Typicity of habit usury under Art. 351 C. pen.: sufficiency of repeated unlicensed lending to establish the criminal offense in cassation review

Asupra recursului în casaţie de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Hotărârea primei instanţe.

Prin Sentinţa penală nr. 162/2022 a Judecătoriei Negreşti Oaş, în baza art. 396 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen. s-a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de camătă, prevăzută de art. 351 din C. pen.

În baza art. 67 din C. pen. i s-a interzis inculpatului A. exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b), n) şi o) din C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a se apropia şi de a comunica cu părţile civile şi dreptul de a se deplasa la locuinţa, locul de muncă sau alte locuri în care părţile civile desfăşoară activităţi sociale, pe o durată de 3 ani, cu titlu de pedeapsă complementară.

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b), n) şi o) din C. pen. i s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a se apropia şi de a comunica cu părţile civile şi dreptul de a se deplasa la locuinţa, locul de muncă sau alte locuri în care părţile civile desfăşoară activităţi sociale, de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 91 din C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi s-a stabilit un termen de supraveghere de 2 (doi) ani, conform dispoziţiilor art. 92 din C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) din C. pen. a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Satu Mare, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen., i s-a impus condamnatului să execute următoarea obligaţie: să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, prima instanţă a impus inculpatului prestarea de muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Primăriei Oraşului Negreşti-Oaş sau în cadrul B. pe o perioadă de 90 zile lucrătoare.

În baza art. 91 alin. (4) din C. pen. i s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 din C. pen., privind consecinţele nerespectării măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor impuse, precum şi cele ale săvârşirii de noi infracţiuni în cursul termenului de supraveghere.

În baza art. 404 alin. (4) din C. proc. pen. s-a constatat că în cauză a fost luată faţă de inculpat măsura reţinerii pentru 24 ore începând cu data de 23.12.2019 ora 12:45 şi până la data de 24.12.2019 ora 12:45.

În temeiul art. 397 alin. (1) şi art. 25 alin. (1) din C. proc. pen. raportat la art. 1357 C. civ. şi art. 1349 alin. (1) şi alin. (2) din C. civ., art. 1381 din C. civ. şi art. 1385 alin. (1) din C. civ., s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de către partea civilă C. şi în consecinţă, a fost obligat inculpatul A. să plătească părţii civile suma de 2.350 euro, echivalent în RON, la cursul BNR din ziua plăţii şi 5000 RON, reprezentând valoarea sumelor achitate inculpatului cu titlu de dobândă şi suma de 4500 RON cu titlu de daune morale.

În temeiul art. 397 alin. (1) şi art. 25 alin. (1) din C. proc. pen. raportat la art. 1357 din C. civ. şi art. 1349 alin. (1) şi alin. (2) din C. civ., art. 1381 din C. civ. şi art. 1385 alin. (1) din C. civ., s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de către partea civilă D. şi în consecinţă, a fost obligat inculpatul A. să plătească părţii civile suma de 22500 euro, echivalent în RON la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând valoarea sumelor achitate inculpatului cu titlu de dobândă şi suma de 3500 RON cu titlu de daune morale.

În temeiul art. 397 alin. (1) şi art. 25 alin. (1) din C. proc. pen. raportat la art. 1357 din C. civ. şi art. 1349 alin. (1) şi alin. (2) din C. civ., art. 1381 din C. civ. şi art. 1385 alin. (1) din C. civ., s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de către partea civilă E. şi în consecinţă, a fost obligat inculpatul A. să plătească părţii civile suma de 3300 euro, echivalent în RON la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând valoarea sumelor achitate inculpatului cu titlu de dobândă şi suma de 2000 RON cu titlu de daune morale.

În baza art. 404 alin. (4) lit. d) din C. proc. pen. raportat la art. 112 alin. (1) lit. b) din C. pen., s-a dispus confiscarea specială a următoarelor bunuri: un telefon mobil marca x cu seriile x; cartela SIM x având două serii înscrise pe aceasta: x şi x cu nr. de telefon x, ridicate de la inculpatul A. şi depuse la camera de corpuri delicte.

În baza art. 404 alin. (4) lit. d) din C. proc. pen. raportat la art. 112 alin. (1) lit. e) din C. pen. s-a dispus confiscarea specială de la inculpatul A. a sumei de 4850 euro şi a sumei de 1365 RON, sume ridicate de la inculpat şi depuse la F., având în vedere paguba produsă persoanelor vătămate C., D. şi E.

În baza art. 404 alin. (4) lit. d) din C. proc. pen. raportat la art. 112 alin. (1) lit. e) din C. pen. s-a dispus confiscarea specială de la inculpatul A. a sumei de sumei de 23.300 euro şi a sumei 3635 RON, reprezentând bunuri dobândite prin săvârşirea infracţiunii.

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen. raportat la art. 249 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen. s-a dispus instituirea sechestrului asigurator asupra autoturismului marca x având nr. de înmatriculare x şi nr. de identificare x, proprietatea inculpatului până la concurenţa sumei de 2350 euro şi 5000 RON sume cu care partea civilă C. s-a constituit parte civilă, respectiv a sumei de 22500 euro, cu care partea civilă D. s-a constituit parte civilă şi a sumei de 3300 euro cu care partea civilă E. s-a constituit parte civilă în prezenta cauză.

În baza art. 404 alin. (4) lit. e) din C. proc. pen. cu referire la art. 398 din C. proc. pen. şi art. 276 alin. (1),(2) din C. proc. pen., instanţa a admis cererea formulată de către partea civilă C. şi a obligat pe inculpat să plătească părţi civile suma de 3000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare efectuate în cadrul procesului penal conform chitanţelor depuse în probaţiune.

În baza art. 404 alin. (4) lit. e) din C. proc. pen. cu referire la art. 398 din C. proc. pen. şi art. 276 alin. (1), (2) din C. proc. pen. instanţa de fond a admis cererea formulată de către partea civilă D. şi a obligat inculpatul să plătească părţi civile suma de 3500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare efectuate în cadrul procesului penal, potrivit chitanţelor depuse în probaţiune.

În baza art. 404 alin. (4) lit. e) din C. proc. pen. cu referire la art. 398 din C. proc. pen. şi art. 276 alin. (1),(2) din C. proc. pen. instanţa a admis cererea formulată de către partea civilă E. şi a obligat inculpatul să plătească părţi civile suma de 3500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare efectuate în cadrul procesului penal, potrivit chitanţelor.

În baza art. 274 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen. s-au stabilit cheltuielile judiciare avansate de stat la suma de 3676 de RON (din care suma de 2276 RON aferentă fazei de urmărire penală, iar suma de 1500 RON aferentă cercetării judecătoreşti) şi în consecinţă a fost obligat inculpatul la plata acestei sume către stat.

În considerentele sentinţei atacate prima instanţă a reţinut, în esenţă, că în cursul anului 2019, inculpatul A. a avut ca îndeletnicire oferirea de sume de bani cu titlul de împrumut, RON sau valută, fără a fi autorizat în acest sens. Pentru sumele de bani împrumutate, inculpatul stabilea dobânzi săptămânale, iar acestea difereau în funcţie de suma împrumutată. Printre persoanele împrumutate cu bani în cursul anului 2019 se află persoanele vătămate E., D. şi G. (care a renunţat la calitatea de persoană vătămată), H. şi I..

Inculpatul a împrumutat-o la data de 26.09.2019 pe persoana vătămată E., fără a fi autorizat în acest sens, cu suma de 1900 euro, sumă pentru care i-a perceput o dobândă săptămânală de 350 euro, plata dobânzii făcându-se în fiecare zi de joi. Persoana vătămată i-a achitat inculpatului timp de 7 săptămâni dobânda solicitată, plătind dobânda de 2500 euro, reprezentând suma împrumutată şi dobândă. S-a reţinut că inculpatul a dobândit în mod ilegal suma de 3300 euro.

În luna august inculpatul a împrumutat-o pe persoana vătămată D. cu suma de 2000 euro, pentru care inculpatul a perceput o dobândă de 250 euro pe săptămână, iar ulterior a împrumutat-o cu suma de 2500 euro, pentru care inculpatul A. i-a perceput o dobândă de 350 euro pe săptămână, toate sumele fiind percepute cumulativ până la achitarea integrală a debitului datorat.

În luna octombrie inculpatul i-a împrumutat o altă sumă de 2000 euro, pentru o perioadă de o săptămână, din această sumă inculpatul i-a remis efectiv suma de 1600 euro, spunându-i că diferenţa de 400 euro reprezintă o taxă a sa ca urmare a faptului că suma este împrumutată de la o altă persoană. În final pentru această sumă, persoana vătămată i-a achitat suma de 2.700 euro, inculpatului revenindu-i practic în mod ilegal, suma de 1100 euro pentru faptul că a împrumutat pe persoana vătămată cu suma de 1600 euro pentru o perioadă de o săptămână.

