Statute of limitations for contractual liability: start date tied to reimbursement approval rather than subsequent audit findings.

Şedinţa publică din data de 25 mai 2023

Asupra recursului dedus judecăţii, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la 24 noiembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă (ANOFM) a chemat în judecată pe pârâtul Colegiul Psihologilor din România, solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 3.594.464 de RON, cu titlu de prejudiciu produs la bugetul asigurărilor pentru şomaj, administrat, potrivit legii, de ANOFM, reprezentând onorariul şi contribuţiile aferente contractelor civile de prestări servicii încheiate de către pârât cu experţii proprii în vederea realizării activităţii din proiectul "SCOP - Specializarea Consilierilor de Orientare Profesională", cod SMIS 4047, considerate drept cheltuială neeligibilă de către Organismul Intermediar pentru Programul Operaţional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane din cadrul Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice (OIPOSDRU-MMFPSPV); obligarea pârâtului la plata sumei reprezentând creanţele bugetare rezultate din aplicarea dobânzii datorate de ANOFM potrivit art. 42 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora, cu modificările şi completările ulterioare.

2. Sentinţa Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 1695 din 5 iulie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active; a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă, în contradictoriu cu pârâtul Colegiul Psihologilor din România, ca neîntemeiată.

3. Decizia Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin decizia civilă nr. 868 A din 26 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost admis apelul incident declarat de apelantul-pârât pârâtul Colegiul Psihologilor din România împotriva sentinţei civile nr. 1695 din 5 iulie 2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu apelanta-reclamantă Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă, a fost schimbată, în parte, sentinţa civilă apelată, în sensul că, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi respinsă cererea de chemare în judecată, ca prescrisă; au fost menţinute dispoziţiile sentinţei apelate cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active; a fost respins apelul principal declarat de apelanta-reclamantă Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă împotriva sentinţei civile nr. 1695 din 5 iulie 2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu apelantul-pârât Colegiul Psihologilor din România, ca nefondat, a fost obligată apelanta-reclamantă către apelantul-pârât la plata sumei de 6.298,73 RON, cheltuieli de judecată.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, reclamanta Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă a declarat recurs, criticând decizia pentru nelegalitate.

În cuprinsul memoriului de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă arată că instanţa de apel a reţinut eronat că aprobarea la plată de către reclamantă a fost efectuată în virtutea clauzei stipulate la art. 7.2 din Acordul de parteneriat nr. 14514 din 1 septembrie 2021 încheiat între reclamantă şi pârât. În acest sens, arată că, în conformitate cu clauza invocată de instanţa de apel, cheltuielile efectuate de pârât vor fi rambursate de către Autoritatea de Management pe baza documentelor justificative prezentate, în procentele şi condiţiile stabilite în Contractul de finanţare x, în măsura în care acestea vor fi acceptate ca fiind eligibile conform criteriilor stabilite prin norme specifice FSE.

Recurenta susţine că instanţa de apel a ignorat clauza stipulată la art. 9.2 din Acordul de parteneriat, potrivit căreia rambursarea cheltuielilor efectuate de pârât şi solicitate spre rambursare, va fi efectuată de reclamantă numai în urma validării, aprobării şi plăţii de către Autoritatea de Management pentru Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane a cererilor de rambursare intermediare conform instrucţiunilor emise de AMPOSDRU.

Arată că, în speţă, toate cheltuielile cu onorariul şi contribuţiile aferente contractelor civile de prestări servicii încheiate de pârât cu experţii proprii, în vederea realizării activităţilor din proiectul SCOP- Specializarea Consilierilor de Orientare Profesională au fost validate, aprobate şi plătite de către autoritatea finanţatoare, respectiv Organismul Intermediar pentru Programul Operaţional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane din cadrul Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, nu de către reclamantă.

Susţine că, în raport de cele învederate, nu se poate reţine că, la momentul aprobării cheltuielilor de către OIPOSDRU-MMFPSPV, reclamanta putea ori trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, cum a reţinut instanţa de apel.

Învederează că dreptul la acţiune al reclamantei nu putea lua naştere anterior comunicării, din 24 noiembrie 2014, de către OIPOSDRU-MMFPSPV a Procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare pentru proiectul SCOP- Specializarea Consilierilor de Orientare Profesională, rectificat la 27 noiembrie 2014, întrucât reclamanta nu deţinea suficiente elemente pentru a afla despre pretinsa deficienţă/pagubă şi pentru a o investiga, în condiţiile în care cheltuielile efectuate de pârâtă au fost declarate eligibile şi rambursate de către autoritatea finanţatoare.

