Loan restitution statute of limitations: registered mail delivery to registered domicile as valid interruption of prescription

Şedinţa publică din data de 25 mai 2023

Asupra recursului dedus judecăţii, reţine următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la 31 octombrie 2018 pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă, sub nr. x/2018, reclamantul A., a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., obligarea pârâtului la plata sumei de 152.090 euro (708.739 RON) şi a dobânzii legale, de la scadenţă până la data plăţii efective şi a cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii, motivat de faptul că a intervenit prescripţia dreptului la acţiune şi că acesta a achitat suma de 152.090 euro până la 21 mai 2015.

2. Judecata la Tribunalul Timiş şi hotărârea acestei instanţe

Prin încheierea din 22 aprilie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârât prin întâmpinare.

Prin sentinţa nr. 554/PI din 25 martie 2021, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B.; a obligat pârâtul la plata, în favoarea reclamantului, a sumei de 152.090 euro sau a echivalentului în RON, la cursul BNR de la data plăţii efective; a respins, în rest, cererea, fără a acorda cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea Curţii de Apel Timişoara

Prin decizia nr. 80 din 30 martie 2022, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinţei nr. 554 PI din 25 martie 2021 şi a încheierii din 22 aprilie 2019, pronunţate de Tribunalul Timiş, secţia I civilă, ca neîntemeiat; a obligat pârâtul-apelant la plata sumei de 3.827,9 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, către reclamantul-intimat A..

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 80 din 30 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a declarat recurs pârâtul B., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că recursul vizează greşita aplicare de către instanţa de apel a normelor de drept material ce vizează prescripţia dreptului material la acţiune.

Arată că termenul de prescripţie a început să curgă sub imperiul C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, fiind aplicabile dispoziţiile art. 1.522 C. civ. care prevede la alin. (2) că transmiterea unei somaţii fără a se face dovada comunicării acesteia nu are efectul punerii în întârziere a debitorului.

Învederează că, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 1522 alin. (2) şi 2540 C. civ., rezultă că recurentul nu a fost niciodată pus în întârziere, nefiindu-i comunicată somaţia indicată de reclamant, astfel încât termenul de prescripţie nu a fost întrerupt, acesta împlinindu-se la 21 mai 2018. Cum cererea de chemare în judecată a fost înregistrată după împlinirea termenului de prescripţie, recurentul a apreciat că pretenţiile reclamantului trebuiau respinse întrucât a intervenit prescripţia dreptului material la acţiune.

Susţine că, deşi instanţa de apel a redat integral dispoziţiile art. 1.522 C. civ., a omis să analizeze prevederile alin. (2) ale textului de lege, potrivit cărora notificarea se comunică prin executor sau prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicării. Astfel, instanţa de apel a prezumat faptul că notificarea a fost comunicată, deşi plicul nu a fost niciodată ridicat, nefiind asigurată dovada comunicării.

Procedând în această manieră, instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 1.522 alin. (2) C. civ., limitându-se să presupună că simpla depunere la oficiul poştal a unei recomandate cu confirmare de primire are valoarea juridică a unei dovezi de comunicare în sensul dat acestei noţiuni prin dispoziţiile aceluiaşi articol.

Recurentul invocă jurisprudenţa în materie cu privire la faptul că cel care promovează o cale de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti, recurgând, în acest scop, la depunerea cererii de apel sau a celei de recurs, prin e-mail, trebuie să se asigure şi de eficienţa demersului său, respectiv de faptul că cererea de declarare a căii de atac a ajuns, în mod efectiv, la instanţa la care această cale se depune potrivit legii.

Aplicând acelaşi raţionament şi în litigiul de faţă, recurentul apreciază că reclamantul ar fi trebuit să transmită somaţia de care se prevalează, fie prin executor judecătoresc, fie prin orice alt mijloc capabil să asigure, în mod efectiv, dovada comunicării întrucât simpla scrisoare recomandată cu confirmare de primire, dacă şi în măsura în care nu ajunge efectiv la destinatarul ei, nu satisface exigenţele art. 1.522 alin. (2) C. civ.

Mai arată că plicul nici nu avea cum să fie ridicat, deoarece recurentul se afla în Germania, conform înscrisurilor aflate la dosar.

Recurentul afirmă că, în cazul în care legiuitorul ar fi dorit ca punerea în întârziere să aibă loc prin simpla expediere a unei notificări, acesta nu ar fi condiţionat efectele punerii în întârziere de existenţa unei dovezi de comunicare.