În total, persoana vătămată D. a împrumutat de la inculpatul A. suma de 8.500 euro, sumă pentru care a plătit în total o dobândă de 22.500 euro. Persoana vătămată i-a restituit suma împrumutată de 8500 euro şi suma de 22.500 euro sumă ce reprezintă dobânzile percepute de inculpat. Astfel, inculpatul a dobândit în mod ilegal suma de 22.500 euro.

Pentru stingerea datoriilor persoanei vătămate D., inculpatului i-ai fost achitate de către partea civilă C. sumele de 9350 euro şi 5000 RON, inculpatul dobândind, astfel în mod ilegal sume de bani.

Inculpatul l-a împrumutat în luna decembrie pe numitul H. cu suma de 1000 euro, urmând ca la data de 01.01.2020 să-i restituie suma de 1350 euro, reprezentând suma împrumutată 1000 euro şi dobânda de 350 euro. Pentru că inculpatul nu a avut încredere în persoana vătămată, i-a reţinut drept garanţie, permisul de conducere al persoanei vătămate şi actul de identificare al autoturismului marca x, cu nr. x/documente depistate la domiciliul inculpatului cu ocazia efectuării percheziţiei imobiliare).

Inculpatul l-a împrumutat şi pe numitul I. cu suma de 2000 RON, sumă pentru care i-a solicitat o dobândă de 600 RON, pe care persoana vătămată i-a plătit-o achiziţionând pentru inculpat două covoare. De asemenea, inculpatul i-a mai solicitat să efectueze diferite activităţi în gospodăria sa.

În luna martie a anului 2019, inculpatul l-a împrumutat pe martorul G. cu suma de 900 euro pentru care i-a perceput o dobândă de 1000 RON pe săptămână şi cu suma de 3000 RON pentru care i-a perceput o dobândă de 200 euro pe săptămână. Martorul G. a reuşit să restituie suma împrumutată în luna decembrie 2019, plătind aproape în fiecare săptămână dobânzile solicitate de inculpat. Din luna martie şi până în luna decembrie, martorul a mai împrumutat şi alte sume de bani de la inculpat, sume de bani pentru care i-au fost percepute dobânzi, iar în luna decembrie 2019, martorul i-a achitat întreaga sumă împrumutată, cât şi dobânzile percepute.

Prima instanţă a reţinut că inculpatul a dobândit din activităţi infracţionale suma de 35.150 euro şi 5.600 RON (de la E., D., C. şi I.). De asemenea, inculpatul a obţinut sume de bani şi de la martorul G., sume care nu au putut fi stabilite cu exactitate şi pentru care martorul nu a dorit să se constituie parte civilă în cauză, însă având în vedere că G. s-a împrumutat începând cu luna martie şi a achitat datoria în luna decembrie, apreciind că dobânda a fost achitată pentru jumătate din săptămânile în care a fost datorată, pe parcursul lunilor aprilie - noiembrie, adică 16 săptămâni, s-a reţinut că inculpatul a mai dobândit din infracţiunea de camătă şi sumele de 16.000 RON şi 3.200 euro.

La alegerea pedepsei şi la individualizarea cuantumului acesteia, instanţa a avut în vedere, potrivit art. 74 din C. pen., gravitatea infracţiunii săvârşite şi periculozitatea inculpatului, reţinând că inculpatul A., în vârstă de 34 de ani, căsătorit, studii - 4 clase, stagiu militar neîndeplinit, ocupaţie - muncitor necalificat, loc de muncă - PFA J., este cunoscut cu antecedente penale, însă care nu sunt de natură să atragă starea de recidivă. S-a avut, totodată, în vedere împrejurarea că pe parcursul urmăririi penale inculpatul nu s-a sustras şi, la fel ca în faza cercetării judecătoreşti, a recunoscut parţial faptele reţinute în sarcina sa.

Din întreg probatoriul administrat în cauză, instanţa a reţinut că inculpatul din prezenta cauză care a comis infracţiuni de camătă, este perceput, în cercul persoanelor care beneficiau de serviciile acestuia (aspect confirmat de majoritatea martorilor audiaţi), ca un individ care îşi câştigă existenţa din astfel de activităţi ilegale, în sensul că oferă sume de bani împrumut la care percepe dobânzi nelegale.

Cu privire la individualizarea judiciară a executării pedepsei, ţinând cont de gradul de pericol concret al infracţiunii săvârşite de inculpat, dar şi de circumstanţele personale ale acestuia, instanţa de fond a reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 91 din C. pen., dispunând suspendarea sub supraveghere a pedepsei de 2 ani aplicată inculpatului pe un termen de supraveghere de 2 ani.

II. Hotărârea în apel

Împotriva acestei hotărâri Parchetul de pe lângă Judecătoria Negreşti Oaş a declarat apel vizând nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii .

În susţinerea motivelor de apel reprezentantul Ministerului Public a solicitat desfiinţarea Sentinţei penale nr. 162/2022 din data de 17 august 2022 pronunţate de Judecătoria Negreşti Oaş şi rejudecând cauza, în urma reanalizării întregului material probator de la dosar, pronunţarea unei noi hotărâri de condamnare a inculpatului la pedeapsa închisorii în regim de detenţie, precum şi confiscarea de la inculpat a sumelor de 16.000 RON şi 3.200 euro, sume de bani pe care inculpatul le-a dobândit în mod ilegal prin săvârşirea infracţiunii din dobânzile percepute martorului G., care nu s-a constituit parte civilă în cauză.

Prin Decizia penală nr. 85/A/2023 din 08 februarie 2023 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori pronunţată în Dosarul nr. x/2020, în baza art. 421 pct. (2) lit. a) din C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Negreşti Oaş împotriva Sentinţei penale nr. 162/2022 din data de 17 august 2022 a Judecătoriei Negreşti Oaş.

S-a desfiinţat sentinţa atacată şi rejudecând:

S-a majorat pedeapsa aplicată inculpatului A. pentru comiterea infracţiunii de camătă prevăzută de art. 351 din C. pen., de la 2 ani închisoare la 3 ani închisoare.

S-a stabilit un termen de supraveghere de 4 ani conform art. 92 din C. pen.

S-au înlăturat dispoziţiile de confiscare specială de la inculpatul A. a sumelor de 4850 euro şi a sumei de 1365 RON, sume ridicate de la inculpat şi depuse la F., respectiv a sumelor de 23.300 euro şi 3635 RON.

În baza art. 404 alin. (4) lit. d) din C. proc. pen. raportat la art. 112 alin. (1) lit. e) din C. pen. s-a confiscat de la inculpatul A. suma de 200 euro şi suma de 1000 RON, sume obţinute cu titlu de dobândă de la martorul G..

În baza art. 404 alin. (4) lit. b) din C. proc. pen. raportat la art. 112 alin. (1) lit. b) din C. pen. s-a confiscat de la inculpatul A. suma de 1900 euro (sumă împrumutată persoanei vătămate E.), suma de 8500 euro (sumă împrumutată persoanei vătămate D.), suma de 1000 euro (sumă împrumutată persoanei vătămate H.), suma de 2000 RON (sumă împrumutată persoanei vătămate I.), şi sumele de 3000 RON şi 900 euro (sume împrumutate martorului G.).

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen. raportat la art. 249 alin. (1) din C. proc. pen. s-a dispus instituirea sechestrului asigurator asupra sumei de 4850 euro şi a sumei de 1365 RON, sume ridicate de la inculpat şi depuse la F. până la concurenţa sumelor asupra cărora s-a dispus măsura confiscării speciale.

S-au menţinut dispoziţiile sentinţei atacate care nu contravin prezentei decizii.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate în apelul parchetului au rămas în sarcina statului.

Pentru a decide astfel, curtea de apel examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei penale apelate, atât prin prisma motivelor de apel invocate de apelant, cât şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept ale cauzei, potrivit dispoziţiilor art. 417 alin. (2) din C. proc. pen. şi art. 420 alin. (10) din C. proc. pen., a constatat următoarele:

Apelul formulat în cauză de Parchet vizează numai aspecte de nelegalitate şi netemeinicie a laturii penale, criticând în esenţă caracterul excesiv de blând al pedepsei principale aplicate respectiv omisiunea de a se dispune confiscarea specială a unor sume de bani.

Prin urmare, curtea a constatat că parchetul a devoluat în apel numai latura penală a cauzei, neformulând critici de nelegalitate sau netemeincie a soluţiei pronunţate relativ la soluţia pronunţată cu privire la acţiunea civilă exercitată în procesul penal.

Cu referire la latura penală a cauzei, curtea a opinat că prima instanţă a stabilit în mod corect vinovăţia inculpatului A. pe baza unei juste aprecieri a probelor administrate în cauză, dând faptelor comise de acesta încadrarea juridică corespunzătoare.

Din probele administrate în faza urmăririi penale [declaraţie persoană vătămată E.; declaraţie persoană vătămată D.; declaraţie persoană vătămată C.; declaraţie inculpat A.; declaraţie suspect A.; declaraţie martor C.; declaraţie martor H.; declaraţie martor K.; declaraţie martor L.; declaraţie martor M.; declaraţie martor N.; declaraţie martor O.; declaraţie martor I.; declaraţie martor G.; declaraţie martor P.; declaraţia martorului Q.; declaraţie martor R.; declaraţie martor S.; declaraţie martor T.; cazier judiciar A.] respectiv în faţa primei instanţe [declaraţie inculpat A., declaraţii părţi civile D., E., C., declaraţiile martorilor K., U., N., M., V., W., G., P., R. ] care se coroborează în parte cu declaraţiile date de inculpat, prin care a recunoscut în parte acuzaţiile imputate a rezultat următoarea situaţie de fapt:

1. La data de 26.09.2019 inculpatul A. a împrumutat-o pe persoana vătămată E., fără a fi autorizat în acest sens, cu suma de 1900 euro, sumă pentru care i-a perceput o dobândă săptămânală de 350 euro, plata dobânzii făcându-se în fiecare zi de joi. Persoana vătămată i-a achitat inculpatului timp de 7 săptămâni dobânda solicitată.

2. În luna august a anului 2019 inculpatul A. a împrumutat-o pe persoana vătămată D. cu suma de 2000 euro, pentru care inculpatul a perceput o dobândă de 250 euro pe săptămână, iar ulterior a împrumutat-o cu suma de 2500 euro, pentru care inculpatul i-a perceput o dobândă de 350 euro pe săptămână, toate sumele fiind percepute cumulativ până la achitarea integrală a debitului datorat.

În luna octombrie inculpatul i-a împrumutat persoanei vătămate D. o altă sumă de 2000 euro, pentru o perioadă de o săptămână, din această sumă inculpatul i-a remis efectiv suma de 1600 euro, spunându-i că diferenţa de 400 euro reprezintă o taxă a sa ca urmare a faptului că suma este împrumutată de la o altă persoană. În total, persoana vătămată D. a împrumutat de la inculpatul A. suma de 8.500 euro, sumă pentru care a plătit în total o dobândă de 22.500 euro. Persoana vătămată i-a restituit suma împrumutată de 8500 euro şi suma de 22.500 euro sumă ce reprezintă dobânzile percepute de inculpat.

Pentru stingerea datoriilor persoanei vătămate D., inculpatului i-au fost achitate de către partea civilă C. sumele de 2.350 euro şi 5000 RON, reprezentând dobânzi produse de sumele împrumutate persoanei vătămate D..

Curtea a constatat împrejurarea că nu se poate reţine comiterea unui act material specific infracţiunii de camătă faţă de partea civilă C., acestuia nefiindu-i împrumutată de către inculpat nicio sumă de bani. În concret, numitul C. reprezintă o persoană prejudiciată prin comiterea faptei, - îndreptăţită să se constituie parte civilă în cauză, - care a achitat benevol parte din dobânda pe care inculpatul a pretins-o de la persoana vătămată D., ca efect al plăţii operând o subrogaţie personală a numitului C. în dreptul persoanei vătămate de a-şi recupera sumele de bani achitate fără temei legal.

3. În luna decembrie a anului 2019 Inculpatul A. a împrumutat-o pe persoana vătămată H. cu suma de 1000 euro, urmând ca la data de 01.01.2020 să-i restituie suma de 1350 euro, reprezentând suma împrumutată 1000 euro şi dobânda de 350 euro. Pentru că inculpatul nu a avut încredere în persoana vătămată, i-a reţinut drept garanţie, permisul de conducere al persoanei vătămate şi actul de identificare al autoturismului marca x, cu nr. x/documente depistate la domiciliul inculpatului cu ocazia efectuării percheziţiei imobiliare).

4. În cursul lunii octombrie 2019 inculpatul A. a împrumutat-o pe persoana vătămată I. cu suma de 2000 RON, sumă pentru care i-a solicitat o dobândă de 600 RON, pe care persoana vătămată i-a plătit-o achiziţionând pentru inculpat două covoare. De asemenea inculpatul i-a mai solicitat să efectueze diferite activităţi în gospodăria sa.

5. În luna martie a anului 2019, inculpatul A. l-a împrumutat pe martorul G. cu suma de 900 euro pentru care i-a perceput o dobândă de 200 euro pe săptămână şi cu suma de 3000 RON pentru care i-a perceput o dobândă de 1000 RON pe săptămână. Martorul G. a reuşit să restituie suma împrumutată în luna decembrie 2019, plătind aproape în fiecare săptămână dobânzile solicitate de inculpat. Din luna martie şi până în luna decembrie, martorul a mai împrumutat şi alte sume de bani de la inculpat, sume de bani pentru care i-au fost percepute dobânzi, iar în luna decembrie 2019, martorul i-a achitat întreaga sumă împrumutată, cât şi dobânzile percepute.

Curtea a apreciat că faptele descrise mai sus întrunesc atât sub aspect obiectiv, cât şi subiectiv elementele constitutive ale infracţiunii de camătă prevăzute de art. 351 din C. pen. (5 acte materiale comise împotriva persoanelor vătămate E., D., H., I. şi a martorului G.).

Sub aspectul laturii obiective a infracţiunii de camătă, curtea a considerat că elementul material s-a realizat prin acţiunile repetate de dare de bani cu dobândă, ca îndeletnicire, de către o persoană neautorizată, către persoanele fizice enumerate anterior (persoanele vătămate şi martorul G., a cărui opţiune de a nu participa ca persoană vătămată în procesul penal nu este aptă să afecteze tipicitatea infracţiunii). Nu are relevanţă cuantumul dobânzii, infracţiunea fiind tipică chiar dacă dobânda cerută este mai mică decât cea practicată pe piaţa bancară. În cauză, inculpatul percepea dobânzi de 20% din suma împrumutată. Infracţiunea de camătă este una de obicei, fiind necesară comiterea unui număr suficient de acte materiale din care să rezulte obişnuinţa, îndeletnicirea autorului. Astfel, fiecare faptă, privită individual, nu are semnificaţie penală, ci doar împreună reliefează obişnuinţa autorului de a săvârşi infracţiunea.

Curtea a apreciat că remiterile succesive şi maniera elaborată în care inculpatul a urmărit să-şi asigure recuperarea sumelor împrumutate şi a dobânzilor aferente sunt apte să conducă la reţinerea întrunirii cerinţei esenţiale ataşate elementului material, privind realizarea acţiunii ca îndeletnicire.

Curtea a reţinut, totodată, că inculpatul nu beneficia de o autorizaţie care să îi permită acordarea de împrumuturi cu dobândă, prin adresa cu nr. x din 17.02.2020 Ministerul Finanţelor Publice Agenţia Naţională de Administrare Fiscală comunicându-se faptul că inculpatul nu figurează în evidenţe ca persoană fizică autorizată, nu figurează cu venituri din activităţi independente, ci figurează doar cu venituri din jocuri de noroc .

Urmarea imediată o constituie vătămarea relaţiilor sociale referitoare la încălcarea monopolului bancar şi "financiar nebancar" privind acordarea de împrumuturi băneşti cu dobândă şi la siguranţa cetăţenilor în acest domeniu de activitate rezervat exclusiv anumitor categorii de profesionişti.

Legătura de cauzalitate dintre elementul material şi urmarea imediată se prezumă, rezultând din materialitatea faptei.

Sub aspectul laturii subiective, inculpatul a acţionat cu vinovăţie, în modalitatea intenţiei directe, conform dispoziţiilor art. 16 alin. (3), lit. a) din C. pen., întrucât a prevăzut rezultatul faptei sale şi a urmărit producerea lui prin comiterea faptei.

Relativ la criticile vizând latura penală formulate de procuror, curtea a considerat că acestea sunt în parte fondate.

Pe de o parte, Curtea a apreciat că pedeapsa aplicată inculpatului este nejustificat de mică prin raportare gravitatea infracţiunii comise, amploarea activităţii infracţionale, împrejurarea că, deşi a recunoscut în parte acuzaţia, nu a încercat să acopere măcar în parte, prejudiciile cauzate părţilor civile.

Curtea a ţinut seama de împrejurarea că inculpatul în vârstă de 36 ani, este cunoscut cu antecedente penale care nu atrag starea de recidivă, are studii primare, este o persoană care nu obţine venituri în mod licit, fiind, aşadar vulnerabil în faţa perspectivei obţinerii de câştiguri prin desfăşurarea de activităţi ilicite. Faţă de aceste împrejurări, curtea a apreciat că o pedeapsă cu închisoarea în cuantum de 3 ani este aptă să asigure scopurile punitiv şi educativ al pedepsei şi să constituie o pedeapsă proporţională cu gravitatea acuzaţiei şi a făptuitorului.

Curtea a apreciat că în cauză sunt în continuare întrunite condiţiile prevăzute de art. 91 din C. pen. privind suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare aplicate, urmând a menţine dispoziţiile primei instanţe relative la măsurile şi obligaţiile impuse inculpatului, stabilind un termen de supraveghere de 4 ani.

Pe de altă parte, curtea a remarcat şi aspecte de nelegalitate ale sentinţei apelate.

Astfel, cu privire la măsura confiscării speciale dispuse de prima instanţă relativ la sumele de 4850 euro şi a sumei de 1365 RON, sume ridicate de la inculpat şi depuse la F., respectiv de 23.300 euro şi 3635 RON, curtea a constatat că această sancţiune de drept penal a fost în mod nelegal dispusă în cauză de prima instanţă.

În conformitate cu dispoziţiile art. 112 alin. (1) lit. e) din C. pen. sunt suspuse confiscării speciale bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de lege, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate sau dacă nu servesc la despăgubirea acesteia.

Curtea a constatat că prima instanţă a admis în parte acţiunile civile exercitate de persoanele vătămate şi persoana prejudiciată în procesul penal şi a obligat pe inculpat la restituirea sumelor achitate cu titlu de dobândă, percepute de inculpat, aşa încât confiscarea specială a acestora nu mai putea fi dispusă în cauză, simultan cu obligarea inculpatului la repararea prejudiciilor cauzate părţilor civile.

Singura ipoteză în care se impunea confiscarea specială a unor sume de bani era în cazul sumelor, reprezentând dobânda percepută de la martorul G., în cuantumul minim dovedit în cauză, de 1000 RON (dobânda percepută pentru o săptămâna pentru suma de 3000 RON) şi 200 euro (dobânda percepută pentru o săptămână pentru suma de 900 euro). În privinţa acestor sume trecerea lor în patrimoniul statului în vederea înlăturării stării de pericol are loc în temeiul art. 112 alin. (1) lit. e) din C. pen.

Totodată, Curtea a apreciat că în cauză se impunea şi confiscarea sumelor predate de inculpat cu titlu de împrumut, acestea fiind bunuri folosite la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală conform art. 112 alin. (1), lit. b) din C. pen.

Faţă de elementul material al infracţiunii, nu se poate considera că suma dată ca îndeletnicire cu titlu de împrumut nu poate fi confiscată deoarece bunul folosit este fungibil şi un instrument de comitere a infracţiunii. În contextul particular al faptelor de camătă, care dobândesc relevanţă infracţională doar din momentul în care se relevă că au caracter de îndeletnicire prin repetabilitate şi prelungirea în timp a acţiunii prevăzute de norma de incriminare, curtea a opinat că banii daţi cu titlu de împrumut sunt motivul pentru care se percepe dobânda cămătărească. Prin urmare, deţinerea acestora prezintă acelaşi nivel de periculozitate socială ca şi deţinerea dobânzii, fiind sursa principală a obţinerii acesteia şi motivul pentru care aceste activităţi ilicite se repetă şi se prelungesc în timp. Prin urmare, curtea a considerat că şi suma de bani împrumutată trebuie supusă confiscării speciale, însă în temeiul art. 112 alin. (1) lit. b) din C. pen.

Împrejurarea că parte din aceste sume nu îi aparţineau inculpatului, fiind împrumutate de acesta de la o altă persoană nu este aptă să înlăture incidenţa acestei măsuri de siguranţă, sumele de bani având natura unor bunuri de gen, fungibile care au intrat în patrimoniul inculpatului la momentul remiterii şi care au fost folosite în circuitul cămătăresc în care este speculată vulnerabilitatea acută a debitorilor şi creează contextul impunerii unor dobânzi împovărătoare.

Pentru aceste considerente, în baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., curtea a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Negreşti Oaş împotriva Sentinţei penale nr. 162/2022 din data de 17 august 2022 a Judecătoriei Negreşti Oaş.

A desfiinţat sentinţa atacată şi rejudecând:

A majorat pedeapsa aplicată inculpatului A. pentru comiterea infracţiunii de camătă prevăzută de art. 351 din C. pen., de la 2 ani închisoare la 3 ani închisoare.

A stabilit un termen de supraveghere de 4 ani conform art. 92 din C. pen.

A înlăturat dispoziţiile de confiscare specială de la inculpatul A. a sumelor de 4850 euro şi a sumei de 1365 RON, sume ridicate de la inculpat şi depuse la F., respectiv a sumelor de 23.300 euro şi 3635 RON.

În baza art. 404 alin. (4) lit. b) din C. proc. pen. raportat la art. 112 alin. (1) lit. e) din C. pen. a dispus confiscarea specială de la inculpatul A. a sumelor de 200 euro şi de 1000 RON, sume obţinute cu titlu de dobândă de la martorul G.

În baza art. 404 alin. (4) lit. b) din C. proc. pen. raportat la art. 112 alin. (1) lit. b) din C. pen. a confiscat de la inculpatul A. suma de 1900 euro (sumă împrumutată persoanei vătămate E.), suma de 8500 euro (sumă împrumutată persoanei vătămate D.), suma de 1000 euro (sumă împrumutată persoanei vătămate H.), suma de 2000 RON (sumă împrumutată persoanei vătămate I.), şi sumele de 3000 RON şi 900 euro (sume împrumutate martorului G.).

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen. raportat la art. 249 alin. (1) din C. proc. pen., curtea a dispus instituirea sechestrului asigurator asupra sumei de 4850 euro şi a sumei de 1365 RON, sume ridicate de la inculpat şi depuse la F. până la concurenţa sumelor asupra cărora s-a dispus măsura confiscării speciale, o astfel de măsură fiind singura aptă să asigure în mod eficient în contextul cauzei posibilitatea executării măsurii de siguranţă privative de patrimoniu dispuse de instanţă.

A menţinut dispoziţiile sentinţei atacate care nu contravin prezentei decizii.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate în apelul parchetului au rămas în sarcina statului.

III. Recursul în casaţie

Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs în casaţie inculpatul A. prin apărător ales, solicitând în baza dispoziţiilor art. 440 alin. (4) din C. proc. pen. să se dispună admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie, în considerarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 434 - 438 din C. proc. pen., trimiterea cauzei în vederea judecării recursului în casaţie.

Ulterior, în baza dispoziţiilor art. 448 pct. 2 din C. proc. pen., admiterea recursului în casaţie, casarea hotărârii atacate, în urma căreia, în principal să se dispună achitarea inculpatului, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1), pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. coroborat cu dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. asimilat punctual cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

În consecinţă să se dispună în baza dispoziţiilor art. 441 alin. (3) din C. proc. pen. desfiinţarea hotărârii primei instanţe, respectiv a Sentinţei penale nr. 162/2022 a primei instanţe, Judecătoria Negreşti Oaş, din data de 17 august 2022, deoarece fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală.

Să se dispună înlăturarea greşitei aplicări a legii, în temeiul dispoziţiilor 448 alin. (1), pct. 2 lit. a), teza a III-a din C. proc. pen. coroborat cu dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., redozarea pedepsei.

În subsidiar s-a solicitat să se dispună rejudecarea cauzei din procedura camerei preliminare, deoarece instanţa nu a fost sesizată legal prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Negreşti Oaş, în consecinţă nu acest incident face aplicabile dispoziţiile art. 448 pct. 2, lit. b) din C. proc. pen., raportat la dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen.

În dezvoltarea motivelor de recurs în casaţie, respectiv sub aspectul art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., recurentul inculpat prin apărător ales consideră că motivarea est generică şi abstractă, se confundă noţiunea de îndeletnicire cu specificul infracţiunii de obicei. Dacă din pretinsa probă a cinci acte materiale de împrumut cu suma de bani peste cea cuvenită spre returnare, instanţa a dedus cerinţa esenţială a îndeletnicirii, nu se face proba existenţei infracţiunii de obicei, infracţiune al cărui element material se realizează prin repetarea acţiunii tipice de mai multe ori, repetare din care rezultă obişnuinţa persoanei de a o săvârşi, ca şi îndeletnicire.

S-a făcut distincţie între unitatea de infracţiune şi pluralitatea de infracţiuni. În ceea ce priveşte aceasta din urmă s-a arătat că este determinată de existenţa unui complex de acte sau activităţi săvârşite de aceeaşi persoană, cu privire la care trebuie să se stabilească dacă formează o singură infracţiune ori două sau mai multe infracţiuni.

Unitatea sau pluralitatea de infracţiuni este condiţionată de o legătură personală (in personam) între actele sau activităţile desfăşurate, constând în aceea că două sau mai multe acţiuni sau acte sunt săvârşite de acelaşi autor ori de aceleaşi persoane.

Unitatea infracţională poate rezulta din unitatea acţiunii sau inacţiunii şi în acest caz există o unitate naturală de infracţiuni sau din voinţa legiuitorului, când o pluralitate de acţiuni sau inacţiuni sunt incriminate ca o singură infracţiune, caz în care ne aflăm în faţa unei unităţi legale de infracţiuni.

Cea mai mare parte a infracţiunilor care constituie unităţi naturale sunt infracţiuni simple, care se pot realiza printr-o singură acţiune sau inacţiune.

În cadrul unităţii legale de infracţiuni se face distincţie între patru tipuri de unitate infracţionala: infracţiunea complexă, infracţiunea continuată, infracţiunea progresivă şi infracţiunea de obicei.

Pentru infracţiunea de obicei, C. pen. nu cuprinde în partea generală o definiţie legală a acesteia şi nicio altă referire privitoare la aceasta. În partea specială a C. pen. şi în alte norme penale speciale au fost consacrate tipuri particulare de infracţiuni denumite de obicei sau din obişnuinţă.

Sub această denumire sunt cunoscute în doctrină acele forme ale unităţii de infracţiuni care se săvârşesc prin repetarea de un număr de ori suficient de mare pentru ca din această repetare să rezulte că făptuitorul desfăşoară activitatea infracţională respectivă de obicei, din obişnuinţă sau ca îndeletnicire.

Infracţiunea de obicei presupune realizarea mai multor acte care, luate izolat, nu pot fi sancţionate penal. În conţinutul legal al acestor infracţiuni este inclusă cerinţa repetării faptei, elementul material fiind alcătuit din acţiuni repetate care evidenţiază faptul că în conduita autorului o astfel de activitate a căpătat caracter de obişnuinţă.

Infracţiunea de obicei se compune din mai multe acţiuni care, apreciate separat, nu intră sub incidenţa legii penale, dar care se integrează în infracţiunea unică de obicei după acumularea unui număr suficient de repetări, din care rezultă obişnuinţa.

Infracţiunea de obicei este o succesiune obiectivă de acte materiale, repetate cu o anumită regularitate şi la intervale relativ apropiate pentru a releva caracterul unui obicei, al unei deprinderi care este incriminată.

În ceea ce priveşte data săvârşirii infracţiunii de obicei este o formă atipică a infracţiunii care nu este susceptibilă de tentativă, dar este susceptibilă de o formă mai mult ca perfectă, în sensul că se prelungeşte în timp după ce a atins momentul consumării, înglobând în continuare în conţinutul său noile repetări ale faptei. Consecinţele legale ale săvârşirii infracţiunii de obicei sunt legate de momentul epuizării faptei. Acest moment este marcat de săvârşirea ultimei repetări, faţă de care se determină legea aplicabilă, incidenţa unor acte de clemenţă, data la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale. În doctrină s-a subliniat că oricâte acţiuni succesive vor exista, acestea realizează un singur conţinut de infracţiune.

Dacă s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă, aceasta pune capăt activităţii infracţionale, actele care se comit după această dată urmând să intre în conţinutul altei infracţiuni, săvârşită în stare de recidivă.

Noţiunea infracţiunii de obicei apare ca fiind infracţiunea săvârşită prin repetarea de un număr de ori suficient de mare, din care să rezulte că făptuitorul desfăşoară activitatea infracţională de obicei, din obişnuinţă sau ca îndeletnicire.

În ceea ce priveşte data săvârşirii şi data epuizării (momentul săvârşirii infracţiunii de obicei) a arătat că este necesară repetarea faptei de un număr suficient de ori astfel încât să indice obişnuinţa.

De asemenea fiecare act privit în individualitatea lui nu are relevanţă infracţională (spre deosebire de infracţiunea continuată, unde fiecare act realizează conţinutul unei infracţiuni). Trebuie luate în considerare toate faptele din care rezultă obişnuinţa autorului. Condiţiile săvârşirii infracţiunii de obicei sunt să existe unitate de subiect activ şi subiect pasiv, de asemenea aceasta se poate săvârşi numai cu intenţie (nu culpă, nici intenţie depăşită). În cea ce priveşte consumarea şi epuizarea infracţiunea de obicei se consumă într-un anumit interval de timp în care se realizează un număr suficient de acte de executare identice/similare din care rezultă obişnuinţa, infracţiunea de obicei se epuizează la terminarea întregii activităţi infracţionale.

Din probele administrate în cauză, rezultă doar din declaraţiile părţilor vătămate, constituite parte civilă, că aproximativ în perioada septembrie- decembrie 2019 inculpatul recurent a desfăşurat activităţi de cămătărie, deci a efectuat împrumuturi pentru care a perceput dobândă, martorul G. ascultat în calitate de martori, fiind de fapt persoană vătămată, astfel că restul declaraţiilor de martor nu sunt în măsură a dovedi la standardul rezonabil al probei, fără posibilitatea unei îndoieli rezonabile că acesta a săvârşit faptele care analizate singular nu ar constitui infracţiune, ca şi un obicei, o obişnuinţă, o îndeletnicire. Mai mult acesta are venituri licite, deci nu este din acest punct de vedere vulnerabil în a săvârşi o infracţiune.

Din acest punct de vedere este evident ca tipicitatea faptei, caracterul de obişnuinţă, săvârşirea acesteia ca îndeletnicire nu au fost dovedite, astfel recurentul inculpat a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, nu există tipicitatea faptei, nu s-a putut proba la standardul probei că aceste fapte în ansamblul său au fost săvârşite ca şi îndeletnicire.

Recurentul inculpat prin apărător ales a arătat că în ceea ce priveşte aplicarea greşită a legii, respectiv faptul că s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, conform dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. raportat la dispoziţiile art. 16 lit. a) din C. proc. pen.,motive de înlăturare a greşitei aplicări a legii, în sensul că infracţiunea de obicei poate fi săvârşită numai în forma consumată, după epuizarea ultimului act material, ori în cauză s-a pedepsit forma tentată a infracţiunii, nu s-a putut face dovada consumării acesteia.

Recurentul inculpat prin apărător ales a menţionat ample considerente teoretice cu privire la procesul de individualizarea a pedepselor, de valorificare a criteriilor prevăzute de lege.

În cazul dat instanţa a făcut o individualizare improprie a sancţiunii penale şi a modalităţii de aplicare, iar motivarea raţiunii aplicării acesteia este generic.

În ceea ce priveşte motivul de recurs privind rejudecarea cauzei din procedura de cameră preliminară, recurentul inculpat prin apărător a arătat că s-a reţinut privind infracţiunea de cămătărie din actele dosarului, ca martorul G. care în opinia instanţei de apel putea să participe la proces ca şi persoană vătămată, dar a optat pentru calitatea de martor nu a avut opţiunea de a participa în altă calitate în acest raport juridic, mai puţin de parte civilă. Mai mult fiind persoană prejudiciară trebuia să fie citată ca şi persoană vătămată, ca subiect pasiv secundar al infracţiunii, în caz contrar fiind necesar trimiterea cauzei la parchet pentru refacerea rechizitoriului.

Astfel, s-a pus problema, în practica judiciară, dacă infracţiunea de camătă, prevăzută de art. 351 din C. pen. are un subiect pasiv secundar, dacă acesta trebuie indicat în rechizitoriu şi care este sancţiunea neindicării lui. Autorul întrebării nu a menţionat care sunt opiniile exprimate în practica judiciară şi argumentele în favoarea fiecăreia dintre acestea. Potrivit art. 351 din C. pen. constituie infracţiunea de camătă darea de bani cu dobândă, ca îndeletnicire, de către o persoană neautorizată. Opinia INM a fost în sensul că persoanele al căror patrimoniu este afectat prin practicarea unor împrumuturi ce intră sub incidenţa prevederilor sus-menţionate pot să fie subiecţi pasivi secundari ai infracţiunii, în acest sens pronunţându-se şi doctrina românească tradiţională. În ceea ce priveşte situaţia în care subiectul pasiv secundar, care are calitatea de persoană vătămată în cauză nu a fost indicat în rechizitoriu, în cauză s-ar putea pune în discuţie, în opinia recurentului, neregularitatea actului de sesizare. Participanţii la întâlnire au fost de acord cu punctul de vedere al INM încă din etapa consultării prealabile, adăugând, în plus faţă de cele arătate mai sus, cauza Vanjak c. Croaţiei de la CEDO, hotărârea din 14 ianuarie 2010.

De asemenea, a solicitat şi desfiinţarea hotărârii atacate prin cererea de recurs şi cu privire la procesul penal, în ceea ce priveşte latura civilă.

Judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea discutării admisibilităţii cererii, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen., până la data de 25 mai 2023.

În raportul întocmit aflat la dosarul Înaltei Curţi, filele x, magistratul asistent a concluzionat că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. este introdusă în termenul prevăzut de lege şi respectă dispoziţiile art. 434 alin. (1), art. 436, art. 437 lit. a),b) şi d) şi art. 438 din C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind menţionate numele şi prenumele recurentului, hotărârea care se atacă, precum şi semnătura apărătorului ales al părţii care a exercitat calea de atac în numele acestuia (împuternicirea avocaţială fiind ataşată cererii).

Îndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. rezultă din faptul indicării în cuprinsul motivelor de recurs în casaţie a temeiurilor de drept pe care se întemeiază calea de atac formulată, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 7 şi pct. 12 din C. proc. pen.

Magistratul asistent raportor opinează că se circumscriu cazului de recurs în casaţie prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. dor aspectele privind neîntrunirea condiţiilor de tipicitate obiective ale infracţiunii pentru care inculpat a fost condamnat, calea extraordinară de atac fiind admisibilă, în principiu, numai sub acest aspect.

Aspectele invocate de recurentul inculpat în argumentarea motivului de recurs în casaţie vizând cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. nu se circumscriu nici măcar formal dispoziţiilor legale antemenţionate, acest caz de recurs în casaţie fiind incident numai în situaţia în care pedeapsa stabilită de către instanţa de apel, prin raportare la toate normele de drept penal substanţial relevante pentru tratamentul sancţionator, este nelegală.

Totodată, criticile vizând latura civilă a cauzei nu se circumscriu niciunui caz de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

În raport cu cele expuse, magistratul asistent raportor opinează că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. este admisibilă numai sub aspectul criticilor de nelegalitate ce vizează condamnarea acestuia pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Prin încheierea de şedinţă din Camera de Consiliu din 25 mai 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, aflată la dosarul Înaltei Curţi, completul, în baza art. 440 alin. (4) din C. proc. pen. a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 85/A/2023 din data de 8 februarie 2023 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

S-a trimis cauza Completului C10, în vederea judecării cererii de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., s-a fixat termen la data de 15 iunie 2023, pentru când se vor cita părţile şi cu încunoştinţarea telefonică a apărătorului ales al recurentului inculpat A..

Pentru a se dispune astfel, completul a reţinut în sinteză ceea ce au reţinut prima instanţă şi instanţa de apel, precum şi aspectele mai sus menţionate din raportul magistratului asistent.

Verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., Înalta Curte constată că aceasta este admisibilă în principiu pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 440 din C. proc. pen. admisibilitatea cererii de recurs în casaţie se examinează în camera de consiliu de un complet format dintr-un judecător, după depunerea raportului magistratului asistent şi atunci când procedura de comunicare este legal îndeplinită.

În conformitate cu dispoziţiile art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., în cazul în care instanţa constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 434 - art. 438 din C. proc. pen., dispune prin încheiere admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie şi trimite cauza în vederea judecării căii extraordinare de atac.

Stabilind sfera titularilor dreptului de a formula recurs în casaţie, art. 436 alin. (1) din C. proc. pen. enumeră limitativ procurorul, inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în aceste din urmă cazuri exercitarea dreptului putându-se realiza, fie personal, fie prin reprezentant legal sau reprezentant convenţional cu împuternicire specială (avocat).

Totodată, referitor la conţinutul cererii de recurs în casaţie, art. 437 alin. (1) din C. proc. pen. a stabilit că aceasta trebuie să cuprindă numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţii ori, după caz, numele şi prenumele procurorului care exercită recursul în casaţie, precum şi organul judiciar din care acesta face parte (lit. a), indicarea hotărârii care se atacă (lit. b), indicarea cazurilor de recurs în casaţie pe care se întemeiază cererea şi motivarea acestora (lit. c) şi semnătura persoanei care exercită recursul în casaţie (lit. d), rezultând, aşadar, din cuprinsul textului de lege menţionat că cererea de recurs în casaţie se caracterizează printr-un anumit formalism, fără a cărui respectare aceasta nu poate produce efectul învestirii instanţei cu soluţionarea pe fond a căii extraordinare de atac. Astfel, din conţinutul cererii trebuie să rezulte persoana care promovează recursul în casaţie, pentru a se putea verifica dacă aceasta se numără printre titularii căii extraordinare de atac sau are calitatea de reprezentant legal ori convenţional al titularului, domiciliul sau reşedinţa părţii, întrucât judecarea cauzei, ulterior admiterii în principiu, se face cu citarea părţilor (conform art. 445 din C. proc. pen.), hotărârea ce se atacă, voinţa de a recura respectiva hotărâre şi limitele acestei voinţe, dat fiind faptul că numai între aceste limite operează controlul instanţei de recurs, precum şi semnătura persoanei care a exercitat calea de atac.

Procedând la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de lege, Înalta Curte constată că cererea de recurs în casaţie este formulată în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel, conform dispoziţiilor art. 435 din C. proc. pen., de către inculpatul A., potrivit dispoziţiilor art. 436 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., împotriva unei hotărâri care poate fi atacată cu recurs în casaţie, conform art. 434 din C. proc. pen.

Totodată, cererea de recurs în casaţie îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) din C. proc. pen.

În ceea ce priveşte condiţia prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., în cuprinsul cererii de recurs în casaţie sunt indicate cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi pct. 12 din C. proc. pen. şi motivarea căii de atac.

În motivarea cererii de recurs în casaţie, inculpatul A. a susţinut că, prin Sentinţa penală nr. 162 din data de 17 august 2022 a Judecătoriei Negreşti Oaş, s-a individualizat pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare, dispunându-se suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, conform dispoziţiilor art. 91 din C. pen. şi s-a stabilit un termen de supraveghere de 2 (doi) ani, conform dispoziţiilor art. 92 din C. pen.

A mai arătat că instanţa de apel a reindividualizat pedeapsa aplicată, apreciind că este nejustificat de mică, prin raportare la gravitatea infracţiunii comise, amploarea activităţii infracţionale, faptul că inculpatul recurent nu a încercat să acopere, măcar în parte prejudiciul cauzat părţilor civile, astfel s-a individualizat pedeapsa de 3 (trei) ani închisoare, dispunând suspendarea sub supraveghere a acestei pedepse, în baza dispoziţiilor art. 91 şi art. 92 din C. pen., stabilind un termen de încercare de 4 (patru) ani.

Astfel, a susţinut că motivul prevăzut de dispoziţiile art. 348 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., invocat în cadrul cererii de recurs în casaţie vizează aspectul că recurentul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală. Cu referire la tipicitatea faptei a arătat că motivarea este generică şi abstractă. În ceea ce priveşte elementul material, a expus consideraţii teoretice vizând infracţiunea simplă, infracţiunea continuă, infracţiunea complexă, infracţiunea de obicei şi infracţiunea derivată, unitatea şi pluralitatea de infracţiuni.

Cu referire la infracţiunea de obicei, a mai arătat că fiecare act privit în individualitatea lui nu are relevanţă infracţională, trebuind luate în considerare toate faptele din care rezultă obişnuinţa autorului, iar în ceea ce priveşte consumarea şi epuizarea, a expus că infracţiunea de obicei se consumă într-un anumit interval de timp în care se realizează un număr suficient de acte de executare identice din care rezultă obişnuinţa.

Astfel, a arătat că, în cauză, rezultă doar din declaraţiile persoanelor vătămate, constituite parte civilă, că aproximativ în perioada septembrie - decembrie 2019 inculpatul recurent a desfăşurat activităţi de cămătărie, deci a efectuat împrumuturi pentru care a perceput dobândă, martorul G. ascultat în calitate de martor, fiind de fapt persoana vătămată, astfel că restul declaraţiilor de martor nu sunt în măsură a dovedi, la standardul rezonabil al probei, fără posibilitatea unei îndoieli rezonabile, că acesta a săvârşit faptele, care analizate singular nu ar constitui infracţiune, ca şi un obicei, o obişnuită, o îndeletnicire. Mai mult, a arătat că acesta are venituri licite, deci nu este din acest punct de vedere vulnerabil în a săvârşi o infracţiune.

Din acest punct de vedere, a arătat că este evident că tipicitatea faptei, caracterul de obişnuinţă, săvârşirea aceleia ca îndeletnicire, nu au fost dovedite, astfel recurentul inculpat a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, nu există tipicitatea faptei, nu s-a putut proba la standardul probei că aceste fapte, în ansamblu, au fost săvârşite ca şi îndeletnicire.

În ceea ce priveşte aplicarea greşită a legii, respectiv faptul că s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, conform dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., raportat la dispoziţiile art. 16 lit. a) din C. proc. pen., motive de înlăturare a greşitei aplicări a legii, în sensul că infracţiunea de obicei poate fi săvârşită numai în forma consumată, după epuizarea ultimului act material, or, în cauză s-a pedepsit forma tentată a infracţiunii, nu s-a putut face dovada consumării acesteia.

În continuare, a expus consideraţii teoretice cu privire la infracţiunea consumată, momentul epuizării, apreciind că, deoarece nu s-au putut stabili cu exactitate sumele de bani remise spre împrumut, cuantumul dobânzii, sumele remise, motivarea hotărârii atacate nu poate delimita forma tentată a infracţiunii concrete de consumarea acesteia, tentativa nefiind pedepsită.

În ceea ce priveşte individualizarea pedepsei, a arătat că aceasta nu are ca şi individualizare şi modalitate de executare caracteristicile necesare unei sancţiuni care să atingă scopul pentru care a fost introdusă în lege, deoarece identificarea acesteia nu se bazează pe motive raportate la circumstanţele personale ale inculpatului, dar nici pe circumstanţele reale ale faptei.

A mai arătat că, în cauza de faţă, instanţa a făcut o individualizare improprie a sancţiunii penale şi a modalităţii de aplicare, iar motivarea raţiunii aplicării acesteia este generic.

Un al doilea motiv de recurs în casaţie vizează rejudecarea cauzei în procedura de cameră preliminară, recurentul inculpat arătând că s-a reţinut, în cazul infracţiunii de cămătărie, ca martor, numitul G. care, în opinia instanţei de apel putea să participe la proces ca şi persoană vătămată, dar a optat pentru calitatea de martor, recurentul apreciind că o persoană citată în procesul penal nu are opţiunea de a participa în altă calitate în acest raport juridic, mai puţin constituirea de parte civilă.

Mai mult, fiind persoana prejudiciată, în opina recurentului, acesta trebuia să fie citat ca şi persoană vătămată, ca subiect pasiv secundar al infracţiunii, în caz contrar fiind necesară trimiterea cauzei la parchet pentru refacerea rechizitoriului.

În continuare, a arătat că, în practica judiciară s-a pus problema, dacă infracţiunea de camătă, prevăzută de art. 351 din C. pen., are un subiect pasiv secundar, dacă acesta trebuie indicat în rechizitoriu şi care este sancţiunea neindicării lui.

Astfel, a arătat că potrivit art. 351 din C. pen. constituie infracţiunea de camătă darea de bani cu dobândă, ca îndeletnicire, de către o persoană neautorizată, opinia doctrinară fiind în sensul că persoanele al căror patrimoniu este afectat prin practicarea unor împrumuturi ce intră sub incidenţa prevederilor sus-menţionate pot să fie subiecţi pasivi secundari ai infracţiunii, în acest sens pronunţându-se şi doctrina românească tradiţională. În ceea ce priveşte situaţia în care subiectul pasiv secundar, care are calitatea de persoană vătămată în cauză, nu a fost indicat în rechizitoriu, în cauză s-ar putea pune în discuţie, în opinia inculpatului, neregularitatea actului de sesizare.

În condiţiile în care în cauză s-a pus problema citării unei persoane subiect secundar al infracţiunii ca şi martor, a susţinut că instanţa de judecată nu a fost legal sesizată, deoarece toate persoanele subiect secundar al infracţiunii de camătă se impune a fi citate ca şi persoană vătămată, pentru considerentele anterior imediat expuse.

Cum acţiunea civilă are soluţionare în funcţie de soluţionarea laturii penale, a solicitat desfiinţarea hotărârii atacate prin cererea de recurs şi cu privire la procesul penal, în ceea ce priveşte latura civilă.

Înalta Curte a reţinut că, printre alte condiţii, admiterea în principiu a recursului în casaţie este condiţionată de constatarea că motivul pe care aceasta se sprijină este dintre cele prevăzute în art. 438 din C. proc. pen.

Prin cererea de recurs în casaţie formulată, inculpatul A. a invocat cazurile de recurs în casaţie prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7, potrivit căruia, hotărârile sunt supuse casării "dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" şi pct. 12 din C. proc. pen., potrivit căruia, hotărârea este supusă casării atunci când "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege".

Prin raportare la cazurile de casare invocate şi motivele de recurs în casaţie, astfel cum au fost dezvoltate, judecătorul de filtru din cadrul Înaltei Curţi apreciază că se circumscriu cazului de recurs în casaţie prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. doar chestiunile privind neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii pentru care a fost condamnat inculpatul A., din perspectiva realizării unei corespondenţe depline între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a recurentului inculpat nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, recursul în casaţie fiind admisibil în principiu numai sub acest aspect.

Astfel, cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. nu permite o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt ale instanţei a cărei hotărâre a fost atacată neputând fi cenzurate în niciun fel.

În cauza de faţă, pe lângă neîntrunirea elementelor de tipicitate a infracţiunii de camătă, prevăzută şi pedepsită de dispoziţiile art. 351 din C. pen., inculpatul a învederat, în argumentarea acestui motiv de casare şi că singurele probe avute în vedere de instanţe la momentul condamnării sale sunt declaraţiile persoanelor vătămate constituite parţi civile şi declaraţia martorului G., declaraţiile celorlalţi martori nefiind în măsură a dovedi, la standardul rezonabil al probei, fără posibilitatea unei îndoieli rezonabile, că acesta a săvârşit faptele de care este acuzat.

Înalta Curte a constatat că, prin aceste argumente, inculpatul recurent urmăreşte reinterpretarea materialului probator administrat în cauză, contestând chiar starea de fapt stabilită în mod definitiv de către instanţa de fond şi confirmată de cea de prim control judiciar.

Ca atare, numai sub aspectul neîntrunirii elementelor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii prevăzute de art. 351 din C. pen. recursul în casaţie este admisibil.

Cu referire la motivele vizând cazul de recurs în casaţie prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., Înalta Curte a constatat că, prin intermediul acestui caz de casare pot fi cenzurate erorile care se produc în legătură cu stabilirea pedepsei principale, a pedepselor complementare sau accesorii, dar şi a măsurilor educative, fie prin aplicarea unei sancţiuni neprevăzute de lege, fie prin nerespectarea limitelor legale ori a tratamentului sancţionator.

Stabilirea încadrării juridice a faptei este rezultatul operaţiunii de stabilire a corespondenţei între fapta pretins comisă şi modelul abstract rezultat din norma de incriminare incidentă, implicând o evaluare a particularităţilor factuale ale cauzei, constituind prerogativa instanţei învestite cu soluţionarea pe fond a dosarului şi nu a instanţei învestite cu soluţionarea cererii de recurs în casaţie.

Însă, criticile formulate de recurentul inculpat A. vizează greşita încadrare juridică dată faptelor, trimiterea cauzei spre rejudecare în procedura de cameră preliminară, precum şi modalitatea în care a fost soluţionată latura civilă a cauzei, aspecte ce nu se circumscriu nici măcar formal dispoziţiilor legale antemenţionate.

Pentru aceste considerente, având în vedere că cererea de recurs în casaţie îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 434 - art. 438 din C. proc. pen., iar în procedura de examinare a admisibilităţii recursului în casaţie se verifică doar aspectele strict formale care nu pun în discuţie chestiuni ce ţin de soluţionarea fondului recursului în casaţie, Înalta Curte, în baza art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., va admite în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 85/A/2023 din data de 8 februarie 2023 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Va trimite cauza la Completul 10 în vederea soluţionării cererii de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., stabilind termen la data de 15 iunie 2023, pentru când se vor cita părţile şi se va încunoştinţa telefonic apărătorul ales al recurentului inculpat.

La termenul de astăzi, apărătorul ales al recurentului inculpat A., în concluziile orale, în dezbateri a solicitat admiterea recursului în casaţie în limitele în care a fost admis în principiu, în baza dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. şi achitarea inculpatului, apreciind că hotărârea recurată este nelegală, întrucât fapta reţinută în sarcina acestuia nu corespunde modelului abstract de incriminare prevăzut de art. 351 din C. pen., iar în subsidiar, a formulat concluzii de rejudecare a cauzei.

În susţinere, a apreciat că fapta reţinută în sarcina recurentului inculpat nu îndeplineşte elementele de tipicitate, întrucât nu s-a dovedit repetitivitatea actelor materiale, specifică infracţiunii de camătă, care este o infracţiune de obicei şi a făcut trimitere la minuta întâlnire preşedinţilor instanţelor de judecată şi a procurorilor din cadrul Ministerului Public din 10 martie 2020, prin care s-a stabilit că în cazul infracţiunii de camătă, pentru fiecare act material, trebuie dovedit şi scopul de a obţine sume de bani, în mod nelegal. Or, acest aspect nu este incident în speţa de faţă, sens în care, a arătat că unii martori sunt persoane vătămate, unele persoane vătămate sunt martori, iar unele persoane vătămate sunt părţi civile şi altele nu.

Fără a face trimitere la chestiunile de fapt, a precizat că nu s-a dovedit caracterul repetat al acţiunilor de împrumutare de bani, cu obţinerea de dobânzi ilicite.

În opinia sa, părţile prejudiciate prin aşa-zisele împrumuturi se puteau adresa instanţei civile, insistând că nu este îndeplinită condiţia caracterului repetat al actelor materiale a infracţiunii de camătă, şi nici că inculpatul realiza venituri din această îndeletnicire, motiv pentru care, a apreciat că se impune admiterea recursului în casaţie, fapta reţinută în sarcina recurentului inculpat nefiind prevăzută de legea penală.

Concluziile reprezentantului Ministerului Public au fost arătate în detaliu în partea introductivă a prezentei decizii.

Examinând recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei instanţei de apel, în raport, cu motivele invocate ce se vor analiza numai prin prisma cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., în limitele încheierii de admitere în principiu a recursului în casaţie din data de 25 mai 2023, Înalta Curte constată recursul în casaţie declarat de inculpat, ca fiind nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta.

Prealabil analizei recursului în casaţie al inculpatului se impune a fi făcute câteva scurte consideraţii de ordin teoretic cu privire la natura juridică a recursului în casaţie şi referitor la cazul de recurs în casaţie invocat, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Astfel, prin C. proc. pen. intrat în vigoare la 1 februarie 2014, recursul în casaţie a devenit o cale de atac extraordinară, având ca scop verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Altfel spus pe calea recursului în casaţie nu se pot remedia o greşită apreciere a faptelor şi a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare, nu se judecă procesul propriu-zis, ci se verifică numai dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Legiuitorul român a prevăzut în conţinutul art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. că "Hotărârile sunt supuse casării când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cazul de casare menţionat este aplicabil doar în acele situaţii în care condamnarea inculpatului s-a realizat strict pentru o faptă, care, la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de apel, nu mai era prevăzută ca şi infracţiune. Simpla abrogare a unor texte de lege nu echivalează însă cu dezincriminarea faptelor, întrucât această operaţiune presupune doar ieşirea din vigoare a unei dispoziţii legale. Dezincriminarea intervine însă atunci când, după abrogarea unui text de lege ce sancţionează penal o faptă, aceasta nu îşi mai găseşte corespondent în legea nouă sau nu mai este incriminată printr-o altă dispoziţie legală în vigoare.

De asemenea, s-a statuat în doctrină dar şi pe cale jurisprudenţială că se subsumează noţiunii de neprevedere a faptei în legea penală cazurile în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii sub aspect obiectiv, întrucât legea nu mai prevede ca temei distinct de achitare decât lipsa vinovăţiei prevăzute de lege, singurul temei de achitare pentru lipsa laturii obiective neputând fi decât acela prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I "fapta nu este prevăzută de legea penală". Acelaşi temei include şi situaţiile referitoare la lipsa situaţiei - premisă a infracţiunii sau neîntrunirea condiţiilor privind subiecţii acesteia.

Înalta Curte, verificând considerentele deciziei instanţei de apel a constatat că aceasta a stabilit baza factuală şi în mod concret a şi evidenţiat-o în considerentele deciziei pronunţată.

Mai mult, curtea de apel a analizat condiţiile de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de camătă comisă de inculpatul A. şi a constatat că sunt întrunite potrivit art. 351 din C. pen.

Astfel, sub aspectul laturii obiective a infracţiunii de camătă, curtea a constatat că elementul material s-a realizat prin acţiunile repetate de dare de bani cu dobândă, ca îndeletnicire, de către o persoană neautorizată, către persoanele fizice enumerate (persoanele vătămate şi martorul G., a cărui opţiune de a nu participa ca persoană vătămată în procesul penal nu este aptă să afecteze tipicitatea infracţiunii). Nu are relevanţă cuantumul dobânzii, infracţiunea fiind tipică chiar dacă dobânda cerută este mai mică decât cea practicată pe piaţa bancară. În cauză, inculpatul percepea dobânzi de 20% din suma împrumutată. Infracţiunea de camătă este una de obicei, fiind necesară comiterea unui număr suficient de acte materiale din care să rezulte obişnuinţa, îndeletnicirea autorului. Astfel, fiecare faptă, privită individual, nu are semnificaţie penală, ci doar împreună reliefează obişnuinţa autorului de a săvârşi infracţiunea.

Curtea de apel a apreciat că remiterile succesive şi maniera elaborată în care inculpatul a urmărit să-şi asigure recuperarea sumelor împrumutate şi a dobânzilor aferente sunt apte să conducă la reţinerea întrunirii cerinţei esenţiale ataşate elementului material, privind realizarea acţiunii ca îndeletnicire.

Curtea a reţinut, totodată, că inculpatul nu beneficia de o autorizaţie care să îi permită acordarea de împrumuturi cu dobândă, prin adresa cu nr. x din 17.02.2020 Ministerul Finanţelor Publice Agenţia Naţională de Administrare Fiscală comunicând faptul că inculpatul nu figurează în evidenţe ca persoană fizică autorizată, nu figurează cu venituri din activităţi independente, ci figurează doar cu venituri din jocuri de noroc.

Urmarea imediată o constituie vătămarea relaţiilor sociale referitoare la încălcarea monopolului bancar şi "financiar nebancar" privind acordarea de împrumuturi băneşti cu dobândă şi la siguranţa cetăţenilor în acest domeniu de activitate rezervat exclusiv anumitor categorii de profesionişti.

Legătura de cauzalitate dintre elementul materiale şi urmarea imediată se prezumă, rezultând din materialitatea faptei.

Înalta Curte consideră că în recursul în casaţie declarat de inculpatul A. prin apărătorul său, critica susţinută, de altfel şi în concluziile orale, în dezbateri asupra recursului în casaţie cu privire la faptul că nu s-a dovedit repetitivitatea actelor materiale specifice infracţiunii de camătă, ca infracţiune de obicei, excedează examinării în calea de atac a recursului în casaţie, întrucât reanalizarea probelor nu poate fi efectuată, în raport, cu natura juridică a recursului în casaţie.

De asemenea, Înalta Curte constată că situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel, în condiţiile expuse în detaliu în considerentele prezentei decizii cu privire la ceea ce a stabilit instanţa de apel, a dobândit un caracter definitiv, ceea ce conduce la imposibilitatea schimbării acesteia.

Altfel spus, reinterpretarea argumentelor expuse de curtea de apel cu privire infracţiunea de camătă comisă de inculpatul A. faţă de critica susţinută cu privire la lipsa caracterului repetat al actelor materiale nu poate fi examinată atâta timp cât se tinde la schimbarea situaţiei de fapt, ceea ce nu este posibil în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie.

De altfel, caracterul repetat al infracţiunii de camătă rezultă din remiterile succesive şi maniera elaborată în care inculpatul a urmărit să-şi asigure recuperarea sumelor împrumutate şi a dobânzilor aferente apte să conducă la reţinerea întrunirii cerinţei esenţiale ataşate elementului material, privind realizarea acţiunii, ca îndeletnicire.

În unele aspecte teoretice din doctrină a unor autori, s-a evidenţiat în mod concret modalitatea de apreciere asupra condiţiei referitoare la "darea de bani cu dobândă" pentru a fi considerată o îndeletnicire, respectiv să fie comisă de mai multe ori pentru a avea caracter penal (de cel puţin 3 ori) (Noul C. pen., Note, Corelaţii, Explicaţii, coord. Mihai Adrian Hotca, autori Mirela Gorunescu, Norel Neagu, Constantin Nedelcu, Maxim Dobrinoiu, Mircea Constantin Sinescu, Lamya-Diana Al-Kawadri, Radu Slăvoiu, Radu-Florin Geamănu, Adrian Hărătău, Editura C.H.Beck, Bucureşti 2014, pagina 626).

Or, raportând şi aspectele teoretice mai sus menţionate la baza factuală reţinută de către curtea de apel, în mod concret există cinci acte materiale comise, aşa încât caracterul repetat al cerinţei legale enunţate pentru a fi considerată o îndeletnicire cu accepţiune penală este îndeplinită, realizând tipicitatea obiectivă a infracţiunii de camătă prevăzută de art. 351 din C. pen., ca fiind comisă de inculpatul A.

Înalta Curte consideră că între baza factuală stabilită de către instanţa de apel şi condiţiile de tipicitate obiectivă pentru infracţiunea de camătă şi analizate de aceasta, există o deplină concordanţă, aşa încât nu este aplicabil cazul de recurs în casaţie invocat, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 85/A/2023 din data de 08 februarie 2023 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. se va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 85/A/2023 din data de 08 februarie 2023 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 15 iunie 2023.

GGC - ED