Instanţa de apel a reţinut, în mod contradictoriu, că momentul la care a început să curgă termenul de prescripţie este data aprobării fiecărei cereri de rambursare, precum şi că dreptul la acţiune al reclamantei nu s-a născut la 24 noiembrie 2014, ci la data validării cererilor de rambursare nr. x iulie 2011, nr. 3/30 martie 2012 şi nr. 4/9 mai 2012, în contextul în care validarea şi aprobarea cheltuielilor au fost efectuate de OIPOSDRU-MMFPSPV.

Arată că reţinerile contradictorii care au stat la baza deciziei sunt rezultatul unei superficiale examinări a situaţiei de fapt deduse judecăţii, căreia i-au fost aplicate, în mod greşit, dispoziţiile art. 2517, art. 2523 şi art. 2528 C. civ., precum şi cele statuate prin Decizia RIL nr. 19/2019, pronunţată de instanţa supremă.

Susţine că dispoziţiile deciziei anterior menţionate nu sunt incidente în cauză întrucât prin Procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nu s-a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plăţii către acesta a unei sume de bani necuvenite.

5. Apărările formulate

Prin întâmpinare, intimatul Colegiul Psihologilor din România a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta a depus răspuns la întâmpinare.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 16 februarie 2023, a fost admis în principiu recursul declarat de reclamanta Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă împotriva deciziei civile nr. 868A din 26 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a fost fixat termen de judecată la 25 mai 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Înalta Curte reţine că, prin cererea introductivă de instanţă, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata unor daune de natură materială, apreciind că acest prejudiciu a fost creat prin încheierea de către pârât a unor contracte civile de prestări servicii cu experţii proprii, în vederea realizării activităţii din proiectul Specializarea Consilierilor de Orientare Profesională, cu încălcarea prevederilor art. 4, art. 9 lit. A), art. 111 din Contractul de finanţare, precum şi prevederile Legii nr. 53/2003 şi ale Hotărârii Guvernului nr. 759/2007.

Instanţa de fond a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu motivarea că procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare pentru programele operaţionale, prin care s-a stabilit prejudiciul pe care reclamanta doreşte să îl recupereze de la pârât, a fost comunicat acesteia la 24 noiembrie 2014, dată la care s-a născut dreptul la acţiune al reclamantei. Constatând că cererea de chemare în judecată a fost introdusă la 23 noiembrie 2017, instanţa a reţinut, în raport de prevederile art. 2500, art. 2517 şi art. 2523 C. civ., că nu este împlinit termenul prescripţiei extinctive.

Instanţa de apel a reţinut că a fost dedusă judecăţii o cerere în răspundere civilă contractuală, aspect necontestat de apelanta reclamantă, izvorul pretinsei obligaţii fiind reprezentat de Acordul de parteneriat nr. 14514 din 1 septembrie 2011 încheiat între reclamanta Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă şi pârâtul Colegiul Psihologilor din România şi, infirmând soluţia tribunalului, a admis apelul incident formulat de către pârât.

În acest sens a apreciat că momentul la care a început să curgă termenul de prescripţie aferent pretenţiilor solicitate de reclamantă este data aprobării fiecărei cereri de rambursare, respectiv data la care reclamanta Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă a luat cunoştinţă de existenţa contractelor de prestări servicii încheiate între pârâtul Colegiul Psihologilor din România şi experţii în domeniu şi a aprobat eligibilitatea cheltuielilor aferente acestor contracte, conform cererilor de rambursare nr. x din 22 iulie 2011, nr. 3 din 30 martie 2012 şi nr. 4 din 9 mai 2012, evidenţiate în actul de control şi aprobate la plată în perioada 18 octombrie 2011-27 iulie 2012.

A reţinut că data la care reclamanta putea şi trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, nu o reprezintă data constatării acesteia de către Organismul Intermediar pentru Programul Operaţional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane din cadrul Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Pesoanelor Vârstnice, autoritate cu competenţe în gestionarea fondurilor europene/structuri de control, întrucât, astfel cum s-a reţinut în considerentele deciziei nr. 19/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi recuperarea acesteia. În considerarea acestui fapt, entitatea publică nu poate să aştepte verificarea ulterioară a resurselor bugetare prin actul de control al instituţiilor abilitate, ci trebuie să depună toate diligenţele pentru depistarea existenţei unor eventuale pagube cauzate de persoanele angrenate în gestionarea acestor resurse.