5. Întâmpinarea

Intimatul a depus întâmpinare la 19 iulie 2022, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 16 februarie 2023, a fost admis în principiu recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 80 din 30 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă şi a fost fixat termen de judecată la 25 mai 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recursul declarat de pârâtul B. a fost întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinându-se că instanţa de apel a nesocotit prevederile art. 2537 şi art. 1522 C. civ. referitoare la întreruperea prescripţiei, reţinând nelegal că a fost pus în întârziere de către reclamant, prin somaţia trimisă la 21 mai 2015, cu privire la pretenţiile acestuia ce fac obiectul judecăţii, deoarece această somaţie nu întruneşte cerinţele prevăzute de art. 1522 C. civ., neavând natura juridică a unui act întrerupător de prescripţie.

Se reţine că, potrivit art. 1522 C. civ. "Debitorul poate fi pus în întârziere fie printr-o notificare scrisă prin care creditorul îi solicită executarea obligaţiei, fie prin cererea de chemare în judecată", iar conform alin. (2) al aceluiaşi articol "Dacă prin lege sau prin contract nu se prevede altfel, notificarea se comunică debitorului prin executor judecătoresc sau prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicării".

Din interpretarea acestor dispoziţii rezultă că notificarea la care face trimitere art. 1522 C. civ. este orice act scris prin care cel care pretinde o sumă cere debitorului acesteia să o achite, nefiind necesar ca acest act scris să fie comunicat debitorului prin executor judecătoresc, ci şi prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicării.

În ceea ce priveşte dovada comunicării, se constată că, potrivit situaţiei de fapt stabilite de către instanţele fondului, pe care se grefează controlul de legalitate realizat în recurs, documentele depuse de pârât de la autorităţile germane nu stabilesc un domiciliu al părţii, ci privesc formalităţi privind datele fiscale ale pârâtului apelant, iar din înscrisurile depuse la dosar (contract de vânzare cumpărare încheiat de apelantul pârât în luna septembrie 2020, acte de executare silită întocmite în perioada 2014-2022) rezultă că apelantul pârât figurează cu domiciliul în Timişoara, adresă la care a fost comunicată şi somaţia de restituire a împrumutului.

Conform art. 91 C. civ. (1) Dovada domiciliului şi a reşedinţei se face cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate. (2) În lipsa acestor menţiuni ori atunci când acestea nu corespund realităţii, stabilirea sau schimbarea domiciliului ori a reşedinţei nu va putea fi opusă altor persoane. (3) Dispoziţiile alin. (2) nu se aplică în cazul în care domiciliul sau reşedinţa a fost cunoscută prin alte mijloace de cel căruia i se opune.

Raportând starea de fapt reţinută de instanţele devolutive la textele legale mai sus invocate, incidente în cauză, Înalta Curte constată că, în mod legal, a reţinut instanţa de apel că somaţia din 21 mai 2015 are valoarea întrerupătoare a cursului prescripţiei extinctive prin efectul punerii debitorului în întârziere.

Astfel, interpretând dispoziţiile art. 91 C. civ., se reţine că dovada domiciliului se face cu actul de identitate, iar potrivit cărţii de identitate valabile la momentul emiterii somaţiei, adresa de domiciliu a pârâtului era cea la care a şi fost comunicat actul de procedură, neputând fi identificată astfel nicio neregularitate procedurală în maniera de comunicare a actului de punere în întârziere.

De altfel, chiar dacă pârâtul ar fi locuit la o altă adresă decât cea din cartea din identitate, acest fapt nu atrage nelegala comunicare a somaţiei, câtă vreme nu a dovedit că schimbarea domiciliului a fost cunoscută de reclamant prin alte mijloace.

Instanţa de recurs nu va reţine nici argumentul invocat de recurent cu privire la lipsa primirii efective a somaţiei, ca circumstanţă aptă să împiedice punerea sa în întârziere, întrucât neprezentarea pârâtului la oficiul poştal în vederea ridicării corespondenţei este imputabilă acestuia şi nu reclamantului, iar recomandata vizată de Oficiul poştal reprezintă o dovadă a comunicării în sensul legii.

Potrivit art. 2537 pct. 4 C. civ., prescripţia se întrerupe prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripţia este pus în întârziere.

Cum somaţia în discuţie îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 2537 pct. 4 C. civ. şi este un act scris, comunicat potrivit dispoziţiilor art. 1522 C. civ. recurentului pârât, în mod legal, instanţa de apel, dând eficienţă textelor normative anterior menţionate, a apreciat că aceasta a avut efect întreruptiv de prescripţie pentru drepturile solicitate.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 80 din 30 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

În temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., reţinând culpa procesuală a recurentului, Înalta Curte îi va obliga pe acesta la plata sumei de 5000 RON către intimatul A., cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 80 din 30 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Obligă pe recurent la plata sumei de 5000 RON către intimat, cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 mai 2023.