Statutory interest on compensatory damages for non-performance of an obligation to do: exclusion of Art. 1536 Civil Code for execution by equivalent

Neexecutarea obligaţiei de a face. Executare prin echivalent. Obligația de a plăti daune-interese compensatorii, stabilită pe cale judiciară. Lipsa incidenței dispozițiilor art. 1536 din Codul civil

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligații. Executarea obligațiilor. Executarea silită a obligaţiilor

Index alfabetic: Acţiune în daune-interese

Obligaţie de a da

Neexecutarea obligaţiilor

Obligaţie de a face

C. civ., art. 1226 alin. (1), art. 1350, art. 1516 alin. (1), art. 1531 alin. (1)-(2), art. 1536

Potrivit dispoziţiilor art. 1536 C.civ., în ipoteza altor obligații decât cele de a plăti o sumă de bani, dacă acestea sunt executate cu întârziere, creditorul are dreptul la plata unor daune-interese moratorii egale cu dobânda legală.

Daunele-interese moratorii presupun executarea în natură, cu întârziere a obligaţiei de a face, fiind excluse în cazul executării prin echivalent.

Astfel, în cazul în care reclamanţii s-au desistat de capătul de cerere privind executarea silită în natură a obligației de a face - transmiterea dreptului de proprietate - şi au optat numai pentru executarea prin echivalent, obţinând în instanţă obligarea pârâtului la plata unei sume de bani cu titlu de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat prin neexecutarea obligației de a transmite dreptul de proprietate asupra imobilelor, evaluarea legală a daunelor-interese moratorii solicitate ulterior se circumscrie sferei obligaţiilor care au ca obiect prestaţia de a da o sumă de bani.

Astfel, obligaţia de a da, respectiv de a plăti o sumă de bani nu este echivalentă cu obligaţia de a face, respectiv de a încheia un contract de vânzare-cumpărare, astfel că obligaţia executată de pârât nu se înscrie în ipoteza art. 1536 C. civ.

Prin urmare, debitorul obligației de a face, sancționat la plata de daune-interese pentru neexecutarea obligației, nu mai poate fi sancționat încă o dată, pentru o pretinsă executare cu întârziere a obligației de a face.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1028 din 2 mai 2023

1. Prin cererea înregistrată la data de 25 martie 2020 pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă sub nr. x/3/2020, reclamanţii A. S.R.L. (actuala B. S.R.L.) şi C., în contradictoriu cu pârâtul D., au solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 3.371.183,86 lei, reprezentând dobândă legală, ca urmare a întârzierii la plată a debitului principal în cuantum de 2.000.000 EUR, calculată de la data de 15.09.2014 până la momentul plăţii efective, 07.05.2018.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 192 C. proc. civ., art. 1.536 C. civ., art. 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011.

Prin sentința civilă nr. 445 din 24 februarie 2021 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, s-a admis în parte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

S-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A. S.R.L. (actuala B. S.R.L.) şi C., fiind obligat pârâtul D. să plătească reclamanţilor suma de 654.331,58 lei, cu titlu de dobândă legală penalizatoare calculată conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, asupra echivalentului în lei al sumei de 2.000.000 EUR, la cursul B.N.R. din data de 07.05.2018, pentru perioada 16.03.2017-07.05.2018.

S-a respins în rest, ca prescrisă, acţiunea.

A fost obligat pârâtul să plătească reclamanţilor suma de 10.148,31 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

2. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții B. S.R.L. (fostă A. S.R.L.) şi C., prin care au solicitat schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune și admiterii în întregime a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

De asemenea, a declarat apel incident pârâtul D., prin care a solicitat schimbarea în tot a sentinței primei instanțe, cu consecința respingerii în întregime a cererii de chemare în judecată, în principal, ca neîntemeiată iar, în subsidiar, ca prescrisă.

Prin decizia civilă nr. 1137A din 05 septembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Bucureşti, Secția a VI-a civilă, s-a admis apelul incident formulat de pârâtul D., fiind schimbată în tot sentința apelată.

