efectuate de către J. din contul de card al societăţii de avocatură, subsecvent virării din contul acesteia la aceeaşi dată a sumei de bani cu explicaţia ROC - retragere onorarii/creditare -, instanţa de apel a constatat că, raportat la data săvârşirii infracţiunii astfel configurată, unica lege penală aplicabilă activităţi ilicite este C. pen. actual, cu toate consecinţele inerente în planul regimului sancţionator.

Din analiza coroborată a declaraţiilor martorilor I., J., K., L., M., N. şi O., Înalta Curte a reţinut: modalitatea în care banii erau remişi în contul unei datorii a inculpatului A., fiind realizat astfel folosul necuvenit; că din probele testimoniale a reieşit că remiterea sumei de 5000 de euro se realiza după decontarea facturilor de către CET Govora, scop în care martorul J. efectua operaţiuni de retragere în numerar în moneda naţională pe parcursul mai multor zile, după care efectua operaţiuni de schimb valutar şi o contacta pe martora K. pentru a-i remite suma de bani personal sau îi lăsa martorei M., secretara societăţii de avocatură "D." care ulterior îi remitea aceleiaşi K., care, la rândul ei îi transmitea fie direct, fie prin intermediul martorului L., către numitul N., şoferul martorului O., pentru ca în final banii să ajungă la acesta din urmă în contul datoriei.

La stabilirea datei la care a fost remisă ultima sumă de bani, Înalta Curte a avut în vedere declaraţia martorului J. dată în cursul urmăririi penale la data de 13 noiembrie 2015, martorul arătând că "În luna iulie 2014 după ce SCA C. s-a mutat în sediul din str. x 3A, m-am întâlnit în această locaţie cu un şofer al lui A., căruia i-am remis un plic mare cu bani în euro, fără să mai ştiu exact cuantumul, însă era corespunzător sumelor încasate până atunci de la CET Govora, în sensul că era aproximativ jumătate din ce primise SCA C. în luna mai. CET Govora a mai făcut o plată în luna august 2014 din care nu i-am mai remis nicio sumă de bani lui A ...."

Audiat în faţa primei instanţe martorul şi-a menţinut declaraţiile date, fără a mai putea reda detalii. Înalta Curte a reţinut că susţinerea acestuia reprezintă adevărul, fiind confirmată de extrasele de cont ataşate la dosarul de urmărire penală, din care reies: atât plăţile efectuate de CET Govora în luna mai 2014, astfel: 35.446,50 RON la 02.05.2014 şi câte 25.000 RON la datele de 13.05.2014 şi de 20.05.2014, faptul că ultima plată datează din 11.08.2014, cât şi retragerile succesive efectuate de martorul J. a mai multor tranşe de bani în numerar din contul societăţii sau din contul de card al acesteia; ultimele retrageri din luna iulie au fost realizate la datele de 9 şi 10 iulie 2014, din contul de card subsecvent virării acestora din contul societăţii la aceleaşi date cu explicaţia ROC - retragere onorarii creditare -, retrageri care au fost efectuate de la un ATM situat pe Calea x, corespunzător locaţiei uneia din casele de schimb indicate de martorul J. în declaraţia dată la urmărire penală.

Declaraţiile martorului privind remiterea unei tranşe mai mari de bani în luna iulie s-au coroborat, potrivit analizei instanţei de apel, cu împrejurarea că ultima tranşă a fost remisă prin altă persoană, acesta nereuşind să contacteze pe martora K. după plata tranşei din aprilie 2014, fapt ce a rezultat şi din declaraţiile martorilor K., L., N. şi J. şi care a dus la întârzierea remiterii aferente viramentelor efectuate de CET Govora în luna mai 2014, remitere efectuată prin intermediul numitului "P.", şofer al inculpatului A. afirmată de acelaşi martor J. şi confirmată şi de declaraţiile martorilor N. şi O.

De asemenea, relevantă pentru stabilirea ultimei remiteri, s-a apreciat că este şi afirmaţia martorului privind darea ultimei tranşe în iulie după mutarea sediului societăţii de avocatură din str. x în str. x susţinută şi de datele privind schimbarea sediului transmise de Baroul Bucureşti, dar şi de data scadentă a ratelor datorate către martorul O., situată conform susţinerilor aceluiaşi martor, "... termenul de plată îl stabilisem la începutul fiecărei luni".

În ceea ce priveşte durata termenului general de prescripţie a răspunderii penale, s-a constatat că infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută de art. 291 alin. (1) din C. pen. se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani; că potrivit art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, fapta de trafic de influenţă săvârşită de o persoană care exercită o funcţie de demnitate publică se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de art. 291 din C. pen., ale cărei limite se majorează cu o treime (1/3 din 7 ani = 2 ani şi 4 luni), rezultând că maximul special avut în vedere pentru infracţiunea săvârşită este de 9 ani şi 4 luni închisoare.

În aplicarea jurisprudenţei obligatorii menţionate şi în considerentele privindu-l pe inculpatul B., Înalta Curte a constatat că în perioada 25 iunie 2018 - 30 mai 2022, nu au existat, în legislaţia penală substanţială, cazuri de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, cu consecinţa incidenţei exclusiv a termenelor generale de prescripţie, prevăzute de art. 154 din C. pen.

În ceea ce priveşte cursul termenului prescripţiei, s-a constatat că, în cauză, acesta a fost suspendat succesiv pe durata a două perioade distincte, cuprinse între 20 iunie 2018, data la care condamnarea apelantului inculpat în primul ciclu procesual a rămas definitivă şi 18 februarie 2019, data la care s-a pronunţat Decizia penală nr. 33, prin care s-a admis contestaţia în anulare formulată de inculpatul A., s-a desfiinţat în parte, Decizia penală nr. 108 din 20 iunie 2018 numai în ceea ce-l priveşte pe apelantul inculpat A., precum şi în intervalul 16.03.2020 - 14.05.2020, pentru aceleaşi considerente ca cele expuse în analiza consacrată inculpatului B.

Precedând la calcularea termenului potrivit art. 154 alin. (2) din C. pen., art. 156 alin. (2) din C. pen. şi art. 186 alin. (1) teza finală din C. pen., Înalta Curte a reţinut că acesta a curs în intervalul 10 iulie 2014 - 19 iunie 2018, pentru o perioadă de 3 ani, 11 luni şi 9 zile; cursul termenului prescripţiei a fost suspendat în intervalul 20 iunie 2018 - 17 februarie 2019; şi-a reluat cursul pentru o perioadă de 1 an şi 27 zile, de la data de 18 februarie 2019, până la data de 15 martie 2020, luând în calcul faptul că 2020 a fost an bisect; în intervalul 16 martie - 14 mai 2020, a operat a doua suspendare a cursului, acesta fiind reluat la data de 15 mai 2020.

S-a constatat astfel că termenul prescripţiei răspunderii penale pentru infracţiunea de care este acuzat inculpatul A. s-ar fi împlinit la data de 9 mai 2023, după trecerea restului de 2 ani, 11 luni şi 24 de zile, rămas după scăderea din durata de 8 ani a duratei însumate a intervalelor ce intră în calculul acestuia, de 5 ani şi 6 zile, nefiind incidentă cauza de încetare a procesului penal.

d) Cu privire la critica formulată de către apelantul inculpat A. privind greşita sa condamnare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că probatoriul administrat în faza apelului nu este de natură a conduce la o soluţie diferită de cea dispusă de către prima instanţă, sub aspectul existenţei actului de pretindere a unui comision de 5000 de euro lunar din valoarea contractelor de asistenţă juridică încheiate succesiv de SCA "C." şi SCA "C." cu partea civilă CET Govora, pretindere realizată direct de către inculpatul A. faţă de martora I., respectiv, a actelor de primire a comisionului astfel solicitat în numerar, prin intermediul altor persoane - martorii K., L., N. şi numitul "P."- din sumele încasate în derularea contractelor şi retrase în numerar de martorul denunţător J.

Instanţa de apel a avut în vedere, în acest sens, declaraţiile coroborate ale martorilor I., J., K., L., M., N. şi O. şi extrasele de cont ale societăţilor de avocatură menţionate care au constituit baza probatorie a acuzaţiei aduse inculpatului.

Fără a face abstracţie de poziţia procesuală a martorilor denunţători I. şi J., şi de interesul procesual propriu ce ar decurge din această poziţie, s-a constatat că relatările acestora se coroborează atât între ele, cât şi cu alte mijloace de probă, inclusiv înscrisuri şi demonstrează existenţa actelor de pretindere şi, respectiv, de primire în tranşe a sumelor de bani pretinse.

Înalta Curte a reţinut că relatările martorilor I., J., M. şi N. sunt concordante atât între ele, cât şi cu înscrisurile depuse, dar şi cu relatările martorului G. şi ale inculpatului B., dar şi faptul că nu există indicii privind lipsa de sinceritate a acestora sau audierea lor de procuror cu încălcarea principiului loialităţii. De altfel, în legătură cu martorii M., N. şi G. nu s-a identificat nici cel mai mic indiciu cu privire la vreun interes al acestora de a face relatări necorespunzătoare adevărului.

Cât priveşte declaraţiile martorilor K. şi L., s-a constatat că situaţia lor este una aparte în contextul în care, audiaţi de prima instanţă prin videoconferinţă cei doi au refuzat să relateze faptele cu privire la care au dat declaraţii în faza urmăririi penale, această atitudine fiind menţinută de martora K. şi cu ocazia audierii sale în apel, Înalta Curte constatând că înscrisul la care martorii au făcut referire există, acesta a făcut obiectul urmăririi penale în Dosarul nr. x/2022 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, urmare a plângerii formulate de însuşi inculpatul A., în cauza respectivă fiind dispusă clasarea prin ordonanţa dată la 22.06.2022, cu motivarea că fapta nu este prevăzută de legea penală, lipsind aptitudinea înscrisului de a produce consecinţe juridice, dar şi pentru că s-a constatat împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale.

Din cuprinsul ordonanţei de clasare a rezultat că în adresa nr. x/23.05.2017 emisă de Oficiul Naţional pentru Protecţia Martorilor adresată celor doi, se regăseşte un pasaj referitor la faptul că, faţă de "analizele întocmite la nivelul instituţiei", "cele două persoane fuseseră şi erau ameninţate "atât de către inculpaţii din dosar, cât şi de către agenţii de poliţie", această ameninţare fiind "continuă şi permanentă", estimată a fi "pe termen îndelungat" din cauza implicaţiilor", iar simpla existenţă a acestei comunicări are cu certitudine aptitudinea de a crea o temere martorilor, justificarea refuzului de a relata ceea ce cunosc în legătură cu fapta fiind credibilă şi rezonabilă în acest context. Astfel, în lipsa altor date care să creeze măcar aparenţa unui interes al martorilor în a denatura adevărul, dar şi a vreunui indiciu că audierea acestora în cursul urmăririi penale ar fi încălcat principiul loialităţii, Înalta Curte a avut în vedere declaraţiile iniţiale în măsura în care acestea s-au coroborat cu celelalte mijloace de probă administrate.

