Medical malpractice: duty to inform patient of onset of Ovarian Hyperstimulation Syndrome and admissibility of extrajudicial expert reports

Şedinţa publică din data de 23 mai 2023

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea sub nr. x/2019, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâtul C., solicitând obligarea acestuia la plata de daune morale în cuantum de 480.000 RON faţă de reclamanta A.; la plata de daune morale în cuantum de 480.000 RON faţă de reclamantul B.; la plata de daune materiale în cuantum total de 36.000 RON faţă de ambii reclamanţi; la plata dobânzii legale pentru sumele acordate la pct. 1, 2 şi 3 începând cu data promovării acţiunii şi până la data plăţii efective; la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

Prin sentinţa civilă nr. 190/2020 Tribunalul Sibiu a admis excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea. A constatat ivit conflictul negativ de competenţă între Tribunalul Vâlcea şi Tribunalul Sibiu, a suspendat judecata cauzei şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

Prin decizia nr. 1402/07.07.2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 565/11.06.2021 pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia I civilă, a fost respinsă acţiunea civilă formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul C..

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 907/2022 din 14 aprilie 2022, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 565/11.06.2021, pronunţate de Tribunalul Sibiu, secţia I civilă în dosarul nr. x/2019.

A obligat apelanţii să plătească intimatului C. suma de 7.140 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 907/2022 din 14 aprilie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, sectia I Civilă, au declarat recurs reclamanţii B. şi A., invocând incidenţa motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., formulând următoarele critici:

Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), respectiv a dispoziţiilor art. 1365 C. civ. şi ale art. 1357 alin. (2) C. civ., nelegalitate ce se regăseşte în concluzia instanţei de apel că "aspectele referitoare la existenţa faptei ilicite, constatate de instanţa penală, se bucură de autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile" .

În raport de art. 1357 C. civ., în doctrină şi jurisprudenţă fapta ilicită a fost definită ca fiind acţiunea sau inacţiunea umană care încalcă normele dreptului obiectiv şi cauzează prejudicii dreptului sau interesului unei persoane, dispoziţiile legale conturând concluzia că poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală chiar şi atunci când fapta ilicită nu este sancţionată de dreptul penal, fiind suficient să existe "cea mai uşoară culpă" imputabilă autorului prejudiciului.

Potrivit art. 1365 C. civ., intitulat "Efectele hotărârii penale", "Instanţa civilă nu este legată de dispoziţiile legii penale şi nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.

În contextul dispoziţiilor art. 1365 C. civ., instanţa civilă nu poate fi legată de efectele unei ordonanţe de clasare dispuse de procuror, chiar dacă au fost confirmate de către o instanţă.

Instanţa de apel a aplicat eronat dispoziţiile legale evocate, întrucât a apreciat că soluţia de clasare dată în cauza penală se bucură de autoritate de lucru judecat sub aspectul existenţei faptei şi implicit a vinovăţiei autorului.

Subliniază că motivul de clasare a cauzei penale l-a reprezentat art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. ("fapta nu este prevăzută de legea penală").

În această situaţie, dispoziţiile art. 25 alin. (5) C. proc. pen. conturează concluzia că instanţa civilă va soluţiona ulterior pe cale separată acţiunea civilă delictuală, fără a fi ţinută de soluţia de achitare/clasare cu privire la existenţa prejudiciului şi a vinovăţiei făptuitorului.

Cu privire la dreptul persoanelor vătămate de a obţine dezdăunări pe cale civilă şi la posibilitatea ca instanţa civilă să constate vinovăţia autorului faptei ilicite în cazul prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) s-a pronunţat şi Curtea Constituţională care, prin Decizia nr. 690/2015, a statuat că potrivit normelor procesual penale ale art. 28 alin. (1) teza a doua, instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite (în acelaşi sens fiind şi art. 1365 din C. civ.). Aceasta reprezintă o deplasare a concepţiei noului cod de la teoria unităţii culpelor penală şi civilă la teoria dualităţii acestor culpe. În aceste condiţii, instanţa civilă va putea constata existenţa unei culpe civile a inculpatului, chiar dacă instanţa penală nu a constatat existenţa unei culpe penale a acestuia.

În acest context, contrar normelor de drept materiale evocate, instanţa de apel a apreciat că instanţa civilă nu ar putea constata în speţă existenţa faptei ilicite şi a vinovăţiei pârâtului, adică a unei "culpe civile", în condiţiile soluţiei de clasare a cauzei penale.

Mai arată că în dosarul penal a fost analizată conduita medicală a pârâtului doar sub aspectul comisiv, adică al acţiunilor sale în relaţia cu pacienta, nu şi sub aspect omisiv, adică al inacţiunii care putea genera prejudicii.

În cauza penală nu a fost însă analizată existenţa vinovăţiei prin raportare la neîndeplinirea obligaţiei de informare a pacientei.

Din aceste considerente, în cauza civilă cu care a învestit instanţa, reclamanţii au solicitat să fie supusă analizei şi culpa din actul medical constând în omisiunea pârâtului de a informa pacienta asupra faptului că profilul său medical prezenta două riscuri suplimentare primare, majore, de apariţie a sindromului de hiperstimulare ovariană (OHSS), precum şi de a o informa că, la numai 5 zile de la începerea tratamentului de stimulare ovariană, au apărut semnele sindromului de hiperstimulare ovariană.

Prin urmare, şi sub acest aspect este nelegală statuarea instanţei de apel în sensul că inexistenţa faptei ilicite (constând în omisiunea de a respecta obligaţia de informare a pacientei) ar fi fost stabilită cu autoritate de lucru judecat de instanţa penală.

Primele două motive de apel s-au conturat pe acest argument, al faptei ilicite constând în nerespectarea obligaţiei (omisiunea) de informare corectă şi completă a pacientei, aspect pe care prima instanţă l-a ignorat complet, iar instanţa de apel l-a analizat superficial.

Motivând incidenţa autorităţii de lucru judecat a soluţiei din cauza penală, aplicate în mod eronat în speţă, instanţa de apel face doar trimitere la un formular de consimţământ standardizat pe care pacienta 1-a semnat la momentul depunerii dosarului medical la clinica D., fără să mai analizeze efectiv apărările reclamanţilor şi jurisprudenţa CEDO pe care au invocat-o, privind necesitatea existenţei unui consimţământ ulterior, care să reflecte informarea corectă şi completă a pacientei şi pe durata procedurii FIV asupra riscurilor suplimentare particulare pe care le prezintă aceasta şi asupra instalării sindromului OHSS.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene pentru Drepturile Omului, (Codarcea v. România, nr. 31675/04, par. 105), "statele părţi sunt obligate, în temeiul acestei obligaţii, să ia măsurile de reglementare necesare pentru ca medicii să îşi pună întrebări cu privire la consecinţele previzibile pe care intervenţia medicală planificată le poate avea asupra integrităţii fizice a pacienţilor lor şi să îi informeze în prealabil pe aceştia, astfel încât să fie în măsură să îşi dea acordul în deplină cunoştinţă de cauză. In consecinţă, în special, dacă un astfel de risc previzibil apare fără ca pacientul să fi fost informat în prealabil în mod corespunzător de către medicii săi şi fără ca, precum în speţă, medicii respectivi să-şi desfăşoare activitatea în cadrul unui spital public, statul parte în cauză poate fi direct responsabil în baza art. 8 datorită acestei lipse de informare".

Susţin că au dovedit cu înscrisurile de la dosar că, în afara informării standard (tipizate) prezentate tuturor pacienţilor, nu există niciun alt document din care să rezulte că, pe durata procedurii FIV, pacienta ar fi fost informată şi asupra acestor riscuri suplimentare, generate de prezenţa ovarelor micropolichistice şi de valoarea mare a AMH, astfel că aceasta nu a putut lua decizia de continuare a procedurii FIV în deplină cunoştinţă de cauză, fapt care, în sensul jurisprudenţei CEDO, demonstrează o lipsă de informare a pacientei imputabilă în mod evident medicului curant, adică intimatului-parat.