S-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.

S-a respins ca rămasă fără obiect excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

S-a respins ca nefondat apelul principal formulat de reclamanţii C. și B. S.R.L.

Au fost obligați reclamanţii la plata sumei de 5.074 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxă judiciară de timbru.

3. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții B. S.R.L. (fostă A. S.R.L.) și C., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care au solicitat casarea în întregime a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel. De asemenea, au solicitat cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea recursului, s-a arătat că, prin decizia recurată, curtea de apel a concluzionat greșit că nu se poate reține incidența prevederilor art. 1.536 C. civ., astfel încât D. să poată fi obligat la daune-interese moratorii egale cu dobânda legală, având în vedere că, pe de o parte, acesta nu și-a executat obligația asumată prin convenția acționarilor semnificativi ai E. S.A. iar, pe de altă parte, reclamanții, în calitate de creditori, au solicitat obligarea acestuia la plata unei sume de bani, iar nu executarea în natură a obligației.

Recurenţii au invocat că, în cauză, contrar celor reținute de instanța de apel, sunt aplicabile dispozițiile art. 1.536 C. civ., întrucât obligațiile asumate de către pârât, neexecutate, aveau caracterul de veritabile obligații de a face.

Astfel, prin convenția acționarilor semnificativi ai E. S.A. s-a prevăzut că prețul de 2.000.000 EUR al acțiunilor și creanțelor cesionate intimatului se va achita prin transferul direct și/sau indirect al dreptului de proprietate asupra unor imobile determinabile conform anexei nr. 18 la convenție. Ca urmare a întârzierii la executare, reclamanții s-au adresat instanței în cadrul dosarului nr. x/3/2014, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 2.000.000 EUR, reprezentând echivalentul în bani a obligației de a face asumate de către debitor.

Prin sentința civilă nr. 7272 din 21 decembrie 2015 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă s-a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 2.000.000 EUR, la cursul BNR de la data efectuării plății, reprezentând contravaloarea acțiunilor și creanțelor cesionate în temeiul convenției părților. Se arată că această hotărâre a rămas definitivă ca urmare a perimării apelului formulat de D., intervenirea sancțiunii perimării fiind constatată prin decizia civilă nr. 302 din 15 februarie 2018.

În opinia recurenților, concluzia instanței de apel potrivit căreia, în cauză, nu sunt incidente dispozițiile art. 1.536 C. civ., întrucât nu s-a solicitat executarea în natură a obligației, contravine atât dispozițiilor art. 1.226 alin. (1) C. civ., cât și art. 1.350, 1.516 alin. (1) C. civ. coroborate cu art. 1.531 alin. (1) și (2) teza I C. civ.

S-a arătat că manifestarea opțiunii creditorilor în sensul solicitării executării prin echivalent a creanței nu poate conduce la schimbarea naturii obligației inițiale, aceasta rezultând și din interpretarea art. 1.226 alin. (1) C. civ., care prevede că obiectul obligației este prestația la care se angajează debitorul. Debitul principal în raport de care au solicitat dobânda legală a fost acordat de instanță ca urmare a neîndeplinirii unei obligații de a face iar daunele moratorii se cumulează întotdeauna atât cu executarea în natură a obligației, cât și cu plata daunelor-interese compensatorii. De asemenea, dobânda legală a fost solicitată pentru neîndeplinirea la termen a obligațiilor debitorului, cuantumul dobânzii legale fiind determinat prin raportare la perioada în care pârâtul s-a aflat în întârziere, respectiv 15.09.2014, data promovării cererii ce a făcut obiectul dosarului nr. x/3/2014-07.05.2018, data efectuării plății debitului principal.

Au concluzionat recurenții că, în contextul în care art. 1.536 C. civ. prevede expres că executarea cu întârziere dă întotdeauna dreptul la daune-interese egale cu dobânda legală, de la data la care debitorul este în întârziere asupra echivalentului în bani al obligației, rezultă cu evidență că neexecutarea la timp echivalează cu o executare defectuoasă, conferind creditorului dreptul la daune-interese.