Relevant în evaluarea fiabilităţii declaraţiilor date la urmărire penală de cei doi martori s-a apreciat a fi şi împrejurarea că martora K. a fost office manager la SCA E. în perioada 2004 - 2009, şi, ulterior, manager administrativ financiar SCA D., până în aprilie 2014, fiind percepută ca "persoana de încredere" a inculpatului A., fapt confirmat indirect de sarcinile pe care inculpatul A. recunoaşte că i le încredinţa, iar martorul L. s-a ocupat de administrarea imobilului din str. x aparţinând aceluiaşi inculpat.

Înalta Curte a reţinut că acţiunea de pretindere s-a realizat în mod direct faţă de martora I., context în care singurele probe directe în dovedirea acestui fapt se fundamentează pe declaraţiile martorei denunţătoare şi ale inculpatului, care a declarat în mod constant pe tot parcursul procesului penal că inculpatul A. i-a propus în toamna anului 2011, să încheie un contract de asistenţă juridică, tip abonament, cu CET Govora, cu un onorariu de 10.000 euro lunar, din care suma de 5.000 euro trebuia să-i fie remisă lunar ca preţ al exercitării influenţei asupra directorului CET Govora.

Totodată, Înalta Curte a observat că afirmaţiile martorei sunt susţinute de ansamblul împrejurărilor atestate de înscrisurile aflate la dosar care confirmă că între CET Govora şi societăţile de avocatură ale inculpatului A. a existat o colaborare anterioară semnificativă atât sub aspectul duratei, cât şi al relevanţei litigiilor ce au făcut obiectul serviciilor juridice prestate; ultimul contract de asistenţă juridică încheiat de SCA "D." sub numărul x/14.02.2011, contract cu sumă fixă lunară, a fost reziliat la data de 12.09.2011, în chiar intervalul imediat anterior faptei imputate inculpatului; între societăţile de avocatură în cadrul cărora inculpatul A. a exercitat profesia de avocat şi SCA "C." au existat numeroase convenţii de conlucrare profesională; între inculpatul A. şi martora I. a existat o relaţie profesională strânsă, serviciile martorei fiind folosite de inculpat nu doar în probleme care priveau situaţia sa personală, dar şi în probleme specifice activităţii sale parlamentare, împrejurare ce a reieşit din conţinutul corespondenţei electronice depuse de chiar inculpat; proiectul contractului de asistenţă juridică înregistrat la SCA "C." iniţial sub nr. x în data de 18.10.2011, este diferit de drafturile contractuale uzitate de societate, prezentând în schimb multiple similitudini din perspectiva conţinutului şi a modalităţii de redactare cu contractele de asistenţă juridică încheiate de partea civilă CET Govora cu SCA "E." şi SCA "D.".

Astfel, Înalta Curte a constatat că înscrisurile administrate atestă dincolo de orice îndoială rezonabilă că inculpatul A. s-a aflat în relaţii profesionale atât cu CET Govora, cât şi cu I., având posibilitatea de a pune în legătură părţile contractante, fiind credibilă teza potrivit căreia inculpatul era interesat să încaseze în continuare sume de bani de la partea civilă CET Govora în condiţiile rezilierii contractului similar pe care îl avea în derulare în perioada imediat premergătoare demersurilor de care este acuzat.

S-a apreciat că susţinerile martorei denunţătoare I. constituie probă directă a acţiunii de pretindere realizată de inculpatul A. şi sunt confirmate de împrejurările ce rezultă din înscrisurile indicate şi analizate detaliat de prima instanţă, alte probe directe pe acest aspect fiind imposibil de antamat, în condiţiile în care la înţelegerea infracţională nu au participat direct decât cei doi - inculpatul A. şi martora denunţătoare.

Faptul că inculpatul A. deţinea funcţia de senator de Olt în legislatura 2008 - 2012, fiind totodată şi prim-vicepreşedinte al organizaţiei judeţene a Q. (din iulie 2010), coroborată cu colaborarea profesională îndelungată a inculpatului cu CET Govora, societate cu capital integral de stat având ca acţionar unic judeţul Vâlcea, reprezentat de Preşedintele Consiliului Judeţean, la acea vreme F., lider al organizaţiei Q., în opinia Înaltei Curţi constituie elemente de fapt reale de natură a fundamenta în mod rezonabil credinţa martorei denunţătoare I. în sensul că inculpatul ar fi avut influenţă asupra conducerii CET Govora, chiar dacă inculpatul nu a afirmat expres existenţa unei astfel de influenţe.

Instanţa de apel a opinat că deşi inculpatul a acţionat de o manieră implicită, insidioasă, nu afectează realizarea conţinutului constitutiv al infracţiunii de trafic de influenţă, atât timp cât solicitarea a fost una explicită de plată a unor "comisioane" din contractul ce urma a fi încheiat exclusiv urmare a intervenţiei sale, criticile apelantului asupra lipsei unei promisiuni reflectă valorificarea limitată şi selectivă a elementelor factuale relevate probator, iar prin remiterea numărului necesar contactării telefonice a inculpatului B. pentru ca martora I. să ia legătură cu acesta, funcţionarul asupra căruia s-a prevalat de influenţa sa a fost identificat nu doar prin funcţie, ci chiar prin datele privind persoana acestuia.

Cât priveşte faptul că inculpatului B. nu îi revenea în integralitate prerogativa încheierii contractului de asistenţă juridică, s-a reţinut că nu înlătură tipicitatea faptei, infracţiunea subzistând în cazul în care faptele se săvârşesc în scopul îndeplinirii unui act privitor la îndatoriri de serviciu şi în situaţia în care actul nu constituie decât componenta unei prerogative la care participă şi alţi funcţionari având alte atribuţii legate de aceasta, or, fără acordul inculpatului B. încheierea contractului nici nu ar fi fost posibilă.

Modalitatea în care inculpatul A. şi-a exercitat efectiv influenţa asupra inculpatului B. pentru a-l determina pe acesta să încheie în numele CET Govora contractele de asistenţă juridică, respectiv întâlnirile ce au avut loc între cei doi sunt lipsite de relevanţă, subliniindu-se de instanţa de apel că pentru existenţa infracţiunii de trafic de influenţă fiind suficientă probarea faptului că inculpatul a pretins sumele de bani prevalându-se de influenţa pe care o avea asupra conducerii CET Govora, probatoriul atestând la rândul său că inculpatul A. a impus inculpatului B. încheierea contractului de asistenţă juridică în termenii doriţi de acesta, declaraţiile martorilor G. şi H. fiind concordante cu declaraţiile martorilor S. în privinţa "negocierilor".

Contrar susţinerilor apărării s-a observat că, în legătură cu încheierea celui de-al doilea contract de asistenţă juridică, acuzaţia vizează exclusiv primirea sumelor de bani aferente plăţilor efectuate de CET Govora, astfel cum a reieşit din expunerea în drept din cuprinsul rechizitoriului, pretinderea fiind realizată în perioada octombrie - noiembrie 2011, iar primirea în perioada ianuarie 2012 - iulie 2014.

Referitor la susţinerea apărării potrivit căreia fapta nu este prevăzută de legea penală, dat fiind că pretinderea a avut loc după ce inculpatul A. ar fi exercitat influenţa pe care o avea asupra inculpatului B., Înalta Curte a arătat că este suficient că prevalarea de influenţă şi promisiunea de determinare să aibă loc înainte ca funcţionarul pe lângă care s-a promis că se va interveni să fi îndeplinit actul, în cazul de faţă să se fi încheiat contractele de asistenţă juridică, or, pretinderea sumei de 5000 de euro lunar de către inculpatul A. a avut loc înainte de încheierea primului contract de asistenţă juridică.

În ce priveşte remiterea sumelor de bani pretinse, Înalta Curte a observat că martorii I. şi J. au susţinut constant pe parcursul procesului penal în sensul că subsecvent virării sumelor de bani de către CET Govora, martorul J. proceda la retragerea pe tranşe a banilor şi efectua operaţiuni de schimb valutar, suma de 5000 de euro fiind remisă către martora K. conform înţelegerii pe care o aveau cu inculpatul A., că au existat întârzieri la plată în legătură cu care inculpatul A. era anunţat şi că au procedat şi la declanşarea unor proceduri de executare silită, fapt confirmat atât de înscrisuri, cât şi de martorii G. şi H.

Înalta Curte a constatat că relevant este faptul că retragerile în numerar reprezentau o sumă considerabilă din încasări ce nu poate fi în mod rezonabil justificată de alte cheltuieli, nici dacă s-ar lua în considerare susţinerile martorului R. - "birotică, chirie, salarii pentru doi sau trei avocaţi colaboratori. Chiria era de ordinul a câtorva sute de euro, vreo 300 euro, salariile erau în jur de 1000 - 2000 euro/lună", în condiţiile în care facturile erau plătite din cont, ca şi numeroase alte cheltuieli.

Faptul că sumele de bani au fost remise în folosul inculpatului A. s-a reţinut că este atestat de probele testimoniale prin coroborarea declaraţiilor martorilor implicaţi direct în intermediere, dar şi a celor care cunoşteau indirect aceste aspecte, susţinerile martorilor denunţători J., K. şi L. fiind confirmate de declaraţiile martorilor M., N. şi O., în sensul că banii retraşi erau remişi în euro martorei K. direct sau lăsaţi martorei M. secretara societăţii de avocatură "D." în cadrul căreia era angajată şi K., care ulterior îi remitea acesteia, care, la rândul ei îi transmitea fie direct, fie prin intermediul martorului L., către numitul N., şoferul martorului O.

În ce priveşte martorul O., Înalta Curte a reţinut declaraţiile date de acesta în cursul urmăririi penale ca reprezentând adevărul, fiabilitatea probei fiind corect evaluată de prima instanţă, deşi acesta şi-a menţinut iniţial declaraţia în faţa primei instanţe, pe parcursul ascultării sale a revenit şi a prezentat numeroase alte variante, fie a primit cei 5000 de euro lunar, fie nu, fie au fost în contul altor datorii, dar ceea ce este însă esenţial în aprecierea realităţii acestei împrejurări este faptul că martorul N., şoferul lui, persoană fără niciun interes personal sau vulnerabilitate relevată, a declarat în mod constant că a primit cei 5000 de euro cu o frecvenţă aproape lunară de la K., L. şi în a doua partea a anului 2014 de un anume P. pentru O., la cererea acestuia din urmă, declaraţia martorului fiind o probă directă, irefutabilă a acestui fapt şi se coroborează cu celelalte probe testimoniale, după cum am arătat.