De altfel, chiar intimatul-pârât a recunoscut în declaraţia olografă din 26.11.2013, dată în faţa organului de cercetare penală în dosar nr. x/2012, ca deşi cunoştea de existenţa acestui risc, nu a făcut recomandări pacientei.

O recunoaştere similară se regăseşte şi în declaraţia tehno-dactilografiată transmisă de pârâtul C. către Colegiul Medicilor din România cu ocazia cercetării disciplinare, în data de 09.09.2013.

În ciuda acestor dovezi, instanţa de apel nu a analizat existenţa culpei pârâtului prin raportare la nerespectarea obligaţiei de informare completă a pacientei cu privire la riscurile multiple suplimentare pe care le implica pentru ea iniţierea sau continuarea procedurii FIV, iar instanţa de apel a decis că este suficientă informarea iniţială standardizată, neadaptată la profilul medical al pacientei, argumentare contrară jurisprudenţei CEDO precitate.

Tot ca urmare a greşitei reţineri a autorităţii de lucru judecat generate de soluţia din cauza penală, instanţa de apel nu a analizat complet nici apărările reclamanţilor privind nerespectarea de către pârât a obligaţiei de informare a pacientei cu privire la apariţia sindromului de hiperstimulare ovariană (OHSS) cu câteva zile înainte de realizarea puncţiei de recoltare a ovocitelor.

Cu referire la acest sindrom, arată că intimatul-pârât a cunoscut apariţia lui cu mai multe zile înainte de procedura finală din 07 august 2012, când a recoltat foliculii de la pacienta sub anestezie şi apoi a trimis-o acasă.

La dosar nu există vreun înscris care să emane de la pârât sau de la clinica D. din care să rezulte că pe durata procedurii sau chiar în ziua puncţiei ovariene, pacienta ar fi fost informată cu privire la riscurile suplimentare particulare profilului său medical, că i s-ar fi oferit posibilitatea să întrerupă tratamentul de stimulare pentru a evita sindromul OHSS, că cel puţin în data de 07 august 2012 i s-ar fi adus la cunoştinţă pacientei "detaliat", cum susţine pârâtul, că "s-a conturat deja" evoluţia sindromului de hiperstimulare ovariana sau că pacienta, deşi informată despre apariţia sindromului, "nu a dorit întreruperea procedurilor".

În realitate, după puncţia ovariană efectuată pacientei în 07 august 2012, pârâtul C., medic curant al pacientei, a trimis-o acasă la Rm. Vâlcea cu simpla avertizare că va avea dureri de burtă, fără ca pe formularul de ieşire din clinică să fie inserate alte avertizări, riscuri sau recomandări.

Prin urmare, există o culpă civilă a pârâtului, care a încălcat atât obligaţiile profesionale de informare corectă şi completă a pacientei pe toată durata procedurilor, cât şi obligaţia de diligenţă, obligaţii pe care le implică orice act medical şi care nu trebuie limitate doar la aplicarea tratamentului corect pacientului, ci şi la informarea prealabilă corectă şi completă a acestuia, precum şi la monitorizarea şi supravegherea ulterioară a acestuia după intervenţie, "pentru a se asigura că decizia luată este corectă, iar pacientul beneficiază de maximum de garanţii în raport de condiţiile concrete, astfel încât starea sa să nu aibă de suferit", astfel cum a subliniat CEDO în decizia precitată.

Toate aceste elemente probatorii, care sunt circumscrise aspectului omisiv al culpei civile a pârâtului, nu au fost însă analizate în cauza penală, unde s-a verificat existenţa infracţiunii de ucidere din culpă numai sub aspect comisiv (adică al tratamentului efectiv aplicat), astfel că în mod nelegal instanţa civilă ignoră sau înlătură aceste aspecte factuale şi în mod nelegal reţine autoritatea de lucru judecat generată de soluţia din cauza penală cu privire la aceste aspecte şi apărări relevante invocate de reclamanţi.

Prin decizia pronunţată în apel, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.), respectiv a încălcat dreptul la apărare, prin refuzul de a valorifica în cauză probele propuse de reclamanţi, opozabile intimatului-pârât.

Astfel, atât în cererea de chemare în judecată, cât şi în memoriul de apel, reclamanţii au invocat sub aspect probatoriu, constatările şi concluziile specialiştilor exprimate în Expertizele medico-legale efectuate de INML Mina Minovici Bucureşti în dosarul penal.

Însă, instanţa de apel, cu referire la aceste expertize medico-legale, a susţinut în mod nelegal şi cu nesocotirea dreptului reclamanţilor la apărare, ca "probele de care se prevalează reclamanţii-apelanţi au fost administrate în dosarul penal nr. x/2012", dar că "numai dovezile administrate nemijlocit de instanţă sunt probe judiciare, rezultând aşadar că rapoartele de expertiză la care reclamanţii au făcut referire au caracterul unor probe extrajudiciare în prezentul ligiu civil" şi că "pârâtul a contestat concluziile acestor rapoarte de expertiză, prevalându-se doar de concluziile avizului nr. x/2015 din 21.12.2017", iar aceste probe extrajudiciare "pot dobândi valenţe probatorii în procesul civil doar în contextul acceptării lor de către partea adversă, or în speţă intimatul nu a fost de acord cu utilizarea acestei probe în procesul civil".

Concluzia instanţei nesocoteşte principiul dreptului la apărare, unul dintre principiile care guvernează procesul civil şi a căror încălcare se sancţionează cu nulitatea actelor procedurale îndeplinite.

Nulităţile decurgând din nesocotirea principiului contradictorialităţii, a principiului dreptului la apărare, a principiului disponibilităţii şi a principiului oralităţii dezbaterilor sunt nulităţi virtuale şi operează fără ca partea care le invocă să fie obligată să facă dovada vătămării.

Dreptul la apărare implică în mod nemijlocit posibilitatea ca partea să îşi poată dovedi pretenţiile, în condiţiile art. 250 C. proc. civ., cu probe care sunt legale, verosimile, pertinente şi concludente.

Printre probele de care reclamanţii au înţeles să se folosească s-au regăsit şi expertizele medico-legale efectuate de INML Bucureşti în dosarul penal nr. x/2012, dosar în care pârâtul a avut calitatea de parte, fiind suspectul faţă de care s-au făcut cercetările penale sub aspectul săvârşirii infracţiunii de ucidere din culpă.

Excluderea de plano a probei cu expertiza extrajudiciară efectuată în cauza penală în care pârâtul a fost parte, doar pentru motivul că în cauza civilă pârâtul nu a acceptat respectiva probă, se îndepărtează însă de la principiul necesităţii aflării adevărului şi al rolului judecătorului în aflarea adevărului (art. 22 din C. proc. civ.) ce guvernează procesul civil.

În cauza pendinte, expertiza extrajudiciară opozabilă intimatului-pârât trebuie să aibă aceeaşi forţă probantă ca şi expertiza judiciară, dacă nu există impedimente care să conducă la neprimirea sa ca atare, fie pentru nulitatea raportului de expertiză, la neutilitatea probei, la neconcludenţa sau nepertinenţa acesteia ori alte fine de neprimire argumentate în fapt şi în drept. Or, instaţa de apel nu a semnalat existenţa unui asemenea impediment, ci doar lipsa acordului pârâtului căruia în mod evident nu îi erau favorabile o parte din concluziile rapoartelor de expertiză.