S-a apreciat că în perioada 10 octombrie 2011-27 iulie 2012 au fost validate cererile de rambursare nr. x din 22 iulie 2011, nr. 3 din 30 martie 2012 şi nr. 4 din 9 mai 2012 şi, în raport de aceste date, termenul de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 2517, coroborat cu art. 2528 C. civ., era împlinit anterior formulării cererii de chemare în judecată (23 noiembrie 2017).

O primă critică formulată, încadrabilă în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizează caracterul contradictoriu al motivelor reţinute de instanţa de apel în argumentarea soluţiei sale referitoare la momentul obiectiv al curgerii termenului de prescripţie, recurenta susţinând că cele reţinute de instanţa de apel cu privire la momentul la care a început să curgă termenul de prescripţie este data aprobării fiecărei cereri de rambursare, sunt în contradicţie cu considerentele potrivit cărora dreptul la acţiune al reclamantei nu s-a născut la 24 noiembrie 2014, ci la data validării cererilor de rambursare nr. x iulie 2011, nr. 3/30 martie 2012 şi nr. 4/9 mai 2012, în contextul în care validarea şi aprobarea cheltuielilor au fost efectuate de OIPOSDRU-MMFPSPV.

Înalta Curte va înlătura, ca nefondat, acest motiv de recurs, având în vedere că analiza considerentelor invocate de recurent nu impune concluzia existenţei unor aspecte contradictorii, ci, dimpotrivă, vizează reţinerea aceluiaşi moment de început al curgerii termenului de prescripţie, respectiv data aprobării fiecărei cereri de rambursare de către reclamantă.

Recurenta reclamantă a criticat hotărârea susţinând şi greşita aplicare a normelor de drept material prevăzute de art. 2517, art. 2523 şi art. 2528 C. civ., referitoare la determinarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie de 3 ani a dreptului la acţiune pentru repararea prejudiciului, sens în care a susţinut că termenul de prescripţie nu putea lua naştere anterior comunicării, din 24 noiembrie 2014, de către OIPOSDRU-MMFPSPV a procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare pentru proiectul SCOP- Specializarea Consilierilor de Orientare Profesională, rectificat la 27 noiembrie 2014, acesta reprezentând momentul cunoaşterii pagubei şi, ca atare, acţiunea este formulată în interiorul termenului stabilit de dispoziţiile legale.

Aceste critică poate fi încadrată în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv de recurs ce vizează ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Regula generală prevăzută de art. 2523 C. civ. stabileşte că "Prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui", iar în cazul acţiunii în răspundere pentru pagubele cauzate prin fapte ilicite, art. 2528 alin. (1) C. civ. prevede că "Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

În lumina normei juridice enunţate, în situaţia acţiunilor în repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, indiferent că este vorba de răspundere civilă delictuală sau contractuală întrucât textul art. 2528 alin. (1) C. civ. nu distinge, prescripţia nu începe să curgă de la data când s-a produs paguba, ci de la data la care cel păgubit a cunoscut ori trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie se întemeiază pe ideea de culpă prezumată a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

Transpunând regula înscrisă în art. 2528 C. civ. la circumstanţele în care s-a produs fapta ilicită pretins cauzatoare de prejudicii, Înalta Curte constată, similar instanţei de apel, că momentul relevant care marchează începutul cursului prescripţiei este cel la care au fost validate cererile de rambursare nr. x iulie 2011, nr. 3/30 martie 2012 şi nr. 4/9 mai 2012 ale pârâtei şi aprobate de recurentă în perioada 18 octombrie 2011-27 iulie 2012.

Astfel, dreptul reclamantei de a pretinde repararea prejudiciului s-a născut în raport de momentele arătate mai sus, când a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul şi persoana care l-a provocat, nicidecum la 24 noiembrie 2014, când i-a fost comunicat actul de control constând în procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare, rectificat la 27 noiembrie 2017.