Motivul pentru care martorul O. a primit cei 5000 de euro în rate cu o frecvenţă aproape lunară de la inculpatul A. prin diverse persoane, s-a arătat de instanţa de apel că este lipsit de relevanţă sub aspectul întregirii conţinutului constitutiv al infracţiunii de trafic de influenţă, remarcând că, în contra înscrisurilor preconstituite, toţi martorii audiaţi pe acest aspect au afirmat că au aflat de la inculpaţi că sumele respective erau achitate în contul preţului imobilului din str. x cumpărat de inculpatul A.

Înalta Curte a conchis că probele analizate dovedesc că inculpatul A., senator în Parlamentul României, a pretins în toamna anului 2011, de la I., suma de 5000 de euro lunar, din sumele ce urmau a fi încasate de SCA "C.", în schimbul exercitării influenţei asupra directorului general al CET Govora pentru a-l determina pe acesta să încheie un contract de asistenţă juridică tip abonament. Probele atestă că inculpatul A. s-a prevalat de influenţa pe care o avea prin poziţia sa politică, şi a primit conform înţelegerii iniţiale, în perioada ianuarie 2012 - 10 iulie 2014, suma totală de 100.000 de euro.

Referitor la încadrarea juridică a faptei, Înalta Curte a reţinut că inculpatul A. a fost trimis în judecată şi condamnat în primă instanţă pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzut de art. 291 din C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000, iar prin Decizia penală nr. 108 din 20 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători, a înlăturat aplicarea art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000 din încadrarea juridică dată faptei reţinute în sarcina inculpatului A.

Prin efectul principiului non reformatio in peius, s-a constatat că prima instanţă nu mai putea reţine în încadrarea juridică a faptei comise de inculpatul A. agravanta prevăzută de art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000, fără a-i agrava acestuia situaţia în propria cale de atac.

Considerentele pentru care prima instanţă a arătat că nu sunt incidente dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 au fost apreciate de instanţa de apel ca fiind corecte şi complete, cauza de reducere fiind incidentă exclusiv în cazul persoanei care are calitatea de martor, în sensul art. (2) lit. a) pct. 1, din Legea nr. 682/2002. La individualizarea pedepsei aceasta a reţinut că infracţiunea de trafic de influenţă s-a prelungit pe o durată îndelungată de timp, în perioada anilor 2011- 2014, în legătură cu o societate comercială de stat, în folosul unei persoane care ocupa o funcţie de demnitate publică, fiind senator, "comisionul" plătit de societatea de avocatură reprezentând jumătate din plăţile făcute de CET Govora, cel mai mare producător de energie electrică şi termică din judeţul Vâlcea.

În aprecierea circumstanţelor reale, Înalta Curte a precizat importanţa împrejurării ca tragerea la răspundere penală a persoanelor care comit infracţiuni să se realizeze la un moment cât mai apropiat temporal de data comiterii acestora, aspect esenţial, raportat atât la prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului cât şi la cele ale art. 8 din C. proc. pen. care statuează noţiunea de "termen rezonabil", dar şi la scopul sancţionării persoanelor care comit infracţiuni în vederea corijării comportamentului antisocial al acestora. În acest context, Înalta Curte a avut în vedere că trecerea unei perioade de timp îndelungate de la data comiterii faptei penale duce la dobândirea unui caracter difuz al pericolului social concret al infracţiunii, precum şi la diminuarea proporţionalităţii dintre imperativul societăţii de a aplica o sancţiune penală şi dreptul inculpatului la libertatea de mişcare.

Totodată, Înalta Curte a avut în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în ceea ce priveşte necesitatea asigurării unui remediu efectiv în cazul depăşirii termenului rezonabil şi încălcării dreptului la un proces echitabil. În egală măsură, luând în considerare, pe de o parte, durata deja executată din pedeapsa aplicată în primul ciclu procesual inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii ce face obiectul acuzaţiei, de aproximativ 1 an închisoare, având în vedere şi durata îndelungată de timp scursă de la data săvârşirii faptelor şi până la pronunţarea prezentei decizii, interval de timp suficient pentru a legitima concluzia unei diminuări a impactului infracţiunilor comise asupra colectivităţii, dar şi pe cea a conturării unor posibilităţi concrete de reintegrare socială a inculpatului, Înalta Curte a apreciat fondat apelul inculpatului A. cu privire la cuantumul pedepsei aplicate şi la modalitatea de executare.

În raport cu dispoziţiile art. 291 alin. (2) din C. pen. raportat la art. 112 lit. e) din C. pen., s-a apreciat că în mod corect prima instanţă a dispus confiscarea specială a sumei pretinse şi, ulterior, primite de acesta pentru traficul de influenţă efectuat faţă de directorul general CET Govora, inculpatul B., fiind lipsit de relevanţă faptul că acesta din urmă a fost obligat la plata pagubei produse în patrimoniul părţii civile, având în vedere că nu este incidentă teza "dacă sumele nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia", persoana vătămată în cazul infracţiunii de trafic de influenţă fiind statul, dincolo de faptul că scopul măsurii de siguranţă este acela de a împiedica traficantul de influenţă să beneficieze de folosul obţinut.

Împotriva Deciziei penale nr. 90/A din 01.03.2023 pronunţată de Înalta Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2021, au declarat recurs în casaţie inculpaţii B., A. şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie.

I. În esenţă, prin cererea de recurs în casaţie, recurentul B., prin apărător ales, a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea hotărârii atacate şi să se constatate că fapta pentru care a fost condamnat nu există, că în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal şi să se dispună achitarea sa.

Recurentul a menţionat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate şi a invocat ca şi cazuri de casare art. 438 alin. (1) pct. 7 coroborat cu pct. 8 din C. proc. pen.. Cu privire la acuzaţia adusă în legătură cu contractul nr. x/05.12.2011 încheiat cu SCA "C.", unde ar fi încălcat obligaţia impusă de art. 5 din O.U.G. nr. 119/1999, a arătat că, deşi CET Govora este o societate comercială la care Consiliul Judeţean Vâlcea este acţionar majoritar, aceasta nu reprezintă o entitate publică în accepţiunea O.U.G. nr. 119/1999, întrucât nu administrează un patrimoniu public şi prin simplul fapt că CET Govora are capitalul social deţinut în întregime de statul român, nu rezultă că aceasta administrează un patrimoniu public, societatea administrând de fapt bunurile aflate exclusiv în proprietatea sa. A arătat că compania a avut un patrimoniu propriu de la înfiinţare şi nu a folosit niciodată un drept sau obligaţie aflată în domeniul public sau privat al statului ori al Consiliului Judeţean Vâlcea, iar raportat la definiţia noţiunii de patrimoniu dată de ordonanţă, în speţă, nu este vorba de niciun bun din domeniul public/privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale care să se afle în administrarea CET Govora, singurele drepturi pe care le-ar avea statul român fiind strict cele care decurg din deţinerea capitalului social, fără o legătură concretă cu bunurile aflate în proprietatea şi administrarea CET Govora.

Făcând trimitere la Decizia nr. 6075/2021 a Înaltei Curţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, recurentul a menţionat că CET Govora este o societate comercială care îşi administrează propriul patrimoniu şi nu administrează niciun drept sau obligaţie a statului sau a unei unităţi teritoriale, iar faptul că anterior creării acestei societăţi comerciale, o parte din bunurile care i-au fost transferate au aparţinut unei unităţi teritoriale a statului nu schimbă concluzia, deoarece odată ce bunurile CJ Vâlcea au fost trecute în patrimoniul CET Govora SA, ele au ieşit din patrimoniul autorităţii de stat şi au intrat în patrimoniul societăţii comerciale.

Un argument suplimentar pentru care O.U.G. nr. 119/1999 nu este aplicabilă în speţă, ar rezulta, în opinia recurentului, din modul de reglementare al art. 5 alin. (1) din actul normativ la momentul comiterii faptei comparativ cu modalitatea în care textul de lege este formulat în prezent, în sensul că la momentul comiterii faptei textul de lege făcea referire la persoanele care gestionează fonduri publice sau patrimoniul public şi în actuala formă face referire la conducătorii entităţilor publice, precum şi persoanele care gestionează fonduri publice şi/sau patrimoniu public, iar dacă s-ar ajunge la concluzia că textul art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 119/1999 ar fi fost aplicabil şi conducătorilor entităţilor publice la momentul comiterii faptei de către recurent s-ar admite implicit că modificarea textului de lege este inutilă şi nu asta a fost voinţa legiuitorului. Prin urmare, în opinia recurentului, luând în considerare interpretarea evolutivă a art. 5 alin. (1) şi principiul tempus regit actum, se impune să se constate că fapta nu era prevăzută de legea penală, textul nefiind aplicabil şi conducătorilor entităţilor publice la momentul comiterii faptei.

S-a mai arătat de recurent că nu a încălcat dispoziţiile art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 119/1999, deoarece - în raport cu acuzaţia adusă, aceea că cheltuielile cu încheierea contractelor de asistenţă juridică şi implicit angajarea casei de avocatură erau nejustificate, şi cu criteriile de evaluare a îndeplinirii acestei îndatoriri stipulate în art. 2 lit. h), i), j) din actul normativ -, nu s-a procedat la o analiză în concret pentru a vedea dacă aceste criterii sunt îndeplinite în cauză. Astfel, a apreciat că nu i se poate imputa că nu a minimizat costurile pentru atingerea rezultatelor estimate, şi anume câştigarea proceselor în care era implicată CET Govora, deoarece aceste rezultate nu puteau fi atinse în lipsa implicării casei de avocatură "SCA C.", o dovadă în acest sens fiind litigiul purtat de CET Govora împotriva Complexului Energetic Oltenia, unde în primă instanţă, reprezentată fiind de juriştii societăţii, CET Govora a fost obligată la plata unei sume de 97.500.000 RON, societatea a apelat la asistenţă juridică externă şi în cadrul dosarului nr. x/2013 al Tribunalului Vâlcea, acţiunea în anulare formulată de CET Govora a fost admisă, iar societatea scutită de plata pretinsului prejudiciu.

A apreciat recurentul că este întrunită şi condiţia menţinerii calităţii corespunzătoare a rezultatelor, aspect ce ar rezulta din raportul de audit din anul 2012, unde se preciza gravitatea riscurilor reprezentate de litigiile în care era angrenată CET Govora şi care evidenţia necesitatea alocării unor sume importante pentru gestionarea acestor riscuri. Condiţia eficacităţii ar fi şi ea îndeplinită, în opinia recurentului, având în vedere faptul că au fost atinse obiectivele stabilite, şi anume o mai bună reprezentare în faţa instanţei a societăţii CET Govora, raportul dintre efectul dorit şi rezultatul efectiv al activităţii putând fi constatat prin obţinerea soluţiilor favorabile.