La data de 07 februarie 2023 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimatul D., prin care s-a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

4. Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Recurenții au invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că raționamentul instanței de apel care a fundamentat concluzia potrivit căreia nu sunt incidente dispoziţiile art. 1.536 C. civ., întrucât nu s-a executat în natură a obligația de a face, contravine atât dispozițiilor art. 1.226 alin. (1) C. civ., cât și art. 1.350, 1.516 alin. (1) C. civ. coroborate cu art. 1.531 alin. (1) și (2) teza I C. civ.

În dezvoltarea acestei critici recurenții au subliniat faptul că pârâtul şi-a asumat obligația contractuală de a face, constând în transferarea în mod direct sau indirect a dreptului de proprietate asupra unor imobile. În contextul executării cu întârziere a obligației de a face, recurenții au solicitat şi au obținut obligarea pârâtului la plata sumei de 2.000.000 de Euro, reprezentând contravaloarea acțiunilor şi creanțelor cesionate pârâtului, respectiv echivalentul în bani al obligației de a face.

În continuare, după redarea dispozițiilor art. 1.350 alin. (1) şi 1.516 alin. (1) şi (2) C. civ., recurenții au învederat libertatea creditorilor de a alege remediile de care înțeleg să uzeze în caz de neexecutare a obligației asumate de debitor, subliniind că manifestarea opțiunii creditorului în sensul solicitării prin echivalent a creanței sale nu poate duce la schimbarea naturii obligației inițiale, în acest sens fiind şi dispozițiile art. 1.226 alin. (1) C. civ.

Au conchis recurenții că înlocuirea creanței inițiale - obligația de a face - cu echivalentul în bani al acestei obligații nu transformă obligația inițială, aşa cum a reţinut instanţa de apel, echivalentul în bani fiind datorat tocmai în virtutea obligației inițiale.

Faţă de aceste critici, instanţa de recurs reține că, într-adevăr, potrivit art. 1.350 C. civ., în raporturile dintre părți, forța obligatorie a contractului implică şi regula conformității executării, ceea ce presupune, pe lângă dreptul creditorului de a obţine îndeplinirea exactă (conformă) a obligațiilor şi dreptul său la remedii în caz de neexecutare. Codul civil reglementează remediile pe care le are la îndemână creditorul în caz de neexecutare fără justificare a obligațiilor debitorului, la art. 1.516 C. civ., potrivit căruia creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligației. Condiția fundamentală a invocării remediilor constă în existența unei neexecutări, totale sau parțiale ori o executare cu întârziere a obligației asumate de debitor.

Mai reține instanţa de recurs că executarea silită în natură este un remediu natural, acesta ducând la atingerea scopului contractual așteptat pe calea executării obligațiilor contractuale în mod natural. Daunele-interese reprezintă un remediu substitutiv, care duce la atingerea scopului contractului prin substituirea căii naturale de realizare a contractului.

Din memoriul de recurs rezultă că întreg raționamentul care fundamentează argumentația recurenților pleacă de la echivalența pe care o pun aceștia între executarea în natură şi executarea prin plata daunelor-interese, învederând că executarea prin echivalent nu duce la schimbarea naturii obligației inițiale, obiectul obligației inițiale rămânând prestația inițială promisă de debitor. Concluzia care decurge din acest raționament este aceea că înlocuirea creanței inițiale - obligația de a face - cu echivalentul în bani al acestei obligații nu transformă obligația inițială, contrar celor statuate de instanţa de apel.

Instanţa de recurs constată, dimpotrivă, că executarea silită în natură tinde la obţinerea, pe cât posibil, chiar a obiectului contractului, pe când prin intermediul daunelor-interese se urmăreşte obţinerea unei sume de bani pe care debitorul este obligat să o plătească în scopul reparării prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării culpabile a obligațiilor contractuale.