Aceasta întrucât, potrivit obligaţiilor asumate prin contractul de finanţare, modificat prin Notificarea OIPOSDRU ANOFM nr. 11, verificarea eligibilităţii cheltuielilor era în sarcina partenerului principal ce avea obligaţia contractuală de a transmite OIPOSDRU ANOFM cererile de rambursare, însoţite de evidenţa cheltuielilor, de raportul tehnico-finanaciar, precum şi de raportul de verificare a cheltuielilor, emis de auditorul financiar independent, acesta din urmă verificând dacă toate cheltuielile declarate de Beneficiar în cererea de rambursare intermediară sau finală sunt reale, înregistrate corect şi eligibile, în conformitate cu prevederile contractului de finanţare.

În ceea ce priveşte modul de calcul al termenului de prescripţie, în condiţiile emiterii unui act de control, prin care se stabileşte în sarcina părţii obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu, prezintă relevanţă dezlegările date prin decizia nr. 19/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în considrentele căreia au fost reţinute următoarele:"Cum stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă, aşa cum s-a arătat deja, se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi recuperarea acesteia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, nu are relevanţă constatarea făcută şi adusă la cunoştinţă de organul de control al Curţii de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, care este un terţ faţă de raporturile de muncă ce s-au derulat între angajator şi angajat şi ale cărui observaţii nu dau naştere unui drept substanţial, de care să se prevaleze angajatorul, ci derivă din interpretarea conduitei acestuia, prin raportare la obligaţiile stabilite în sarcina sa în materie de salarizare şi gestionare a resurselor bugetare, în condiţiile în care, de fapt, organul de control, dacă apreciază că nu au fost respectate dispoziţiile legale, procedează la un control de legalitate".

Este adevărat că această decizie are ca premisă un alt tip de raport juridic (acela dintre angajator şi angajat), dar raţionamentul şi argumentele reţinute de Înalta Curte pot fi aplicate mutatis mutandis şi altor tipuri de raporturi juridice, în raport de considerentele Deciziei nr. 39/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea Curţii de Apel Constanţa, apreciindu-se că dezlegările date prin Decizia 19/2019 pot fi aplicate şi cauzei pe care s-a grefat sesizarea în discuţie, nefiind necesar să se pronunţe o nouă decizie care să cuprindă argumente identice şi aceeaşi soluţie.

Astfel, actul de control efectuat de autoritatea competentă şi verificările care au urmat acestui act de control sunt lipsite de relevanţă din perspectiva instituţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, întrucât, indiferent de constatările unor organe de control cu privire la caracterul datorat sau nedatorat al unor plăţi, respectiv a instituirii sau nu a unei obligaţii de a lua măsuri pentru repararea acestui prejudiciu, trebuia ca reclamanta, în momentul în care a efectuat plăţile pe care acum le contestă, să cunoască conţinutul obligaţiilor contractuale în baza cărora efectua plăţile şi a dispoziţiilor legale aplicabile contractului, care determinau caracterul eligibil al cheltuielilor.

Dacă s-ar accepta ipoteza susţinută de recurenta reclamantă, în sensul că termenul de prescripţie a început să curgă de la data comunicării procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare, ar însemna să se admită că, deşi partea a pierdut dreptul la acţiune deoarece nu a acţionat în termenul prevăzut de lege pentru repararea prejudiciului de la data la care trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, intervenirea unor împrejurări extrinseci raporturilor dintre părţi, cum este procesul-verbal anterior menţionat, să îi dea acesteia posibilitatea de a repune în discuţie dreptul la acţiune, stins ca urmare a neexercitării acestuia în termenul prevăzut de lege.

Cu alte cuvinte, a valida opinia recurentei reclamante înseamnă a admite că propria culpă pe care aceasta o invocă, respectiv că nu a cunoscut pretinsul prejudiciu înainte ca un terţ să facă constatări asupra acestui aspect, este exoneratoare, în sensul că face ca termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune să nu se fi împlinit. Aceasta opinie nu poate fi reţinută deoarece nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în faţa justiţiei de propria sa culpă pentru a valorifica un drept.

În raport de considerentele expuse, Înalta Curte constată că, în ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, soluţia instanţei de apel este legală, nefiind întrunite cerinţele cazului de casare instituit de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. Drept urmare, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul promovat reclamanta Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă împotriva deciziei civile nr. 868A din 26 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

În temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., reţinând culpa procesuală a recurentei, Înalta Curte o va obliga pe aceasta la plata sumei de 6589 RON către intimatul Colegiul Psihologilor din România, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, în cuantum de 6578,87 RON şi cheltuieli poştale, în cuantum de 9,20 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă împotriva deciziei civile nr. 868A din 26 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurentă la plata sumei de 6589 RON către intimat, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 mai 2023.