De altfel, chiar şi Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 130/19.02.2008, fiind sesizată cu o excepţie de neconstituţionalitate a dispoziţiilor cuprinse în art. 4 alin. (5) din Titlul XIII al Legii nr. 247/2005 ("Accelerarea judecăţilor în materia restituirii proprietăţilor funciare"), cu referire şi la art. 201-214 din vechiul C. proc. civ., pentru contrarietatea acestor dispoziţii din legea specială cu art. 21 alin. (3) şi art. 24 din Constituţie, a statuat că dispoziţiile reclamate, vechile dispoziţii procedurale conferă expertizelor extrajudiciare valoare probantă egală cu a expertizelor judiciare, cu condiţia efectuării acestora de către experţi autorizaţi de Ministerul Justiţiei.

Distinct de aceste aspecte, chiar în ipoteza în care Rapoartele de expertiză medico-legală efectuate în cauza penală, în contradictoriu cu pârâtul, nu ar fi avut valoare probatorie similară cu a unor expertize judiciare, acestea aveau totuşi valoarea probatorie a unor înscrisuri opozabile pârâtului şi care cuprind opinia autorizată a medicilor legişti din cadrul INML.

În acest context, în mod nelegal instanţa a decis să înlăture aceste probe şi implicit constatările medicilor legişti exprimate în expertizele medico-legale.

Se mai impune observaţia că prin Avizul nr. x/2015 din 21.12.2017, singurul expres acceptat de intimat în cauza civilă, Comisia de avizare şi control de pe lângă INML a avizat Raportul de nouă expertiză medico-legală nr. x din 12.12.2017, nu a anulat constatările din rapoartele de expertiză, acest Aviz aducând doar unele completări şi observaţii, fără însă a contrazice concluziile rapoartelor anterioare.

Astfel, la pct. 4 din Aviz se menţionează expres faptul că pacienta a păstrat legătura doar cu medicul embriolog, iar nu cu medicul curant (pârâtul C.), Comisia subliniind totodată că "această comunicare trebuie însă păstrată între medicul curant şi pacient", susţinere care contrazice în mod vădit afirmaţia instanţei de apel care a susţinut că a fost suficientă comunicarea telefonică doar cu medicul embriolog.

Această observaţie a Comisiei de avizare confirmă implicit culpa civilă a pârâtului în ceea ce priveşte supravegherea şi monitorizarea insuficientă a pacientei după puncţia ovariană din 07.08.2012, supraveghere ce impunea cel puţin o comunicare telefonică între medicul curant şi pacientă, pentru ca aceasta să aibă posibilitatea reală şi efectivă de a semnala de îndată medicului orice schimbare în starea sa de sănătate, impunea eventual observarea efectivă în regim de internare a pacientei, pentru ca medicul să se asigure că sindromul de hiperstimulare instalat la pacientă de circa 7 zile nu evoluează de la forma uşoară la o formă acută şi că nu îi pune viaţa în pericol.

Avizul din 21.12.2017 nu exclude de plano culpa civilă a pârâtului, întrucât acest Aviz nu analizează conduita medicului din prisma respectării/nerespectării obligaţiei de informare a pacientei pe durata procedurii FIV, ci doar nuanţează (în penultimul alineat) faptul că "tratamentul" a fost corect aplicat.

In concluzie, din cuprinsul rapoartelor medico-legale întocmite în cauza penală de INML şi a probelor administrate în prezenta cauză civilă rezultă că există o culpă civilă a pârâtului, o culpă medicală constând în inacţiunea, respectiv lipsa de informare, insuficienta supraveghere după aplicarea tratamentului de stimulare ovariană, precum şi în lipsa unor măsuri de profilaxie primare pentru limitarea evoluţiei sindromului de hiperstimulare, culpă ce a constituit "factor concurator egal" pentru "apariţia decesului pacientei şi "pentru apariţia accidentului vascular ischemic care prin întindere şi gravitate a condus la deces (conform suplimentului la raport din 12.12.2017, pct. 2 alin. ultim - fila x şi pct. 4 alin. ultim - fila x).

Întrucât în cauză există o certă legătură de cauzalitate între decesul pacientei şi conduita medicală omisivă a pârâtului după efectuarea puncţiei ovariene, legea civilă sancţionând chiar şi culpa cea mai uşoară, în cauză sunt întrunite condiţiile art. 1357 alin. (1) şi (2) C. civ., concluzie care putea fi reţinută de instanţa de apel dacă ar fi analizat şi valorificat expertizele extrajudiciare pe care le-a înlăturat.

Hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.).

Cu privire la valoarea probatorie a expertizelor medico-legale efectuate de INML Bucureşti în cauza penală, argumentarea instanţei este contradictorie.

Astfel, pe de o parte instanţa de apel susţine că acestea au caracterul unor expertize extrajudiciare care nu au fost acceptate de intimatul-pârât, astfel că ele nu pot valorificate în cauza civilă.

Pe de altă parte, instanţa susţine că Avizul medico-legal nr. E2/826/2015 din 21.12.2017 emis tot de INML Bucureşti şi deci fiind tot o expertiză extrajudiciară poate fi valorificat în cauza civilă, pentru că intimatul-pârât a acceptat concluziile acestuia, fără să observe însă că reclamanţii nu au fost de acord cu aplicarea trunchiată a concluziilor acestui Aviz.

Prin urmare, dacă instanţa de apel era consecventă cu propriile argumente, ar fi trebuit să înlăture de plano şi concluziile Avizului sus amintit ca fiind o expertiză extrajudiciară cu ale cărei concluzii integrale nici reclamanţii nu au fost de acord sau pe care nu au înţeles să le invoce integral.

Este evident că instanţa a oferit o motivare contradictorie, înlăturând probele extrajudiciare invocate de reclamanţi, dar valorificând doar probele extrajudiciare agreate de intimatul-pârât.

Instanţa a prezentat motive contradictorii şi cu privire la analizarea probelor şi a situaţiei de fapt.

Printre motivele de apel, reclamanţii au invocat nerespectarea de către pârât atât a obligaţiei de informare a pacientei cu privire la existenţa celor 2 factori de risc majori în procedura FIV, dar şi a obligaţiei de diligenţă în supravegherea pacientei după apariţia primelor semne ale instalării sindromului de hiperstimulare ovariană.

Instanţa de apel a respins această critică, motivând printre altele că victima a fost informată cu privire la simptome şi la ceea ce trebuia să facă în situaţia accentuării durerii, respectiv contactarea clinicii la numărul de telefon indicat şi că la momentul acutizării stării de sănătate, pacienta a avut posibilitatea efectivă să îl contacteze pe medicul curant prin intermediul clinicii.

Însă, în continuarea acestei argumentaţii, în paragraful imediat următor, instanţa invocă declaraţia martorei (medicul embriolog E.) care a menţionat că programul clinicii era doar între orele 08-20 (de luni până vineri), iar sâmbăta între orele 08-14, duminica fiind deci închis.

În condiţiile de excepţie, ca în situaţia fiicei reclamanţilor a cărei stare de sănătate s-a acutizat în noaptea de sâmbătă spre duminică, când clinica era închisă, apare ca fiind vădit contradictorie motivarea instanţei, care pe de o parte susţine că pacienta putea contacta oricând clinica, prin aceasta fiind deci suficient "informată" asupra conduitei de urmat în caz de agravare a simptomelor, dar pe de altă parte constată contrariul, adică faptul că programul clinicii nu permitea contactul telefonic cu pacienţii în timpul nopţii sau duminica, adică exact în momentul în care a avut nevoie de consilierea şi sfatul medicului curant-pârâtul.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât C. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată, invocând şi inadmisibilitatea unora dintre criticile formulate de recurenţi în cadrul motivelor de recurs.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

1. Potrivit dispoziţiilor art. 374 din Legea nr. Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii în forma în vigoare la data procedurii medicale care a vizat-o pe doamna F., "(1) Profesia de medic are ca principal scop asigurarea stării de sănătate prin prevenirea îmbolnăvirilor, promovarea, menţinerea şi recuperarea sănătăţii individului şi a colectivităţii.