Este evident că raportul juridic inițial subzistă, despăgubirile fiind datorate tot în baza obligației inițiale, însă nu poate fi negată distincția clară dintre executarea în natură şi cea prin echivalent, respectiv prin plata de daune-interese.

Mai departe, obligația de a face, cum este cea asumată de pârât prin contractul încheiat cu recurenții din prezenta cauză, respectiv obligaţia de a încheia un contract de vânzare-cumpărare a unor imobile, putea fi executată în natură, prin suplinirea acordului debitorului, legiuitorul prevăzând în acest sens posibilitatea pronunţării unei hotărâri care să ţină loc de contract.

Or, este dincolo de orice tăgadă că recurenții au supus instanței de judecată, în cadrul dosarului nr. x/3/2014, aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, în care a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 7272/21.12.2015, doar cererea de obligare a pârâtului la plata sumei de 2.000.000 Euro, cu titlu de daune-interese pentru neexecutarea obligațiilor asumate în temeiul Convenției acţionarilor semnificativi ai E. S.A, a Contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni şi a Contractului de cesiune de drepturi de creanță, toate încheiate la data de 13.03.2013.

Desistându-se de capătul de cerere privind executarea silită în natură a obligației de a face - transmiterea dreptului de proprietate -, recurenții au optat doar pentru executarea prin echivalent, solicitând obligarea pârâtului la plata unei sume de bani cu titlu de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat prin neexecutarea obligației de a transmite dreptul de proprietate asupra imobilelor. Obligația contractuală neexecutată este însăși obligația de a face, respectiv obligaţia de a transmite dreptul de proprietate asupra imobilelor.

Prin urmare, ca o consecință a opțiunii creditorului de a recurge la remediul daunelor-interese, obligația debitorului a fost executată silit prin echivalent, respectiv prin plata unor sume de bani menite să acopere prejudiciul cauzat prin neexecutare.

Înalta Curte mai reţine că, prin cererea de chemare în judecată, recurenții au solicitat obligarea pârâtului, în temeiul art. 1.536 C. civ., la plata dobânzii legale datorată pentru plata cu întârziere a debitului principal în cuantum de 2.000.000 de Euro. Or, plata acestui debit s-a stabilit de instanță cu titlu de daune-interese pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin neexecutarea obligației de a face, constând în transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor. Obligația la plata sumei de 2.000.000 de Euro este o obligație de a da şi nu de a face, cum corect a reţinut şi instanţa de apel, fiind neîntemeiate criticile recurenților sub aspectul încălcării dispozițiilor art. 1.226 alin. (1) C. civ.

În analiză fiind o obligație de a da şi nu una de a face nu sunt incidente dispozițiile art. 1.536 C. civ., aspect judicios stabilit şi de instanța de apel.

Astfel, evaluarea legală a daunelor-interese se circumscrie sferei obligațiilor care au ca obiect prestația de a da o sumă de bani, situația care constituie modelul evaluării legale fiind reglementată în art. 1.535 C. civ. La aceasta legiuitorul a adăugat şi cazul obligațiilor de a face care pot fi evaluate în bani, situație complementară reglementată de art. 1.536 C. civ. În consecinţă, sediul evaluării daunelor-interese moratorii în cazul obligațiilor de a face şi al altor obligații decât cele pecuniare îl constituie art. 1.536 C. civ. Potrivit acestor dispoziţii legale, în ipoteza altor obligații decât cele de a plăti o sumă de bani, dacă acestea sunt executate cu întârziere, creditorul are dreptul la plata unor daune-interese moratorii egale cu dobânda legală. Rezultă astfel că în cazul executării cu întârziere a unei obligații de a face pot fi solicitate daune-interese în temeiul art. 1.536 C. civ., nu şi în cazul neexecutării sale.

Daunele-interese moratorii presupun executarea în natură, cu întârziere a obligaţiei de a face, fiind excluse în cazul executării prin echivalent.