Criteriul eficienţei a apreciat recurentul că este îndeplinit pentru că în privinţa litigiilor care presupuneau cel mai înalt grad de risc, CET Govora a apelat la 7 societăţi de avocatură distincte, în funcţie de profilul litigiului şi dintre toate cele 7 case de avocatură ce au fost implicate în reprezentarea CET Govora în perioada de referinţă cele mai mici cheltuieli şi cele mai mici tarife orare, aproape la jumătate faţă de celelalte case de avocatură, sunt cele practicate de SCA C., astfel că recurentul, prin resursele utilizate, a maximizat obţinerea rezultatelor, raportul dintre sumele de bani investite şi finalitatea obţinută fiind proporţional.

În susţinerea punctului său de vedere, recurentul a făcut trimitere şi la jurisprudenţa CJUE în Cauza Strong Seguranca SA, precizând că raportat la cele statuate nevoia CET Govora de a beneficia de asistenţă juridică din sursă externă a reieşit din complexitatea litigiilor şi a revendicărilor asupra patrimoniului societăţii, astfel că încheierea contractului de asistenţă juridică nu exclude orice justificare economică, justificarea economică rezultând din sumele de bani care erau implicate în dosarele aflate pe rolul instanţelor.

Un alt argument invocat de recurent este în sensul că art. 5 din O.U.G. nr. 119/1999 nu îndeplineşte condiţiile necesare pentru a reprezenta legea încălcată în sensul art. 297 din C. pen., astfel cum a fost interpretat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 405/2016 deoarece sintagma "o bună gestiune financiară" şi criteriile economicităţii, eficacităţii şi eficienţei în utilizarea fondurilor publice şi în administrarea patrimoniului public din cadrul art. 5 din O.U.G. nr. 119/1999 sunt concepte mult prea generale, care lasă loc unei aprecieri subiective cu privire la neîndeplinirea lor, făcând trimitere la jurisprudenţa ICCJ, Decizia nr. 579/RC/2021 şi apreciind că şi dacă ar ajunge la concluzia că au fost încălcate prevederile art. 5 din O.U.G. nr. 119/1999, ele nu pot face obiectul obligaţiei neîndeplinite de către funcţionar în sensul art. 297 din C. pen.

În ceea ce priveşte condiţia de tipicitate a infracţiunii de abuz în serviciu de a se produce o pagubă prin conduita ilicită, aceasta nu este îndeplinită, în opinia recurentului, fapta sa nefiind prevăzută de legea penală, întrucât infracţiunea de abuz în serviciu este o infracţiune de rezultat, urmarea imediată a săvârşirii acestei fapte fiind cauzarea unei pagube ori a unei vătămări a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, ori legiuitorul nu a reglementat un prag valoric al pagubei şi nicio anumită intensitate a vătămării, ceea ce a determinat instanţele să concluzioneze că, indiferent de valoarea pagubei sau intensitatea vătămării rezultate din comiterea faptei, aceasta din urmă, dacă sunt îndeplinite şi celelalte elemente constitutive, poate fi o infracţiune de abuz în serviciu, fapt care ignoră principiul "ultima ratio". În cauză, recurentul a susţinut că nu există o pagubă, condiţie esenţială a infracţiunii de abuz în serviciu, având în vedere că încheierea contractului de asistenţă juridică cu SCA C. a condus la obţinerea unor soluţii favorabile în litigiile aflate pe rolul instanţelor de judecată, care au salvat de fapt CET Govora de la plata unor sume de bani considerabile, societatea nefiind prejudiciată prin încheierea contractului de asistenţă juridică, fiind pasibilă să piardă litigiile şi sume importante de bani dacă nu ar fi fost reprezentată de o societate de avocatură.

Cu privire la contractul nr. x/23.05.2013 încheiat cu SCA C., recurentul a arătat că toate argumentele menţionate în raport de încheierea primului contract de asistenţă juridică cu privire la inaplicabilitatea O.U.G. nr. 119/1999, la neîncălcarea art. 5 din acelaşi act normativ şi la imposibilitatea luării în considerare a acestei prevederi ca fiind legea încălcată în raport de infracţiunea de abuz în serviciu se aplică şi în ce priveşte al doilea contract. În plus, a menţionat că la momentul la care a semnat în calitatea sa de director contractul de asistenţă juridică cu SCA C., acesta purta deja viza tuturor compartimentelor de specialitate din cadrul societăţii, or, nu intră în atribuţiile directorului verificarea suplimentară a legalităţii contractului. Referitor la incidenţa O.U.G. nr. 26/2012 a făcut trimitere la jurisprudenţa ICCJ, secţia de contencios administrativ şi fiscal care a statuat că aceasta este incidentă doar în situaţiile în care plata serviciilor de specialitate juridică se face din fonduri publice, ori în speţă CET Govora nu utilizează fonduri publice, recurentului fiindu-i imputată doar utilizarea patrimoniului public, plata contractelor de asistenţă juridică fiind făcută din fondurile proprii ale societăţii, astfel că O.U.G. nr. 26/2012 nu este aplicabilă în această situaţie, fapta nefiind prevăzută de legea penală. În cauză, s-a susţinut că nu ar fi respectate prevederile art. 1 alin. (3) lit. b) din O.U.G. nr. 26/2012, că manifestarea de voinţă a autorităţii publice la care ordonanţa face referire se regăseşte în aprobarea bugetului de venituri şi cheltuieli propuse pentru anul în curs, ce a fost aprobat de Adunarea Generală a CET Govora, cu participarea şi aprobarea mandatarului Consiliului Judeţean Vâlcea, dar şi prin hotărâri ale plenului Consiliului Judeţean Vâlcea în care au fost aprobate bugete de venituri şi cheltuieli, care cuprindeau sume alocate pentru plata serviciilor juridice prestate de avocaţi.

Recurentul a considerat că adoptarea hotărârilor Consiliului Judeţean Vâlcea reprezintă acordul entităţii publice în ceea ce priveşte încheierea contractului de asistenţă juridică, iar în niciunul dintre rapoartele Curţii de Conturi, care a verificat legalitatea modului de funcţionare a CET Govora, nu se indică vreo nelegalitate sub acest aspect. Argumentul instanţei de apel care arată că adoptarea ulterioară, la nivelul anului 2015, a unei hotărâri de confirmare a contractelor de asistenţă juridică nu este aptă să acopere viciul de legalitate incident la momentul semnării acestuia a fost apreciat eronat de recurent, care a menţionat că prin Hotărârea Adunării Generale a Acţionarilor CET Govora SA nr. 21 din data de 04.08.2015 s-au aprobat contractele de asistenţă juridică, precum şi actele adiţionale la acestea pentru un număr de 5 societăţi de avocatură, printre care şi cele încheiate cu SCA C., adoptată tocmai pentru a certifica şi lămuri faptul că activitatea conducerii societăţii a fost una de bună-credinţă şi nu una în detrimentul intereselor acesteia ori a acţionariatului. A apreciat recurentul că odată ce Consiliul Judeţean Vâlcea şi Adunarea Generală a Acţionarilor au adoptat o astfel de hotărâre prin care alocau sume de bani pentru servicii de consultanţă juridică, era ţinut să le ducă la îndeplinire, în caz contrar, acesta ar fi săvârşit o încălcare a dispoziţiilor art. 73 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990.

În continuare, s-a arătat că nu este îndeplinită condiţia existenţei unei pagube raportat la infracţiunea de abuz în serviciu, pagubă ce trebuie evaluată în concret raportat la datele speţei, dat fiind faptul că încălcare unor dispoziţii legale nu creează automat şi o pagubă, prin aprobarea ulterioară a încheierii contractelor de asistenţă juridică nemaiexistând în concret nicio pagubă, aprobarea ulterioară constituind o justificare a necesităţii încheierii contractelor de asistenţă juridică. Dacă s-ar admite că totuşi ar exista o pagubă, recurentul a arătat că aceasta ar fi minimă în raport cu beneficiile încheierii contractelor şi paguba ce s-ar fi putut produce în lipsa acestora.

A menţionat că principiul "ultima ratio" impune o soluţie de achitare pentru infracţiunea de abuz în serviciu pentru aceleaşi argumente prezentate în legătură cu analiza primului contract de asistenţă juridică.

Recurentul a susţinut că în sarcina sa se poate reţine cel mult o culpă, lipsind forma de vinovăţie pe care o impune forma tipică a infracţiunii de abuz în serviciu, CET Govora având în componenţa sa un departament juridic, departament care nu a formulat nicio obiecţie cu privire la legalitatea încheierii contractului de asistenţă juridică şi nu a adus la cunoştinţa organelor de conducere intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 26/2012. A precizat că nu a cunoscut intrarea în vigoare a actului normativ, neavând studii de specialitate în domeniul juridic şi instituirea unei prezumţii absolute de cunoaştere a legii extrapenale ar însemna transformarea răspunderii penale într-o răspundere obiectivă, mai ales că legea nu prevedea o formă specifică pentru acord.

II. În esenţă, prin cererea de recurs în casaţie, recurentul A., prin apărător ales, a solicitat admiterea recursului în casaţie şi casarea deciziei atacate, achitarea recurentului în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din C. proc. pen., lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile, ridicare măsurilor asiguratorii de pe bunurile recurentului şi lăsarea în sarcina statului a cheltuielilor de judecată.

A arătat că, în speţă, sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii de recurs în casaţie întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din Codul de procedură penală. Un prim motiv, subsumat acestui caz de casare, a menţionat recurentul că ar fi trimiterea sa în judecată pentru comiterea infracţiunii de trafic de influenţă, deşi fapta de care este acuzat ar întruni elementele de tipicitate ale infracţiunii de instigare la abuz în serviciu (în care sunt absorbite şi actele de complicitate). Din modalitatea în care faptele sunt prezentate în rechizitoriu, în opinia recurentului, rezultă că l-a determinat pe inculpatul B. să încheie contracte păgubitoare pentru CET Govora cu o casă de avocatură pe care el o controla, să plătească acesteia suma de 10.000 euro lunar cu titlu de onorariu, din care 5.000 de euro urmau să-i revină recurentului; că s-a asigurat mai întâi de complicitatea coinculpatului; că banii pe care inculpatul urma să-i primească erau produsul infracţiunii de abuz în serviciu comise de inculpatul B., iar nu preţul influenţei pe care acesta ar fi pretins că o are; că martorii denunţători sunt persoane interpuse în schema infracţională. Astfel, a apreciat că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de trafic de influenţă, ci ale infracţiunii de instigare la abuz în serviciu, care absoarbe actele de complicitate, în ipoteza confirmării acuzaţiei.

Recurentul a menţionat că presupusa discuţie dintre inculpat şi martora denunţătoare nu este altceva decât un demers pentru atragerea în schema infracţională a unui complice la infracţiunea de abuz în serviciu, intermediarul prin mijlocirea căruia banii reprezentând folosul material sunt scoşi din patrimoniul persoanei vătămate, esenţial în acest sens fiind că acuzaţia se referă la o singură sumă de bani, care nu poate fi simultan şi prejudiciul produs prin abuzul în serviciu al inculpatului B., respectiv folosul obţinut pentru altul, dar şi preţul influenţei inculpatului A.

În situaţia în care s-ar reţine ca dovedită integral situaţia de fapt şi analiza probelor care au condus la stabilirea sa, recurentul a apreciat că fapta nu îndeplineşte condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de trafic de influenţă, fiind o intermediere, o punere în legătură cu o casă de avocatură, acţiune ce nu este ilicită. A precizat că martora I. nu descrie acţiuni care ar putea fi circumscrise cerinţelor esenţiale ataşate elementului material al laturii obiective, respectiv subiectul activ să aibă influenţă sau să lase să se creadă că are influenţă şi să promită că îl va determina pe funcţionarul public să îndeplinească, să nu îndeplinească sau să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu. A arătat că se face o confuzie între presiunea pretinsă a fi exercitată de recurent, atât direct, cât şi prin intermediul lui F., asupra inculpatului B., pentru a-l determina să încheie un contract de asistenţă juridică, cu scopul obţinerii unor foloase materiale pentru sine, fapte premergătoare contactării martorei I. şi infracţiunea de trafic de influenţă, putând fi reţinută eventual o instigare la mediată la săvârşirea de inculpatul B. a infracţiunii de abuz în serviciu în formă calificată, dacă fapta funcţionarului a obţinut beneficiu pentru sine sau pentru altul. A considerat că prin propunerea făcută martorei I. de a încheia contractul de asistenţă juridică nu a făcut decât să găsească o societate care să-i asigure încasarea foloaselor pe care nu le putea primi prin casa de avocatură din care se retrăsese, dată fiind situaţia de incompatibilitate, astfel că sumele de care a beneficiat nu reprezintă preţul influenţei sale, ci eventual folosul necuvenit obţinut din săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu la care a fost instigat inculpatul B.

Un alt motiv subsumat cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. s-a susţinut că ar fi că situaţia premisă în structura infracţiunii de trafic de influenţă constă în existenţa unui funcţionar public având competenţa de a efectua acte de felul aceluia în considerarea căruia se va comite fapta, or, din documentele existenta la dosarul de urmărire penală, din declaraţiile martorilor şi a inculpatului B., prin simpla exprimare a acordului de voinţă încheierea contractelor de asistenţă juridică nu era posibilă, în acelaşi sens fiind şi prevederile legale în vigoare la data încheierii acestora, Legea nr. 31/1990 şi O.U.G. nr. 26/2012.

S-a susţinut de recurent că nu este dovedită pretinsa întâlnire dintre inculpatul A. şi martora denunţătoare, în cadrul căreia acţiunea circumscrisă elementului material al infracţiunii de trafic de influenţă ar fi avut loc, singura care pretinde că o astfel de întâlnire a avut loc fiind denunţătoarea, inculpatul negând în mod constant acest aspect. A arătat că declaraţia martorei prezintă chiar probleme de credibilitate prin prisma conţinutului vag în ceea ce priveşte contextul, circumstanţele de timp şi de loc ale întâlnirii, cât şi din cauza modalităţii în care a fost audiată, iar inculpatul B. a menţionat în declaraţiile sale că recurentul nu avea vreun ascendent asupra sa, iar relaţia lor era aceea a două persoane care aveau relaţii de serviciu şi pe de altă parte martora denunţătoare nu a susţinut că în discuţia purtată cu recurentul acesta nu a făcut nicio referire la vreo influenţă. De asemenea, a arătat că martora denunţătoare a afirmat că nu cunoaşte legătura dintre cei doi inculpaţi, fapt ce, în opinia recurentului, semnifică neîndeplinirea uneia dintre condiţiile esenţiale pentru realizarea conţinutului infracţiunii de trafic de influenţă, anume ca influenţa făptuitorului să reprezinte motivul determinant al acţiunii cumpărătorului de influenţă.

S-a mai susţinut că nici calitatea în care recurentul avea sau lăsa să se înţeleagă că are influenţă faţă de coinculpat nu au fost lămurite, din materialul probator rezultând că inculpatul B. nu s-a aflat niciodată în sfera relaţională a inculpatului A., între aceştia existând doar relaţii de colaborare profesională, care s-au întrerupt în anul 2008 când recurentul a devenit senator, iar între aceştia nu a existat decât o singură întâlnire în anul 2011, recunoscută de recurent, iar dacă s-ar accepta idea că ar fi fost două, aşa cum a declarat şi inculpatul B., acestea nu au avut nicio legătură cu încheierea contractului cu casa de avocatură. A precizat că inclusiv martorii G. şi H., cosemnatari alături de inculpatul B., a celor două contracte de asistenţă juridică au arătat că recurentul nu a avut nicio influenţă în legătură cu încheierea acestora.

Potrivit părerii recurentului, absenţa influenţei reale este probată şi de faptul că la momentul încheierii contractelor era un simplu parlamentar de opoziţie, fără funcţie în Q., că împotriva sa s-au formulat de către şeful ANAF acuzaţii publice în legătură cu o serie de contracte de asistenţă juridică, care au apărut şi în presă, la acel moment trebuind să reziste acuzaţiilor publice inclusiv ale preşedintelui României.

A afirmat că, în realitate, încheierea contractului cu casa de avocatură a făcut parte dintr-o acţiune instituţională, aşa cum a fost descrisă de inculpatul B., din probe rezultând necesitatea contractului prin prisma litigiilor avute de CET Govora, a pregătirii precare a jurisconsulţilor, a recomandărilor făcute de auditorul extern independent.

De asemenea, a arătat şi că probatoriul nu demonstrează nici susţinerea din rechizitoriu referitoare la faptul că recurentul ar fi intervenit pe parcursul derulării contractului în vederea achitării facturilor către casa de avocatură, în condiţiile în care plăţile au fost efectuate cu întârziere, apelându-se chiar la executare silită, ceea ce nu poate conduce la ideea de influenţă sau intervenţie din partea recurentului. În contradictoriu cu cele consemnate în rechizitoriu, s-a susţinut că este şi afirmaţia că plăţile, în timpul directoratului inculpatului B., se făceau cu prioritate, în condiţiile în care din probe rezultă că existau restanţe permanent, de minimum trei luni, iar noua conducere a fost cea care a plătit integral şi la timp facturile, inclusiv restanţele.

A mai susţinut recurentul că acţiunea de pretindere nu este săvârşită înainte sau concomitent cu îndeplinirea de funcţionar a respectivei atribuţii de serviciu, din rechizitoriu rezultând că întâlnirea dintre inculpatul A. şi denunţătoare a avut loc după întâlnirea dintre coinculpaţi, astfel că nu este îndeplinită condiţia esenţială ca pretinderea să fie anterioară sau concomitentă cu exercitarea influenţei asupra funcţionarului public.

Un al treilea motiv subsumat cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. este în sensul că fapta nu ar fi prevăzută de lege ca infracţiune ţinând seama de prevederile statutului de avocat, respectiv de art. 163 alin. (1), forma în vigoare la data săvârşirii faptelor şi că descrierea din rechizitoriu se suprapune perfect peste abaterea disciplinară reglementată de art. 163 din Statut, care dă dreptul avocatului şi îi stabileşte chiar şi obligaţia de a recomanda clientului un alt avocat, fără a primi bani pentru aceasta, iar recurentul la data prezumtivei fapte îndeplinea condiţia esenţială din art. 163 din statut. A precizat că în interpretarea art. 163 din statut dacă avocatul pretinde sau acceptă din partea altui avocat orice tip de compensaţie pentru faptul că l-a recomandat unui client, aceasta reprezintă o abatere disciplinară.

În completarea motivelor de recurs în casaţie, recurentul A. a mai invocat cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 1 şi 8 din C. proc. pen. În susţinerea cazului prevăzut de pct. 1 a precizat că a fost condamnat cu încălcarea normelor de competenţă materială relativă la calitatea persoanei, în sensul că a fost condamnat definitiv pentru infracţiunea de trafic de influenţă comisă în calitatea sa de senator, în temeiul influenţei dată de această calitate, aceeaşi stare de fapt fiind reţinută şi de prima instanţă, astfel că în primă instanţă competenţa de a soluţiona cauza îi aparţinea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pentru ca în apel competenţa să aparţină Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, faţă de prevederile art. 48 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.

Referitor la cazul de casare prevăzut de pct. 8 a arătat că, în cauză, din probatoriul administrat, rezultă intervenţia prescripţiei răspunderii penale pentru fapta săvârşită, însă instanţa de apel, la momentul pronunţări deciziei recurate nu a ţinut seama de cauza de încetare prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., deşi în motivele de apel au fost aduse argumente în acest sens.

III. În esenţă, prin cererea de recurs în casaţie, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DNA a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea în parte a deciziei recurate şi rejudecarea cauzei în privinţa inculpatului B. pentru infracţiunea de abuz în serviciu în formă continuată sub aspectul căreia s-a dispus în mod greşit încetarea procesului penal.

Parchetul a criticat faptul că instanţa de apel a analizat numai intervalul de timp în care termenul general de prescripţie a răspunderii penale pentru fapta de abuz în serviciu reţinută în sarcina inculpatului B. de 8 ani a curs în mod efectiv şi a fost suspendat începând cu momentul săvârşirii infracţiunii, stabilit ca fiind cel al realizării primului prejudiciu corespunzător celui de-al doilea act material al infracţiunii de abuz în serviciu în formă continuată imputată inculpatului (14.06.2013). A susţinut că soluţia instanţei de apel este nelegală, nefiind incidentă soluţia adoptată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza Taricco 2, nici cea adoptată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin HP nr. 67/2022, astfel încât termenul de prescripţie a răspunderii penale în privinţa inculpatului B., care a fost întrerupt prin acte de procedură îndeplinite în baza legii anterior datei de 25.06.2018, nu poate fi considerat împlinit. În opinia parchetului, instanţa de apel avea obligaţia de a verifica dacă o situaţie similară cu cea din cauza Taricco 1 în materie de prescripţie a răspunderii penale se regăseşte în cauza privindu-1 pe inculpatul B., iar subsecvent acestei analize, să stabilească dacă are sau nu obligaţia de a lăsa neaplicate dispoziţii legale din dreptul intern care ar stabili un standard naţional de protecţie incompatibil cu dreptul Uniunii.

S-a susţinut că prin raportare la considerentele Hotărârilor Taricco 2 şi Taricco 1, situaţia din cauza privindu-1 pe inculpatul B. este diferită în materia prescripţiei răspunderii penale, lucru care ar fi impus respectarea regulilor din dreptul Uniunii în materie de prescripţie pentru infracţiunile de corupţie în general, astfel cum au fost stabilite în Cauza euro Box Promotion.

Parchetul a învederat că, spre deosebire de cauzele Taricco 2 şi Taricco 1, în legislaţia noastră naţională nu există şi nici nu a fost adoptată vreo dispoziţie legală în materie de prescripţie similară normelor de la articolele 160 şi 161 din C. pen. italian, care să reprezinte standard naţional de protecţie a drepturilor fundamentale a cărui compatibilitate să fie analizată în raport cu art. 325 din TFUE. S-a arătat că Decizia nr. 67/2022, singura care interpretează în plan naţional că omisiunea legiuitorului de a reglementa actele întreruptive de prescripţie într-o perioadă determinată ar impune luarea în considerare numai a termenelor generale de prescripţie, indiferent dacă au existat sau nu întreruperi ale acestor termene înainte de 25.06.2018, nu reprezintă o dispoziţie legală şi nici nu poate fi asimilată unei dispoziţii legale similare celei din dreptul italian care reglementa, într-un mod incompatibil cu dreptul Uniunii, însuşi regimul prescripţiei răspunderii penale; nefiind într-o situaţie similară cu cea din cauza Taricco 1, nu există nici situaţia de excepţie de la aceasta, stabilită prin cauza Taricco 2.

S-a mai arătat că nici nu poate fi identificată vreo incompatibilitate între o dispoziţie legală naţională în materie de prescripţie a răspunderii penale şi prevederile art. 325 alin. (1) şi (2) din TFUE, astfel încât să fie incidentă vreuna dintre cele două hotărâri Taricco. Parchetul a apreciat că singura incompatibilitate cu dreptul Uniunii identificabilă în cauză ar putea fi reprezentată de interpretarea dată prin HP nr. 67/2022 cu privire la neîntreruperea termenelor de prescripţie a răspunderii penale şi la incidenţa standardului naţional al legii mai favorabile în modalitatea stabilită prin decizia de îndrumare, însă ar însemna ca instanţa să admită că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a pronunţat o hotărâre care nu ţine cont de dreptul Uniunii.

Parchetul a susţinut că instanţa de apel era ţinută de respectarea jurisprudenţei obligatorii a CJUE în privinţa infracţiunilor de corupţie în general, astfel cum s-a stabilit în mod expres în privinţa României prin Hotărârea euro Box Promotion, iar fapta de abuz în serviciu imputată inculpatului B. constituie, conform dreptului Uniunii, infracţiune de corupţie în general, fiind, potrivit dreptului intern, infracţiune asimilată infracţiunilor de corupţie reglementată de Legea nr. 78/2000. A considerat că nu este incidentă nici soluţia din Decizia nr. 67/2022 având în vedere, pe de o parte, natura infracţiunii imputate - infracţiune de corupţie în general, asupra căreia trebuie recunoscută supremaţia, unitatea şi caracterul efectiv al dreptului european, iar pe de altă parte, înseşi considerentele Deciziei nr. 67/2022 stabilesc că incidenţa normelor de drept european şi aplicarea principiilor care se desprind din jurisprudenţa CJUE constituie atributul exclusiv al instanţelor naţionale.

S-a menţionat şi că aplicarea Deciziei nr. 67/2022 inclusiv în cauzele având ca obiect infracţiuni de corupţie în general creează un risc sistemic de impunitate în cazul tuturor infracţiunilor în privinţa cărora s-ar putea considera împlinit termenul general de prescripţie prin neluarea în considerare a vreunei întreruperi, risc care nu era previzibil până la adoptarea deciziei de îndrumare în contextul regulilor adoptate de România în materia prescripţiei răspunderii penale.

În ceea ce priveşte situaţia termenului de prescripţie în privinţa infracţiunii de abuz în serviciu în forma continuată pentru care a fost trimis în judecată inculpatul B., s-a arătat că acesta este de 8 ani, a început să curgă începând cu data de 14.06.2013 şi a fost întrerupt succesiv anterior publicării Deciziei nr. 297/2018, prin începerea urmăririi penale, continuarea urmăririi penale, punerea în mişcare a acţiunii penale, reţinerea inculpatului şi adoptarea măsurii controlului judiciar în perioada 19.11.2015 - 18.01.2016, prin trimiterea în judecată a inculpatului la data de 26.01.2016, iar ulterior prin citarea succesivă a inculpatului la termenele de judecată din prima instanţă şi apel, iar în final prin condamnarea sa în prima procedură judiciară prin decizia definitivă a ICCJ - Completul de 5 judecători din 20.06.2018 (cu 5 zile înainte de publicarea Deciziei CCR nr. 297/2018), acte de procedură îndeplinite toate înainte de expirarea termenului general de prescripţie.

Neluarea în considerare a actelor de procedură îndeplinite în perioada 25.06.2018 - 30.05.2022, conform Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022, în opinia parchetului, nu afectează cu nimic intervalul în care organele judiciare aveau posibilitatea tragerii la răspundere a inculpatului, întrucât un nou termen de prescripţie de 8 ani a început să curgă cu numai 5 zile înainte de publicarea Deciziei CCR nr. 297/2018, la data de 20.06.2018 şi era previzibil ca, în cazul admiterii vreunei căi extraordinare de atac, avea să se împlinească la data de 19.06.2026, perioadă la care se adaugă perioadele de suspendare care au fost analizate în hotărârea instanţei de apel. De asemenea, s-a precizat că începând cu data de 30.05.2022 au fost îndeplinite acte de procedură aduse la cunoştinţa inculpatului, constând în citarea inculpatului la termenele de judecată şi măsurile dispuse în cadrul şedinţelor de judecată din apel, astfel încât noile întreruperi au făcut să curgă noi termene de prescripţie, limitate de această dată de regulile prescripţiei speciale.

Prin concluziile scrise formulate de parchet cu privire la recursurile în casaţie declarate de inculpaţi s-a solicitat respingerea acestora ca nefondate, precizându-se în ceea ce priveşte recursul în casaţie formulat de recurentul A. că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din Codul de procedură penală, criticile invocate de recurent fiind analizate şi de către instanţa de apel şi au fost respinse, în cauză fiind întrunite elementele constitutive le infracţiunii de trafic de influenţă, chiar dacă iniţiativa încheierii contractelor a aparţinut inculpatului, întrucât acesta a pretins şi primit sumele de bani, prevalându-se în faţa martorei I. de influenţa pe care o avea asupra directorului CET Govora, ale cărui nume şi număr de telefon le-a transmis martorei pentru stabilirea unei întâlniri. S-a arătat că recurentul nu doar a pus în legătură o casă de avocatură cu un client, astfel cum susţine, ci a pretins un comision de la reprezentanta casei de avocatură, asigurând-o că societate cu capital de stat îi va atribui contractul la o anumită valoare, iar referirile la materialul probator nu pot fi analizate în această procedură.

În ceea ce priveşte recursul în casaţie declarat de recurentul B., s-a susţinut de parchet că ar fi admisibil doar în ceea ce cazul de casare prevăzut de art. 438 pct. 8 din C. proc. pen., nu şi în ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., întrucât cel din urmă caz de casare se referă în mod expres la ipoteza condamnării inculpatului, iar pe fondul recursului în casaţie a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, apreciind că soluţia de încetare a procesului penal este greşită. S-a menţionat că argumentele invocate de recurent nu pot fi analizate în această procedură întrucât implică o reapreciere a probatoriului, fie o evaluarea unei cauze de neimputabilitate

Prin încheierea din data de 23 mai 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în baza art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., a admis în principiu cererile de recurs în casaţie formulate de recurentul B. şi de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DNA împotriva Deciziei penale nr. 90/A din data de 01 martie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2021.

În baza art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., a admis în principiu, în parte, cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul A. împotriva Deciziei penale nr. 90/A din data de 01 martie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2021, în ceea ce priveşte cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 1 şi 7 din C. proc. pen.

Analizând cererile de recurs în casaţie formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de recurenţii A. şi B. în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate, urmând a le respinge, pentru următoarele considerente:

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.

Dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Realizându-se în cadrul strict reglementat de lege, analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) Cod de procedură penală.

În ceea ce priveşte cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul B., Înalta Curte constată sub un prim aspect, că a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 Codul de procedură penală, susţinând că nu avea obligaţia de a respecta dispoziţiile art. 5 din O.U.G. nr. 119/1999, întrucât CET Govora nu este o entitate publică în accepţiunea acestui act normativ.

Cu referire la acest motiv de casaţie, similar instanţei de fond, Înalta Curte reţine că SC CET Govora SA a fost înfiinţată prin H.G. nr. 759/1997, prin reorganizarea Filialei Electrocentrale Govora din cadrul Regiei Autonome de Electricitate Renel, persoană juridică cu capital social integral de stat, societate pe acţiuni, cu denumirea, sediul, obiectul de activitate şi capitalul social iniţial prevăzute în anexa nr. 1.

Susţinerile recurentului inculpat nu pot fi primite de instanţă, având în vedere că în înţelesul actului normativ, categoria entităţilor publice cuprinde autorităţile publice, instituţiile publice, companiile/societăţile naţionale, regiile autonome, societăţile comerciale la care statul sau o unitate administrativ - teritorială este acţionar majoritar, cu personalitate juridică, care utilizează/administrează fonduri publice şi/sau patrimoniu public (art. 2 lit. m)). Contrar susţinerilor în apărare s-a constatat că ultima condiţie este una alternativă, iar nu cumulativă, respectiv utilizarea sau administrarea trebuie să aibă ca obiect fonduri publice şi/sau patrimoniu public.

Întrucât CET Govora SA este persoană juridică română organizată ca societate pe acţiuni, al cărei capital social este deţinut în întregime de statul român (art. 1 din H.G. nr. 759/1997), se reţine că aceasta, în accepţiunea O.G. nr. 119/1999, reprezintă o entitate publică care administrează un patrimoniu public în sensul art. 2 lit. s) din actul normativ, criticile inculpatului sub acest aspect nefiind fondate. Ca atare, inculpatului B. în calitate de director general îi revenea obligaţia prevăzută de art. 5 din O.U.G. nr. 119/1999.

Dispoziţiile din actul normativ menţionat definesc criteriile de evaluare a îndeplinirii acestei îndatoriri, economicitatea, eficienţa şi eficacitatea în derularea contractelor, ceea ce i se impută inculpatului este încălcarea art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999 prin raportare la art. 2 lit. h), i) şi j), iar împrejurarea că nu a existat o procedură consacrată scriptic nu este de natură a înlătura răspunderea penală în prezenta cauză, dimpotrivă, însăşi acest fapt este imputabil inculpatului având în vedere art. 4 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Motivul referitor la necesitatea şi eficacitatea cheltuielilor cu contractele de asistenţă juridică poartă asupra stării de fapt, reprezentând o critică de netemeinicie şi nu de nelegalitate a hotărârii atacate, astfel că excedează analizei instanţei de recurs în casaţie, aspectele invocate nu pot fi valorificate în contextul niciunuia dintre cazurile de casare expres şi limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen., legiuitorul statuând asupra analizei nelegalităţilor comise de instanţele de fond.

Starea de fapt reţinută în cauză, concordanţa acesteia cu probele administrate, modul de apreciere al probatoriului referitoare la buna reprezentare în faţa instanţei a societăţii CET Govora, raportul dintre efectul dorit şi rezultatul efectiv al activităţii, proporţionalitatea raportului dintre sumele de bani investite şi finalitatea obţinută, nu mai pot fi analizate de către instanţa de recurs în casaţie.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentului inculpat, în sensul că dispoziţiile art. 5 din O.U.G. nr. 119/1999 nu îndeplinesc condiţiile necesare pentru a reprezenta legea încălcată în sensul art. 297 C. pen., apreciind că ar avea un caracter mult prea general, Înalta Curte reţine că o normă juridică prin definiţie este generală, aşadar acest caracter inerent al normei nu poate genera neaplicarea sa. În situaţia în care s-ar reţine susţinerile recurentului, norma prevăzută de art. 5 O.U.G. nr. 119/1999 nu ar trebui respectată niciodată, ceea ce contravine scopului edictării normei de către legiuitor.

Potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din actul normativ menţionat, persoanele care gestionează fonduri publice sau patrimoniul public au obligaţia să realizeze o bună gestiune financiară prin asigurarea legalităţii, regularităţii, economicităţii, eficacităţii şi eficienţei în utilizarea fondurilor publice şi în administrarea patrimoniului public. Or, se constată că actul normativ menţionat defineşte la art. 2 noţiunile de "legalitate" - "caracteristica unei operaţiuni de a respecta toate prevederile legale care îi sunt aplicabile, în vigoare la data efectuării acesteia", "regularitate" - "caracteristica unei operaţiuni de a respecta sub toate aspectele ansamblul principiilor şi regulilor procedurale şi metodologice care sunt aplicabile categoriei de operaţiuni din care face parte", "economicitate" - "minimizarea costului resurselor alocate pentru atingerea rezultatelor estimate ale unei activităţi, cu menţinerea calităţii corespunzătoare a acestor rezultate", "eficacitate" - "gradul de îndeplinire a obiectivelor programate pentru fiecare dintre activităţi şi raportul dintre efectul proiectat şi rezultatul efectiv al activităţii respective" şi "eficienţă" - "maximizarea rezultatelor unei activităţi în relaţie cu resursele utilizate". În aceste condiţii, se reţine că Ordonanţa Guvernului nr. 119/1999 asigură suficiente elemente de determinare a conţinutului obligaţiilor pe care trebuie să le realizeze persoanele care gestionează fonduri publice sau patrimoniul public atunci când utilizează fonduri publice/administrează patrimoniul public. (în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 107 din 15 martie 2022, publicată în M. Of. Partea I nr. 551 din 06 iunie 2022).

De asemenea, Înalta Curte constată că recurentul inculpat B. a criticat hotărârea atacată şi din perspectiva neîndeplinirii condiţiilor de tipicitate a infracţiunii de abuz în serviciu, având în vedere că legiuitorul nu a reglementat un prag valoric, ignorându-se "ultima ratio".

În acest context, instanţa de recurs în casaţie notează că pragul valoric nu reprezintă o condiţie de tipicitate a incriminării actuale a art. 297 C. pen., întrucât infracţiunea de abuz în serviciu vizează conduita funcţionarului public/funcţionarului prin raportare la un act de reglementare primară, în speţă obligaţiile recurentului inculpat fiind prevăzute de dispoziţiile art. 5 din O.G.. 119/1999, dispoziţii care asigură suficiente elemente de determinare a conţinutului obligaţiilor pe care trebuie să le realizeze persoanele care gestionează fonduri publice sau patrimoniul public atunci când utilizează fonduri publice/administrează patrimoniul public

Deopotrivă, Înalta Curte reţine că nu poate fi primit nici motivul de casare referitor pe de o parte, la inexistenţa unei pagube şi implicit, a neîndeplinirii elementelor constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu, iar, pe de altă parte, la împrejurarea că plata serviciilor de specialitate nu s-a făcut din fonduri publice, ci din fondurile proprii ale CET Govora, întrucât argumentele invocate de apărare vizează chestiuni de fapt şi tind la o reevaluare a conţinutului mijloacelor de probă pe baza cărora instanţa de apel a concluzionat că fapta pentru care inculpatul a fost condamnat întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu şi astfel cum s-a arătat anterior, o atare analiză excedează limitelor cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Aşadar, a solicita Înaltei Curţi, pe calea recursului în casaţie, să cenzureze fundamentul faptic al concluziilor instanţei de apel echivalează cu a supune unei noi judecăţi nu legalitatea hotărârii prin raportare la particularităţile speţei, ci înseşi particularităţile de facto în discuţie, ceea ce excedează scopului şi obiectului recursului în casaţie, astfel cum sunt reglementate de art. 433 şi art. 447 Cod procedură penală. (decizia 222/RC din data de 20.06.2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie).

În ceea ce priveşte lipsa formei de vinovăţie cerută de norma de incriminare a art. 297 C. pen., precum şi împrejurarea că nu a avut cunoştinţă despre intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 26/2016, aspecte invocate de recurentul inculpat B., Înalta Curte aminteşte că raportat la modul de legiferare a celor două teze ale art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., respectiv neprevederea în legea penală şi lipsa vinovăţiei prevăzute de lege şi la dispoziţiile art. 15 alin. (1) C. pen., potrivit cărora infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o, doar neprevederea în legea penală, ce se subsumează situaţiilor în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii din punct de vedere obiectiv, a fost avută în vedere de legiuitor atunci când a reglementat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.. Ca atare, dispoziţiile ce reglementează acest caz de recurs în casaţie, invocat de recurentul inculpat în susţinerea cererii de recurs în casaţie, corespund prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., conferind Înaltei Curţi posibilitatea de a examina în cadrul recursului în casaţie criticile prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală şi cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii, cu excepţia celor ce vizează vinovăţia, deci doar din perspectiva tipicităţii obiective a infracţiunii.

Deci, cest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obţine schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidenţa unei cauze justificative sau de neimputabilitate, în speţă art. 30 alin. (5) C. pen., acesta fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond şi de apel.

Prin cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat A., Înalta Curte constată că acesta a invocat cazul de casare prevăzut art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., apreciind că în mod greşit s-a dispus trimiterea sa în judecată pentru comiterea infracţiunii de trafic de influenţă, deşi fapta de care este acuzat ar întruni elementele de tipicitate ale infracţiunii de instigare la abuz în serviciu.

În acest sens, Înalta Curte reţine că legalitatea hotărârii atacate este verificată exclusiv prin raportare la încadrarea juridică a faptelor stabilită cu titlu definitiv, criticile privind o încadrare juridică greşită, excedând controlului jurisdicţional ce poate fi exercitat în prezentul cadru procesual.

Încadrarea juridică a faptei este operaţiunea de stabilire a corespondenţei între fapta pretins comisă şi modelul abstract rezultat din norma de incriminare incidentă, cu reţinerea normelor generale aplicabile şi care intră în atributul exclusiv al instanţei învestite cu judecarea cauzei (de fond sau de apel, ambele competente să cenzureze integral fondul cauzei, în fapt şi în drept), iar nu al instanţei învestite în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, motiv pentru care nu poate fi cenzurată prin prisma vreunuia dintre cazurile de recurs în casaţie prevăzute de art. 438 din C. proc. pen.. (ICCJ, secţia Penală, Decizia nr. 116/RC din 30.04.2020).

Mai mult, se constată că aspectele referitoare la schimbarea de încadrare juridică a faptei au fost analizate de instanţa de apel:

"(...)acuzaţia se referă la o singură sumă de bani, care nu poate să fie, simultan, şi prejudiciul produs prin abuzul în serviciu al inculpatului B., respectiv folosul obţinut pentru altul, dar şi preţul influenţei inculpatului A., s-a constatat că în concret, pe această cale, se solicită schimbarea obiectului judecăţii.

Instanţa de apel a subliniat că pretinderea de la martora I. şi primirea folosului, în materialitatea lor, constituie acţiuni distincte de acţiunea de determinare a inculpatului B. la a încheia contracte cu încălcarea dispoziţiilor legale, iar această din urmă acţiune nu condiţionează infracţiunea de trafic de influenţă care se consideră săvârşită independent de exercitarea efectivă a pretinsei influenţei, şi excedează obiectului judecăţii.

Este adevărat că sumele de bani remise inculpatului A. constituie o parte din paguba produsă CET Govora şi din folosul necuvenit obţinut pentru altul, urmare imediată a infracţiunii de abuz în serviciu comisă de inculpatul B., însă s-a reţinut că primirea acestor sume de bani de către inculpat a fost rezultatul unei acţiuni autonome celei de a determina încheierea contractelor, respectiv, pretinderea lor de la martora I., această din urmă acţiune fiind cea care face obiectul acuzaţiei, rechizitoriul fiind clar din acest punct de vedere, contrar susţinerilor în apărare."

Susţinerile recurentului inculpat A. referitoare la nedovedirea pretinsei înţelegeri cu martorul denunţător, precum şi criticile aduse credibilităţii martorilor audiaţi, probarea sferei relaţionale a recurentului, absenţa influenţei reale asupra coinculpatului B., nedovedirea intervenţiilor recurentului pentru plata facturilor către casa de avocatură, reprezintă veritabile critici asupra stării de fapt reţinute cu titlu definitiv de instanţa de apel, critici ce nu pot face obiectul analizei Înaltei Curţi în calea extraordinară a recursului în casaţie.

Deopotrivă, Înalta Curte reţine că nu pot fi primite nici criticile referitoare la neprevederea faptei ca infracţiune prin raportare la prevederile statutului de avocat, respectiv art. 163 alin. (1), forma în vigoare la data săvârşirii faptelor, care conferă dreptul avocatului şi îi stabileşte chiar şi obligaţia de a recomanda clientului un alt avocat, fără a primi bani pentru aceasta. Or, astfel cum rezultă din însuşi actul de sesizare a instanţei, cât şi din considerentele celor două decizii penale ale instanţelor de fond, acuzaţia penală reţinută în sarcina inculpatului şi pentru care s-a dispus condamnarea sa, nu a vizat nerespectarea statutului de avocat, ci infracţiunea de trafic de influenţă, constând în aceea că, în perioada octombrie - noiembrie 2011, ar fi pretins direct pentru sine suma de 5000 euro/lună (pentru fiecare lună pe perioada executării contractului), de la martora denunţătoare I., în schimbul promisiunii, care ar fi fost îndeplinite ulterior, că va interveni pe lângă inculpatul B., director general al CET Govora, pentru a-l determina pe acesta, să încheie în această calitate, un contract de asistenţă juridică de tip abonament în valoare de 10.000 euro/lună cu societatea de avocaţi a denunţătoarei, la acea vreme SCA "C.", primind conform înţelegerii în perioada ianuarie 2012 - iulie 2014 suma totală de 100.000 euro.

În susţinerea cazului prevăzut de pct. 1 al art. 438 alin. (1) C. proc. pen., recurentul inculpat a precizat că a fost condamnat cu încălcarea normelor de competenţă materială relativă la calitatea persoanei, în sensul că a fost condamnat definitiv pentru infracţiunea de trafic de influenţă comisă în calitatea sa de senator, în temeiul influenţei dată de această calitate.

Înalta Curte notează că acest aspect a fost dezbătut cu ocazia soluţionării apelului ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018, în sensul că prin Decizia penală nr. 240 din data de 21 octombrie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători, prin care s-a dispus, în primul ciclu procesual, trimiterea cauzei spre rejudecare, s-a reţinut că inculpatul A., trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, în modalitatea normativă prevăzută de art. 291 C. pen. raportat la art. 6 şi 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen. avea calitatea de senator în Parlamentul României atât la data când s-a reţinut perioada de activitate infracţională (octombrie - noiembrie 2011), cât şi la data sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv la data de 26 ianuarie 2016, calitate ce atrăgea competenţa, în primă instanţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform art. 40 din Codul de procedură penală, însă la data de 19 decembrie 2016, a încetat această calitate, ca urmare a încetării mandatului electoral (19.12.2012 - 19.12.2016).

În raport de aceste aspecte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, analizând condiţia "fapta are legătură cu atribuţiile de serviciu ale făptuitorului", a constatat că printr-o atare legătură se înţelege existenţa unui raport direct între exercitarea atribuţiilor de serviciu ale făptuitorului şi fapta pretins a fi comisă, de către acesta, respectiv de trafic de influenţă. Mai concret, nu se poate aprecia că există o legătură între fapta reţinută în sarcina inculpatului A., constând în aceea că, în perioada octombrie - noiembrie 2011, împreună cu inculpatul B., a pretins direct pentru sine suma de 5000 euro/lună pe perioada executării contractului de asistenţă juridică) de la martora denunţătoare I., în schimbul promisiunii îndeplinite ulterior că va interveni pe lângă inculpatul B., director general al CET Govora la acel moment, pentru a-l determina pe acesta, să încheie în această calitate, un contract de asistenţă juridică de tip abonament în valoare de 10.000 euro/lună cu societatea de avocaţi a denunţătoarei, la acea vreme SCA "C." primind, conform înţelegerii, în perioada ianuarie 2012 iulie 2014 suma totală de 100.000 euro - şi atribuţiile de serviciu pe care le avea acesta în calitatea sa de senator. Activitatea infracţională de care inculpatul este acuzat este una ce poate fi disociată de atribuţiile de serviciu ce îi reveneau în calitatea sa de senator, faptele nefiind săvârşite în această calitate, ci în baza sistemului relaţional pe care îl dezvoltase în trecut, prin prisma profesiei exercitate şi anterior de avocat.

Aşadar, în raport de aceste aspecte, Înalta Curte constată, în calea de atac a recursului în casaţie, că în mod corect din perspectiva competenţei, cauza a fost soluţionată de Curtea de Apel Bucureşti, aspectele invocate de recurentul inculpat nefiind fondate.

Prin cererea de recurs în casaţie, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DNA a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea în parte a deciziei recurate şi rejudecarea cauzei în privinţa inculpatului B. pentru infracţiunea de abuz în serviciu în formă continuată sub aspectul căreia s-a dispus în mod greşit încetarea procesului penal, invocând cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal".

Cazul de casare evocat este incident atunci când, în raport de actele şi lucrările existente la dosar la data pronunţării hotărârii definitive, se constată reţinerea eronată a unuia dintre impedimentele la exercitarea acţiunii penale, prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) C. proc. pen., şi, în temeiul acestuia, pronunţarea unei soluţii nelegale de încetare a procesului penal.

În cauza de faţă, cazul concret de împiedicare a exercitării acţiunii penale, valorificat de către instanţa de apel, este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., respectiv intervenirea prescripţiei răspunderii penale a inculpatului B. pentru săvârşirea infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 din C. pen.

Sub acest aspect, instanţa de recurs va evalua instituţia prescripţiei răspunderii penale în raport de deciziile instanţei de contencios constituţional nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 şi a Deciziei nr. 67/2022 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie problema intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

Întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale era reglementată în art. 155 alin. (1), textul legal având următoarea formă: "Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză".

Prin Decizia nr. 297/2018, Curtea Constituţională a României a constatat că: "soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională" .

Pe cale de consecinţă, ulterior pronunţării acestei decizii a instanţei de contencios constituţional, în condiţiile în care legiuitorul nu a intervenit activ în modificarea prevederilor legale constatate neconstituţionale conform considerentelor deciziei precitate, în fondul legislativ activ, art. 155 alin. (1) din C. pen. a avut următoarea formă: "Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea (...)".

Prin Decizia nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale a României a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate invocată şi s-a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma ulterioară Deciziei nr. 297/2018, sunt neconstituţionale.

În considerentele deciziei, instanţa de control constituţional a reţinut că (...) deşi Curtea Constituţională a făcut trimitere la vechea reglementare, evidenţiind reperele unui comportament constituţional pe care legiuitorul avea obligaţia să şi-l însuşească, aplicând cele statuate de Curte, acest fapt nu poate fi interpretat ca o permisiune acordată de către instanţa de contencios constituţional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale (parag. 72); În consecinţă, Curtea constată că, în condiţiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituţie, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale (par. 73); Astfel, Curtea observă că termenele de prescripţie generală reglementate de dispoziţiile art. 154 din C. pen. nu sunt afectate de deciziile Curţii Constituţionale (par. 74); Aşadar, Curtea constată că, în cazul de faţă, legiuitorul a nesocotit prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, ignorând efectele obligatorii ale Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 cu consecinţa creării unui viciu de neconstituţionalitate mai grav generat de aplicarea neunitară a textului de lege "cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea", care, în mod evident, nu prevede niciun caz de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale. Pentru restabilirea stării de constituţionalitate este necesar ca legiuitorul să clarifice şi să detalieze prevederile referitoare la încetarea cursului prescripţiei răspunderii penale, în spiritul celor precizate în considerentele deciziei anterior menţionate." (parag. 76).

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte reţine, în conformitate cu considerentele obligatorii ale Deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale, că în perioada cuprinsă între momentul publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018, respectiv 25 iunie 2018, şi momentul publicării O.U.G. nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din C. pen., 30 mai 2022, în legislaţia naţională penală nu au fost prevăzute cazuri de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale prin comunicarea actelor de procedură penală, aplicabile în această materie fiind, exclusiv, dispoziţiile cuprinse în prevederile art. 153 - 154 din C. pen., termenele de prescripţie a răspunderii penale fiind cele menţionate în art. 154 alin. (1), fără ca acestea să fie susceptibile de a fi întrerupte.

Subsecvent acestor decizii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunţat Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, prin care a stabilit, cu caracter obligatoriu, că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile.

Ca efect al acestor interpretări obligatorii, rezultă că, în intervalul temporal anterior precizat, nu au existat, în legislaţia penală substanţială, cazuri de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, cu consecinţa incidenţei exclusiv a termenelor generale de prescripţie, prevăzute de art. 154 din C. pen.

În acest context, evaluarea termenului de prescripţie a răspunderii penale se face în raport de termenul general de prescripţie calculat de la momentul săvârşirii faptei, efectele întreruptive de prescripţie ale actelor de procedură comunicate inculpatului neputând fi valorificate în cauză.

Astfel, Decizia instanţei de control constituţional nr. 358/2022 are drept efect lipsirea de forţă juridică a instituţiei prescripţiei speciale, cu consecinţa revenirii la termenul general, reglementat de art. 154 din C. pen., ce nu poate fi prelungit.

Raportat la aceste considerente, similar instanţei de apel, Înalta Curte Curte constată că inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 din C. pen.

Pentru această infracţiune, legea prevede o pedeapsă de la 2 la 7 ani, ale cărei limite se majorează cu o treime, rezultând că maximul special avut în vedere pentru infracţiunea săvârşită este de 9 ani şi 4 luni închisoare, deci termenul prescripţiei generale a răspunderii penale este de 8 ani, conform art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen. şi curge de la data săvârşirii infracţiunii, potrivit art. 154 alin. (2) teza I din acelaşi cod.

Astfel, Înalta Curte constată că în raport de momentul săvârşirii faptei, termenul general de prescripţie pentru săvârşirea infracţiunii săvârşite de inculpatul B., calculat potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen., s-a împlinit la data de 24.05.2022, anterior pronunţării deciziei penale a instanţei de apel.

Parchetul a susţinut că instanţa de apel era ţinută de respectarea jurisprudenţei obligatorii a CJUE în privinţa României statuată prin Hotărârea din 21 decembrie 2021 pronunţată în Cauza - C357/2019 - euro Box Promotion Ş.A., însă Înalta Curte constată că aceasta nu este incidentă în speţă, pentru simplul fapt că nu se referă la incidenţa prescripţiei.

Ca urmare, Înalta Curte constată că soluţia instanţei de apel de dispunere a încetării procesului penal pornit împotriva inculpatului B., în temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) Cod de procedură penală, este legală, susţinerile Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, fiind neîntemeiate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de recurenţii A. şi B. împotriva Deciziei penale nr. 90/A din data de 01 martie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în Dosarul nr. x/2021.

Va obliga recurenţii-inculpaţi la plata sumei de 200 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de recurenţii A. şi B. împotriva Deciziei penale nr. 90/A din data de 01 martie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în Dosarul nr. x/2021.

Obligă recurenţii-inculpaţi la plata sumei de 200 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 iunie 2023.

GGC - ED