(2) În vederea realizării acestui scop, pe tot timpul exercitării profesiei, medicul trebuie să dovedească disponibilitate, corectitudine, devotament, loialitate şi respect faţă de fiinţa umană.

(3) Deciziile şi hotărârile cu caracter medical vor fi luate avându-se în vedere interesul şi drepturile pacientului, principiile medicale general acceptate, nediscriminarea între pacienţi, respectarea demnităţii umane, principiile eticii şi deontologiei medicale, grija faţă de sănătatea pacientului şi sănătatea publică".

Astfel cum s-a ilustrat în doctrina juridică şi în jurisprudenţa naţională, reflexiile etico-juridice privind relaţia dintre medic şi pacientul său au ca element central obţinerea consimţământului informat al acestuia, astfel cum a fost reglementat prin dispoziţiile art. 649-651 din Legea nr. 95/2006 în forma în vigoare la data de referinţă menţionată.

Răspunderea civilă pentru malpraxis medical poate fi angajată, alături de alte erori profesionale comise în îndeplinirea activităţilor de prevenţie, diagnostic şi tratament, şi pentru nerespectarea reglementărilor legale privind obţinerea consimţământului informat al pacientului.

Pacientul este îndreptăţit să cunoască diagnosticul bolii sale, posibilităţile de intervenţie şi tratament, riscurile la care se expune, şansele de vindecare sau pericolele privind agravarea stării sale de sănătate, pentru a putea să îşi exprime în mod liber şi în deplină cunoştinţă de cauză "acordul informat". Omisiunea informării sale cu privire la anumite aspecte care, dacă ar fi fost cunoscute, ar fi fost de natură să-i ofere pacientului posibilitatea de a alege o anumită soluţie reprezintă nu numai încălcare a unei obligaţii profesionale, de natură a antrena răspunderea civilă pentru prejudicii, dar şi o culpă etică, prin ignorarea demnităţii pacientului, ca fiinţă umană.

Potrivit art. 649 din Legea nr. 95/2006, "Acordul pacientului informat - (1) Pentru a fi supus la metode de prevenţie, diagnostic şi tratament, cu potenţial de risc pentru pacient, după explicarea lor de către medic, medic dentist, asistent medical/moaşă, conform prevederilor alin. (2) şi (3), pacientului i se solicită acordul scris.

(2) În obţinerea acordului scris al pacientului, medicul, medicul dentist, asistentul medical/moaşa sunt datori să prezinte pacientului informaţii la un nivel ştiinţific rezonabil pentru puterea de înţelegere a acestuia.

(3) Informaţiile trebuie să conţină: diagnosticul, natura şi scopul tratamentului, riscurile şi consecinţele tratamentului propus, alternativele viabile de tratament, riscurile şi consecinţele lor, prognosticul bolii fără aplicarea tratamentului".

Potrivit art. 6 din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, "Pacientul are dreptul de a fi informat asupra stării sale de sănătate, a intervenţiilor medicale propuse, a riscurilor potenţiale ale fiecărei proceduri, a alternativelor existente la procedurile propuse, inclusiv asupra neefectuării tratamentului şi nerespectării recomandărilor medicale, precum şi cu privire la date despre diagnostic şi prognostic".

Conform art. 13 din acelaşi act normativ, "Consimţământul pacientului privind intervenţia medicală - Pacientul are dreptul să refuze sau să oprească o intervenţie medicală asumându-şi, în scris, răspunderea pentru decizia sa; consecinţele refuzului sau ale opririi actelor medicale trebuie explicate pacientului".

Din punct de vedere juridic, informarea este o obligaţie profesională, în cadrul raportului juridic stabilit cu pacientul, prin care acesta este încunoştinţat cu privire la metodele de prevenţie, diagnostic si tratament, cu potenţial de risc. Pacientul, în deplină cunoştinţă de cauză, va putea să îşi exprime acordul scris pentru efectuarea lor, asumându-şi implicit în mod conştient şi consecinţele unui eventual pericol privind agravarea stării sale de sănătate sau chiar decesul. În conţinutul raportului juridic, obligaţiei medicului de informare îi corespunde corelativ, dreptul pacientului de a fi informat, acesta fiind unul din drepturile sale fundamentale. Astfel, principiile fundamentale ale relaţiei dintre personalul medical şi pacient sunt încrederea, informarea şi confidenţialitatea.

Codul de deontologie medicală din România în forma în vigoare la aceeaşi dată, a statuat în sensul recunoaşterii obligaţiei de informare a pacientului ca fiind o obligaţie etică a personalului medical. Astfel, respectarea pacientului ca fiinţă umană implică corecta şi completa lui informare, oferindu-i posibilitatea de a lua orice decizie în ceea ce priveşte viaţa şi sănătatea sa, potrivit propriilor sale interese, una dintre regulile fundamentale ale oricărui act medical fiind aceea că interesul şi binele fiinţei umane trebuie să prevaleză interesului societăţii ori al ştiinţei (art. 4).

Art. 11 din Codul de deontologie medicală reglementează "Acordarea şi retragerea consimţământului - (1) Nicio intervenţie în domeniul sănătăţii nu se poate efectua decât după ce persoana vizată şi-a dat consimţământul liber şi în cunoştinţă de cauză".

Dreptul pacientului de a lua o hotărâre importantă pentru viaţa şi sănătatea sa este corelat cu obligaţia medicului de a-l informa complet şi competent cu privire la diagnosticul bolii de care suferă, tratamentul sau intervenţia care urmează a fi efectuată. În acest sens, decizia medicală trebuie să aibă la bază comunicarea dintre medic şi pacient, trebuie să fie transparentă, să se bazeze pe loialitate şi bună - credinţă. Informarea este reciprocă, atât a pacientului cu privire la starea sănătăţii sale şi tratamentul pe care trebuie să îl urmeze, cât şi a medicului referitor la simptomele bolii, antecedente medicale, eventuale alergii, etc.

Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este convergentă:

"104. De asemenea, Curtea reaminteşte că obligaţia de a adopta măsuri de reglementare care să asigure respectarea integrităţii fizice a pacienţilor, impusă statelor părţi, se bazează pe necesitatea de a le proteja pe acestea din urmă, în măsura posibilului, de consecinţele grave pe care le pot presupune intervenţiile medicale. Curtea a evidenţiat deja nu doar importanţa consimţământului pacienţilor, subliniind în special în hotărârea Pretty (citată anterior, pct. 63) că "impunerea unui tratament medical fără consimţământul pacientului, în cazul în care este adult şi în deplinătatea facultăţilor mintale, se consideră atingere adusă integrităţii fizice a persoanei în cauză care poate introduce în dezbatere drepturile protejate la art. 8 § 1", dar şi aceea, pentru persoanele expuse la riscuri în ceea ce priveşte sănătatea lor, de a avea acces la informaţiile care le permit o evaluare a acestora (a se vedea în special hotărârea Guerra şi alţii, citată anterior, pct. 60".

105. Curtea a considerat că statele părţi sunt obligate, în temeiul acestei obligaţii, să ia măsurile de reglementare necesare pentru ca medicii să îşi pună întrebări cu privire la consecinţele previzibile pe care intervenţia medicală planificată le poate avea asupra integrităţii fizice a pacienţilor lor şi să îi informeze în prealabil pe aceştia, astfel încât să fie în măsură să îşi dea acordul în deplină cunoştinţă de cauză. În consecinţă, în special, dacă un astfel de risc previzibil apare fără ca pacientul să fi fost informat în prealabil în mod corespunzător de către medicii săi şi fără ca, precum în speţă, medicii respectivi să-şi desfăşoare activitatea în cadrul unui spital public, statul parte în cauză poate fi direct responsabil în baza art. 8 datorită acestei lipse de informare (a se vedea decizia Trocellier, citată anterior)" (cauza Codarcea împotriva României, cererea nr. x/04, Hotărâre din 2 iunie 2009).

Obligaţia de informare a pacientului reprezintă o obligaţie distinctă şi autonomă faţă de cea privind îngrijirea pacientului. Obţinerea consimţământului informat al pacientului este condiţia esenţială pentru acordarea tratamentului sau efectuarea intervenţiei chirurgicale. Lipsa informării poate conduce la prejudicierea pacientului pentru pierderea şansei de a evita riscul vătămător privind alegerea îngrijirilor medicale, aplicarea unui anumit tratament ori efectuarea unei intervenţii care i-a pus în pericol viaţa sau care a determinat chiar pierderea vieţii. Astfel, pacientul nu a avut posibilitatea de a se supune unor tratamente sau intervenţii eficiente, care ar fi putut să-i amelioreze starea de sănătate sau dimpotrivă, nu a avut posibilitatea de a refuza anumite proceduri medicale care i-au pus în pericol viaţa sau în urma cărora a survenit chiar decesul.

Din punct de vedere juridic, dovada îndeplinirii obligaţiei de informare a pacientului este în sarcina medicului, ca titular al acestei obligaţii juridice care, prin conţinutul său concret, este una de rezultat şi nu de mijloace, de diligenţă, deoarece îndatorirea are o finalitate precisă, aceea de a furniza pacientului datele şi informaţiile privind starea sa de sănătate, tratamentul sau intervenţia pe care acesta va trebui să o facă.

Grefat pe toate aceste considerente cu caracter teoretic, instanţa de recurs constată în speţă, faptul că în cadrul motivelor de recurs, reclamanţii au criticat între altele, aspectul că instanţa de apel nu a analizat fapta ilicită imputată intimatului pârât, constând în neinformarea fiicei acestora, doamna F., pe parcursul procedurii de fertilizare in vitro (FIV), anterior momentului efectuării puncţiei ovariene, asupra faptului că se instalase sindromul de hiperstimulare ovariană (OHSS).

Instanţa de recurs remarcă faptul că această faptă ilicită a fost invocată de reclamanţi în mod distinct de cea vizând neinformarea pacientei asupra riscurilor procedurii medicale, în raport de circumstanţele personale ale doamnei F. (reprezentate de sindromul preexistent al ovarelor micropolichistice şi de valoarea la limita superioară a normalului pentru hormonul anti - Mullerian) sau de cea privind monitorizarea şi supravegherea invocat necorespunzătoare a pacientei după efectuarea intervenţiei.

Concluzia expusă rezultă din conţinutul concret al cererii de chemare în judecată:

"Deşi pârâtul a avut permanent la dispoziţie actele medicale ale pacientei care relevau cei doi factori de risc înalt pentru apariţia Sindromului de hiperstimulare ovariană şi a recunoscut că a constatat încă din 01.08.2012 apariţia Sindromului de hiperstimulare ovariană, totuşi până în data de 07.08.2012 (data recoltării celor 54 de ovocite) acesta: (...) nu i-a comunicat pacientei riscul suplimentar la care era expusă, pentru ca aceasta să decidă în cunoştinţă de cauză dacă doreşte sau nu continuarea procedurii" .

În cadrul apelului formulat, apelanţii au invocat în mod dezvoltat omisiunea tribunalului de a analiza culpa medicală a pârâtului intimat constând în neinformarea pacientei asupra apariţiei pe durata procedurii a sindromului OHSS (a se vedea filele x ale cererii de apel), instanţa de apel omiţând să analizeze această faptă ilicită imputată intimatului pârât, o astfel de omisiune de analiză punctuală, efectivă, regăsindu-se şi în sentinţa apelată ale cărei considerente sunt axate din această perspectivă, pe cercetarea faptei ilicite imputate de necomunicare a riscurilor procedurii şi nu de necomunicare a realizării, materializării vreunuia dintre aceste riscuri, respectiv apariţia (efectivă a) sindromului OHSS.

Astfel, se observă că în cadrul deciziei civile recurate, curtea de apel s-a preocupat de analiza: criticilor din apel legate de inacţiunile imputate intimatului în privinţa elementelor de risc major de dezvoltare a sindromului de hiperstimulare ovariană pe care datorită profilului său medical particular pacienta le prezenta la începutul procedurii de fertilizare in vitro; a criticilor din apel privind lipsa supravegherii medicale corespunzătoare post factum; a criticilor din apel vizând necomunicarea către pacientă a riscului suplimentar generat de ovarele micropolichistice, respectiv de valoarea maximă a AMH - ului; comunicării către pacientă a simptomelor specifice sindromului de hiperstimulare ovariană.

Or, instanţa de recurs constată că nici unul dintre aceste aspecte cercetate de către instanţa de apel nu vizează îndeplinirea/neîndeplinirea de către intimat a obligaţiei de informare a pacientei cu privire la instalarea, declanşarea, anterior puncţiei ovariene, a sindromului OHSS în ceea ce o priveşte.

Astfel, comunicarea la începutul procedurii FIV, a riscurilor la care se expunea pacienta, printre care şi sindromul OHSS, cu indicarea inclusiv a unor simptome ale acestui sindrom, reprezintă un aspect diferit de comunicarea instalării sindromului, ca element cert, nu posibil sau eventual, deci ca risc produs, materializat, concretizat. Din punct de vedere logic, dar şi lingvistic şi semantic, riscul de îmbolnăvire, risc care reprezintă doar o posibilitate viitoare, este distinct de faptul cert, deja realizat al îmbolnăvirii efective (diagnostic).

Instanţa de recurs constată de asemenea, că aducerea la cunoştinţă a simptomelor "pe care ar fi putut să le aibă după puncţia ovariană din data de 07.08.2012, specifice sindromului de hiperstimulare ovariană, inclusiv cu privire la posibilitatea accentuării durerilor, cât şi cu privire la ceea ce trebuia să facă în situaţia accentuării durerii, respectiv contactarea clinicii la numărul de telefon indicat", astfel cum a reţinut instanţa de apel în decizia recurată, ţine - pentru aceleaşi raţiuni explicate în paragraful precedent - de comunicarea riscului de apariţie a sindromului OHSS şi nu a instalării afecţiunii medicale OHSS. Această concluzie rezultă din analiza logică şi gramaticală a considerentului citat al instanţei de apel, folosirea modului condiţional - optativ perfect al verbului a putea fiind elocventă în această direcţie.

Or, recurenţii reclamă faptul că instanţa de apel nu a cercetat neîndeplinirea de către intimatul medic a obligaţiei sale profesionale de informare a pacientei, fiica recurenţilor, doamna F., asupra faptului că anterior puncţiei ovariene se instalase sindromul OHSS, precizând că astfel, intimatul pârât ar fi lipsit-o pe doamna F. de cunoaşterea întregii sale situaţii medicale de la acel moment, pentru ca aceasta să poată aprecia în deplină cunoştinţă de cauză, dacă va continua sau nu procedura medicală al cărei subiect era.

Din această perspectivă, instanţa de recurs notează că din ansamblul motivării deciziei de apel, rezultă faptul că instanţa de apel a fost preocupată să deceleze momentul în care sindromul OHSS a căpătat o formă acută, gravă, fără să stabilească însă, în soluţionarea acestui motiv de apel formulat, momentul (cunoaşterii de către medic a) instalării acestui sindrom, moment la fel de important în ecuaţia juridică a obligaţiei intimatului pârât de informare completă, conform art. 649 din Legea nr. 95/2006, art. 6, art. 13 din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003 sau art. 11 din Codul de deontologie medicală din România.

Este adevărat că în cadrul deciziei recurate, trimiţând la statuările sentinţei de contencios administrativ nr. 76/2020 a Tribunalului Sibiu, curtea de apel a arătat că nu se poate reţine necesitatea unui formular de consimţământ informat de etapă, întrucât "prevederile art. 6491 din Legea nr. 95/2006, prevăd obligaţia luării consimţământului pacientului doar înainte de efectuarea procedurii de intervenţie, nu şi pentru tratamentul pregătitor iniţial", însă astfel cum rezultă din chiar considerentul instanţei de apel, aprecierea curţii de apel a fost raportată la jalonul temporal al tratamentului pregătitor iniţial şi nu la cel al datei ulterioare a eventualei cunoaşteri de către medic a îmbolnăvirii pacientei, a declanşării în privinţa sa a sindromului OHSS. Din acest unghi de vedere, afirmaţia curţii de apel nu poate fi considerată ca arondată faptei ilicite concrete a cărei omisiune de cercetare se analizează în prezent.

Din aceeaşi perspectivă expusă, instanţa de recurs mai notează şi că, trimiţând în finalul deciziei recurate la statuările din hotărârea penală definitivă prin care s-a respins plângerea împotriva soluţiei de clasare a cauzei penale, instanţa de apel a arătat doar că tratamentul specific şi procedurile au fost corect aplicate de intimat, fără însă ca instanţa de apel să şi ilustreze vreo dezbatere concretă a instanţei penale asupra aspectului punctual legat de obligaţia de informare.

Instanţa de apel nu a ilustrat de exemplu, considerente ale hotărârii penale din care să reiasă că procedurile la care s-a referit instanţa penală a fi fost corect aplicate ar fi vizat inclusiv obligaţia de informare a pacientului.

În acest context, menţiunea respectivă a instanţei de apel reprezintă din punct de vedere logic, în privinţa aspectului în prezent analizat, doar o concluzie, concluzie a cărei argumentaţie a curţii de apel - sublinem din nou: din perspectiva elementului punctual în discuţie - lipseşte.

Astfel, indiferent dacă în cadrul hotărârii penale s-ar regăsi argumente concrete afectate acestui element de omisiune punctual cercetat în prezent sau dacă, neregăsindu-se în sentinţa penală astfel de argumente focalizate, instanţa de apel ar fi tras totuşi propriile sale concluzii în această direcţie pe baza considerentelor existente în hotărârea penală, totuşi - constată instanţa de recurs - instanţa de apel era datoare să prezinte în decizia recurată considerentele în temeiul cărora a tras din hotărârea penală concluzia respectivă în privinţa obligaţiei juridice de informare invocat a fi fost neîndeplinită.

Or, arătându-se în decizia recurată dimpotrivă, că "Instanţa penală a mai reţinut că tratamentul şi conduita aplicată de intimat respectă principiile profesionale şi standardele medicale din domeniul fertilizării in vitro, indicaţiile terapeutice fiind uzuale în astfel de situaţii, fără a fi necesară supravegherea medicală în condiţii de spitalizare", rezultă din punct de vedere logic, că din nou, instanţa de apel s-a raportat în evaluarea sa la momentul agravării sindromului OHSS şi nu la cel al declanşării sale. Acest fapt este de natură a confirma o dată în plus, omisiunea de analiză a instanţei de apel în privinţa criticilor din apel aferente faptei ilicite omisive de informare enunţate.

Aceeaşi deficienţă de cercetare şi lipsă de motivare se observă şi în privinţa considerentelor instanţei de apel referitoare la dezbaterea statuărilor sentinţei de contencios administrativ nr. 76/2020 a Tribunalului Sibiu. Astfel, considerentele acestei hotărâri judecătoreşti au fost invocate de către curtea de apel în privinţa faptei imputate de lipsă a supravegherii medicale corespunzătoare - faptă distinctă de cea în discuţie - şi prin raportare la aceeaşi formă clinică gravă a sindromului, aspect care rezultă din lecturarea logico - gramaticală a paragrafului respectiv din decizia recurată.

Se constată aşadar, prin prisma tuturor acestor considerente convergente, că instanţa de apel nu a cercetat, într-adevăr, acest motiv de apel distinct, dezvoltat de apelanţii reclamanţi pe baza a numeroase critici (incluzând citate în această direcţie din declaraţiile intimatului pârât date în procesul penal sau în procedura sancţionării disciplinare), fiind incident aşadar, motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. (şi nu pct. 8 cum greşit l-au încadrat în această privinţă recurenţii, calificarea corectă fiind însă, permisă instanţei de recurs în temeiul art. 489 C. proc. civ.), impunându-se pe cale de consecinţă, admiterea recursului şi casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Instanţa de recurs nu poate proceda în continuare, consecutiv admiterii acestui motiv de recurs, la evaluarea direct în această cale procesuală, a criticilor subsecvente de fond din apel, reluate şi în motivele de recurs (şi în privinţa cărora intimatul pârât a invocat inadmisibilitatea pentru că sunt arondate temeiniciei cauzei), critici care vizează existenţa acestei fapte ilicite punctuale imputate, întrucât stabilirea situaţiei de fapt a cauzei este apanajul instanţelor devolutive ale fondului, limitele controlului jurisdicţional al instanţei de recurs fiind exclusiv de legalitate, conform art. 488 C. proc. civ. şi art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În rejudecare, se impune aşadar, a se stabili la ce dată s-a instalat sindromul OHSS şi a cunoscut medicul pârât această declanşare şi dacă din această perspectivă, acesta şi-a îndeplinit obligaţia profesională de informare a doamnei F. asupra declanşării sindromului, pentru a îi oferi posibilitatea să aprecieze dacă va continua sau nu procedura. În cazul unui eventual răspuns negativ la ultima întrebare, este necesar a se stabili de asemenea, motivul neinformării pacientei asupra declanşării sindromului OHSS, dacă această neinformare a fost culpabilă sau nu medicului pârât şi totodată, dacă ea a fost de natură a determina pierderea vreunei şanse a doamnei F. de a supravieţui, prin de exemplu, eventuala luare de către pacientă a unor măsuri medicale de siguranţă sporite pentru salvgardarea vieţii sale, precum ar fi fost: refuzul continuării procedurii FIV, respectiv refuzul puncţiei ovariene; internarea din proprie iniţiativă într-un spital pe perioada ulterioară puncţiei ovariene; reconsultarea medicului intimat asupra persistenţei durerilor adominale, deşi acesta îi comunicase deja că vor fi dureri moderate abdominale după puncţie; consultarea unui alt medic pentru o secundă opinie medicală; efectuarea unor investigaţii medicale suplimentare care ar fi putut preîntâmpina deznodământul produs.

2. Instanţa de recurs constată că este fondat şi motivul de recurs invocat de reclamanţi şi reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., privitor la încălcarea dreptului la apărare prin îndepărtarea din ansamblul probator a actelor medico - legale efectuate în cadrul procesului penal.

Astfel, potrivit art. 13 alin. (1), (3) C. proc. civ., "(1) Dreptul la apărare este garantat. (...) (3) Părţilor li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de desfăşurare a procesului. Ele pot să ia cunoştinţă de cuprinsul dosarului, să propună probe, să îşi facă apărări, să îşi prezinte susţinerile în scris şi oral şi să exercite căile legale de atac, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege".

În cadrul ansamblului criticilor realizate în această direcţie, recurenţii au arătat că prin Avizul nr. x/2015 din 2017 al Comisiei de Avizare şi Control de pe lângă INML Bucureşti, singurul act medico - legal evaluat în ansamblul probatoriu al cauzei de către instanţa de apel, a fost avizat raportul de nouă expertiză medico - legală nr. A.5/826/2015 din 2017, fără însă, ca avizul să anuleze constatările din actele medicale controlate menţionate de recurenţi, ci doar aducând unele completări şi observaţii.

În acest sens, recurenţii au exemplificat cu una din constatările Avizului, respectiv cea referitoare la faptul că ulterior puncţiei ovariene, comunicarea trebuia realizată între pacientă şi medicul curant, nu medicul embriolog.

Contrar apărării intimatului pârât din întâmpinarea formulată în recurs, instanţa de judecată prezentă apreciază că aceste critici pun în discuţie în mod evident din perspectiva încălcării în proces a dreptului la apărare al recurenţilor, modalitatea de aplicare în cauză de către instanţa de apel, în privinţa probelor, a prevederilor art. 25 în referire la art. 24 alin. (2) din Ordonanţa nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală, respectiv art. 19 - 21 din Regulamentul de aplicare a dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală din 07.09.2000, parte integrantă din Hotărârea de Guvern nr. 774/2000.

Într-adevăr, potrivit art. 25 alin. (1), (2) din O.G. nr. 1/2000, "(1) Comisiile de avizare şi control al actelor medico-legale din cadrul institutelor de medicină legală examinează şi avizează:

a) actele de constatare sau de expertiză medico-legală, efectuate de serviciile de medicină legală judeţene, în cazurile în care organele de urmărire penală sau instanţele judecătoreşti consideră necesară avizarea;

b) actele noilor expertize efectuate de serviciile medico-legale judeţene înainte de a fi transmise organelor de urmărire penală sau instanţelor judecătoreşti.

(2) Prevederile art. 24 alin. (2) se aplică în mod corespunzător în cazul comisiilor de avizare şi control al actelor medico-legale din cadrul institutelor de medicină legală".

Potrivit art. 24 alin. (2) din aceeaşi ordonanţă, "În cazul în care concluziile actelor medico-legale nu pot fi avizate, Comisia superioară medico-legală recomandă refacerea totală sau parţială a lucrărilor la care se referă actele primite pentru verificare şi avizare, formulând propuneri în acest sens sau concluzii proprii".

În egală măsură, potrivit art. 19 din Regulamentul de aplicare a dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 1/2000, "(1) Comisiile de avizare şi control al actelor medico-legale, care funcţionează în cadrul institutelor de medicină legală, verifică, evaluează, analizează şi avizează din punct de vedere ştiinţific conţinutul şi concluziile diverselor acte medico-legale realizate de serviciile de medicină legală judeţene, conform competenţei teritoriale.

(2) Avizarea se solicită de organele de urmărire penală şi de instanţele de judecată, în condiţiile legii, ori se realizează din oficiu în cazul noilor expertize medico-legale, înainte ca actele noilor expertize să fie transmise organelor de urmărire penală sau instanţelor judecătoreşti".

Conform art. 21 din acelaşi act normativ, "(1) În cazul în care concluziile expertizei medico-legale sunt contradictorii, comisia de avizare şi control se pronunţă asupra acestora, putând formula anumite precizări sau completări.

(2) În cazul în care concluziile actelor medico-legale nu pot fi avizate, comisia de avizare şi control recomandă fie refacerea parţială sau totală a acestora, fie efectuarea unei noi expertize".

Se observă că prin Avizul nr. x/2015 din 21.12.2017, Comisia de Avizare şi Control de pe lângă INML Bucureşti a avizat suplimentul raportului de nouă expertiză, formulând precizări.

Instanţa de apel a reţinut sub acest aspect, că "suplimentul şi raportul de nouă expertiză medico-legală (...) concluziile acestuia au fost modificate prin concluziile proprii formulate de Comisia de Avizare şi Control de pe lângă INML, avizul comisiei având o forţă probantă superioară în sistemul de ierarhizare a probelor faţă de raportul de expertiză supus avizării, aspect reţinut şi de instanţa de contencios administrativ".

Aşadar, instanţa de apel a apreciat - inclusiv prin prisma efectului autorităţii de lucru judecat sub aspect pozitiv în raport de sentinţa de contencios administrativ - că Avizul comisiei a infirmat concluziile suplimentului şi raportului de nouă expertiză medico - legală, modificându-le prin concluzii proprii.

Or, potrivit normelor juridice citate in extenso, în cazul în care concluziile actelor medico - legale nu pot fi avizate, se procedează la refacerea lor parţială sau totală sau la efectuarea unei noi expertize.

În cauză, prin Avizul reţinut de instanţa de apel nu s-a dispus în acest sens, ci dimpotrivă, s-a precizat că se "avizează suplimentul Raportului de Nouă Expertiză medico - legală nr. x/12.12.2017 efectuat la INML Bucureşti, privind pe F. cu următoarele precizări".

Din această perspectivă legală expusă, instanţa de recurs consideră că statuarea în esenţă a instanţei de apel în sensul că avizul a infirmat concluziile actului medico - legal controlat, în condiţiile în care prin aviz nu s-a dispus refacerea actului medico - legal sau efectuarea unei noi expertize, este de natură a ilustra o încălcare a prevederilor juridice citate, cu efectul juridic al afectării în apel, a dreptului la apărare al recurenţilor apelanţi ce s-au prevalat în cauză de argumentul păstrării anumitor concluzii ale actelor medico - legale supuse Avizului.

În condiţii de legalitate, instanţa de apel era datoare să procedeze la o decelare şi o identificare concretă pe de o parte, a acelor concluzii ale actului medico - legal avizat care au fost menţinute prin avizul comisiei de avizare şi control şi pe de altă parte, a acelor concluzii care au fost înlocuite cu precizările din aviz, fiind datoare totodată, să evalueze concret în acest context, criticile recurenţilor din apel (reluate şi în motivele de recurs) referitoare la faptul că inclusiv Avizul medico - legal nu contrazice anumite concluzii ale actelor medico - legale controlate, aceste părţi procesuale indicând în acest sens exemplul referitor la menţiunea din Aviz relativă legăturii post puncţie ovariană doar cu embriologul şi nu cu medicul curant.

Or, acest grup de critici nici nu şi-a găsit un răspuns argumentat în decizia recurată, instanţa de apel - în cadrul evaluării sale proprii - arătând doar:

"concluziile acestuia au fost modificate prin concluziile proprii formulate de Comisia de Avizare şi Control de pe lângă INML", fără însă, a justifica în vreun fel, măcar minimal, această statuare cu caracter - din punct de vedere logico - juridic - doar de concluzie.

Este adevărat că instanţa de apel a realizat aprecierea nelegală şi nefundamentată menţionată şi prin raportare la autoritatea de lucru judecat sub aspect pozitiv a sentinţei de contencios administrativ nr. 76/2020 a Tribunalului Sibiu, însă astfel cum în mod corect a sesizat şi însăşi instanţa de apel, această hotărâre judecătorească nu a fost pronunţată în contradictoriu şi cu reclamanţii recurenţi, fapt care le permite - potrivit chiar statuărilor curţii de apel - "să combată cele stabilite în procesul la desfăşurarea căruia nu au participat, invocând apărări proprii şi pretinzând existenţa unui drept mai puternic, de natură să îl înlăture pe cel recunoscut în favoarea părţii".

Aşadar, din punct de vedere legal, hotărârea de contencios administrativ nu împiedica reevaluarea judiciară proprie a instanţei de apel, reevaluare care fusese cerută prin prisma propriilor critici de către apelanţii reclamanţi, însă, care nu a fost realizată legal de către instanţa de apel, întrucât astfel cum s-a expus, concluzia expusă în privinţa sa nu a fost în nici un fel argumentată, contrar exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. (ceea ce atrage sub acest aspect incidenţa inclusiv a motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.) şi întrucât oricum ea a ignorat prevederile ilustrate ale Ordonanţei nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală şi ale Regulamentului de aplicare a dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 1/2000, parte integrantă din Hotărârea de Guvern nr. 774/2000, astfel cum s-a demonstrat.

Instanţa de recurs constată că instanţa de apel a reţinut şi faptul că actele medico - legale invocate de recurenţi nu pot fi evaluate, întrucât au caracter extrajudiciar, iar intimatul pârât s-a împotrivit folosirii lor în prezentul proces civil.

Instanţa de recurs notează însă, că raportat la considerentele expuse anterior, privitor la împrejurarea că Avizul comisiei de avizare şi control de pe lângă INML Bucureşti nu a dispus refacerea actelor medico - legale controlate şi nici efectuarea unui nou raport de expertiză medico - legală, ci avizarea cu precizări, nu se poate atunci realiza o disociere procesuală a probei, atât timp cât potrivit prevederilor juridice speciale menţionate din O.G. nr. 1/2000 şi din Regulamentul de aplicare, avizul vizează actul medico - legal controlat, avizat şi se fundamentează pe acesta.

Împrejurarea că avizul cuprinde precizări nu este - astfel cum s-a ilustrat anterior - de natură a infirma concluzia expusă, ea nefiind de natură din punct de vedere legal raportat la prevederile normative expuse, a sustrage, a înlocui obiectul său - actul medico - legal controlat -, ci doar de a circumstanţia sau înlocui concluzii ale sale.

Aşadar, inclusiv din această perspectivă expusă, criticile recurenţilor reclamanţi referitoare la afectarea dreptului lor la apărare prin înlăturarea în apel, integrală şi de plano, din ansamblul probelor administrate cauzei, a actelor medico - legale care au făcut obiect al controlului comisiei de avizare şi control, sunt fondate, impunându-se în temeiul art. 488 pct. 5 C. proc. civ. în referire la art. 13 C. proc. civ. şi art. 25 în referire la art. 24 alin. (2) din Ordonanţa nr. 1/2000, respectiv art. 19 - 21 din Regulamentul de aplicare a dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 1/2000, admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în condiţiile de legalitate expuse.

Din acelaşi unghi de vedere, se observă şi că aprecierile în această direcţie ale curţii de apel suferă inclusiv de carenţa contradictorialităţii sancţionată prin prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., motiv de recurs invocat de asemenea, de recurenţi.

Concluzia se impune întrucât deşi instanţa de apel şi-a fundamentat hotărârea pe Avizul comisiei medico - legale de avizare şi control, deoarece acesta ar fi fost singurul act medico - legal acceptat de intimat, cu toate acestea instanţa nu a fost consecventă în acest tratament procesual şi în privinţa părţilor procesuale adverse, recurenţii reclamanţi, ce prin cererea de chemare în judecată şi ulterior, prin cererea de apel, au indicat că deşi a adus anumite precizări, totuşi avizul nu ar fi contrazis anumite concluzii expuse în actele medicale controlate, concluzii pe care reclamanţii le-au ilustrat.

Or, raportat la legătura indisolubilă ilustrată anterior dintre actul medico - legal controlat, avizat şi avizul de control al său, în lipsa actului medico - legal neputând exista vreun aviz, este evident că repudierea de plano a actelor medico - legale obiect al Avizului, în condiţiile în care Avizul nu a dispus refacerea lor sau efectuarea unei noi expertize medico - legale, ci avizarea cu anumite precizări, evidenţiază o inconsecvenţă a raţionamentului juridic al instanţei de apel, cu consecinţa unei motivări contradictorii, atât timp cât unele dintre concluziile Avizului au fost folosite în algoritmul juridic al cauzei, însă altele (respectiv cele invocate de către reclamanţi a fi fost păstrate, dar nedecelate, neverificate de către instanţa de apel astfel cum s-a ilustrat în paragrafele anterioare), nu ar fi fost.

Se evidenţiază o dată în plus astfel, necesitatea lămuririi de către instanţa de apel în rejudecare, a menţiunilor, concluziilor concrete din actele medico - legale supuse avizării, care au fost păstrate prin Avizul comisiei de avizare şi control.

Sub aceleaşi aspecte analizate, instanţa de recurs apreciază că aserţiunea intimatului pârât din cuprinsul concluziilor scrise depuse în recurs, referitoare la faptul că hotărârile pronunţate în dosarul penal au avut în vedere de asemenea, tot acest Aviz, reprezintă o chestiune subsumată situaţiei de fapt a cauzei, care se impune a fi evaluată în rejudecarea menţionată, ea neputând fi rezolvată de instanţa de recurs date fiind limitele exclusiv de legalitate ale controlului său jurisdicţional.

3. În privinţa criticilor recurenţilor relative caracterului contradictoriu al considerentelor invocate din decizia civilă recurată, considerente referitoare la stabilirea posibilităţii efective de contactare a medicului curant de către pacientă ulterior puncţiei ovariene, instanţa de recurs observă că într-adevăr, instanţa de apel nu a răspuns efectiv, în cadrul propriei sale evaluări asupra acestor elemente, criticilor aferente ale reclamanţilor apelanţi referitoare la motivul de apel al neurmăririi pacientei post factum.

Astfel, se observă că deşi instanţa de apel a reţinut, pe baza declaraţiilor martorei E., existenţa în acea perioadă a unui program de funcţionare al clinicii, zilnic de la 08-20 şi sâmbăta de la ora 08:00 la ora 14:00, cu toate acestea instanţa de apel nu a cercetat şi nu a expus nici un considerent aferent existenţei posibilităţii de contactare şi în ziua de duminică, aceasta în condiţiile în care internarea în regim de urgenţă într-un spital public a doamnei F. a avut loc în dimineaţa zilei de 12.08.2012, adică într-o duminică.

Se apreciază aşadar, existenţa unei carenţe în motivarea instanţei de apel, subsumabile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. invocat de recurenţi, nefiind cercetat în realitate acest aspect de către instanţa de apel, în condiţiile în care respectivele considerente ale deciziei recurate invocate de recurenţi vizează într-adevăr, alte zile decât cea în care a reţinut curtea de apel în cadrul situaţiei de fapt a cauzei că s-a deteriorat starea de sănătate a doamnei F., motivul de recurs nefiind aşadar, nici inadmisibil, cum incorect a apreciat intimatul pârât prin întâmpinarea formulată în recurs şi nici nefondat.

Raportat la ansamblul acestor considerente enunţate, se impune ca în rejudecarea cauzei, să se procedeze la reevaluarea în condiţiile de legalitate expuse în prezenta decizie, a cauzei, prin prisma normelor juridice incidente, a probelor administrate cauzei (în rândul cărora se înscriu şi hotărârile judecătoreşti definitive pronunţate în referire la cele întâmplate), cu respectarea tuturor dispoziţiilor legale aplicabile - inclusiv ale art. 28 alin. (1), art. 25 alin. (5) cu referire la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., ale art. 1365 sau art. 1357 C. civ. C. civ., toate invocate în recurs de către recurenţi sau ale art. 431 C. proc. civ. invocate de intimatul pârât prin întâmpinarea din recurs - evident în măsura în care se va constata de către instanţa de apel incidenţa lor în cauză, dar a căror corectă aplicare la speţă de către instanţa de apel care a pronunţat decizia recurată devine inutil a mai fi analizată la acest moment procesuală, dată fiind soluţia care s-a impus deja asupra recursului urmare a criticilor din cererea de recurs care au fost evaluate.

Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Curtea va admite recursul formulat de recurenţii - reclamanţi împotriva deciziei civile pe care o va casa şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 907 din 14 aprilie 2022 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă pronunţate în dosarul nr. x/2019.

Casează decizia şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 mai 2023.