Or, în cauza pendinte s-a stabilit cu putere de lucru judecat că obligația de a face asumată de pârât prin contract nu a fost executată şi nu mai putea fi executată, pârâtul fiind obligat la acoperirea prejudiciului cauzat prin neexecutarea acestei obligații, respectiv la plata sumei de 2.000.000 de Euro. Or, executarea prin echivalent la care au recurs recurenții nu este echivalentă cu executarea în natură a obligației de a face. Astfel, obligația de a da, respectiv de a plăti o sumă de bani, nu este echivalentă cu obligația de a face, respectiv de a încheia un contract de vânzare-cumpărare, astfel că obligația executată de pârât nu se înscrie în ipoteza art. 1.536 C. civ., contrar susținerilor recurenților.

Prin urmare, debitorul obligației de a face, sancționat la plata de daune-interese pentru neexecutarea obligației, nu mai poate fi sancționat încă o dată, pentru o pretinsă executare cu întârziere a obligației de a face.

Instanţa de recurs constată şi netemeinicia criticii recurenților privitoare la încălcarea principiului reparării integrale a prejudiciului, consacrat de art. 1.531 C. civ.

Astfel, principiul consacrat de legiuitorul român este acela că întotdeauna când debitorul nu şi-a îndeplinit obligațiile contractuale, creditorul poate să solicite executarea silită în natură. Însă, în cauza pendinte, recurenții au optat pentru executarea prin echivalent, au precizat cuantumul daunelor-interese care acoperă în integralitate prejudiciul cauzat prin neexecutarea obligației de a face, vizând evident şi timpul scurs până la data formulării acestor pretenții, şi au obținut obligarea pârâtului la plata acestei sume. Mai mult, obligația de a plăti suma de 2.000.000 de Euro a fost executată. Prin urmare, nu se poate susține întemeiat încălcarea art. 1.531 C. civ., în sensul neîndeplinirii integrale a obligației, de vreme ce evaluarea prejudiciului s-a făcut de înșiși recurenți şi a vizat însăși neexecutarea obligației de a face şi nu executarea acesteia cu întârziere.

O ultimă critică formulată de recurenți vizează faptul că statuările instanței de apel contravin ipotezei reglementate de dispozițiile art. 1.536 C. civ. pe care recurenții şi-au fundamentat pretențiile deduse judecăţii, respectiv punerea în întârziere a debitorului cu privire la echivalentul în bani a obligaţiei de a face executată cu întârziere, cuantumul dobânzii legale fiind determinat prin raportare la perioada în care pârâtul s-a aflat în întârziere, respectiv 15.09.2014, data promovării cererii ce a făcut obiectul dosarului nr. x/3/2014 - 07.05.2018, data efectuării plății debitului principal.

Înalta Curte constată netemeinicia acestei critici.

Aşa cum deja s-a arătat mai sus, instanţa de apel a evaluat corect situaţia de fapt şi demersurile procesuale la care au recurs recurenţii, a valorificat toate aspectele invocate de apelanți şi a stabilit că nu sunt incidente dispoziţiile art. 1.536 C. civ., întrucât obligaţia de a face nu a fost executată în natură, pârâtul executând obligaţia de a da, situaţiile nefiind echivalente.

Or, critica recurenţilor faţă de statuările instanței de apel nu a fost dublată de niciun argument în drept, susţinerea acestora fiind în sensul că sunt incidente dispoziţiile art. 1.536 C. civ. întrucât obligaţia de a da a fost executată în baza raportului juridic iniţial, echivalentul în bani fiind datorat tocmai în virtutea obligaţiei iniţiale. Aceste susţineri au fost analizate de instanţa de apel şi înlăturate argumentat, recurenţii neprezentând critici de nelegalitate relative la modalitatea de executare a obligației, context în care susţinerea recurenţilor rămâne o simplă afirmaţie inaptă să demonstreze raționamentul greşit al instanţei de apel în aplicarea legii, lipsită de valoare juridică şi care nu poate conduce la constatarea incidenţei motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, pentru toate aceste considerente, găsind neîntemeiate toate motivele de casare invocate de recurenţii C. şi B. S.R.L. (fostă A. S.R.L.), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul ca nefondat, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ.