Validity of bilateral preliminary sale agreement; appellate failure to analyze essential appeal ground

Şedinţa publică din data de 23 mai 2023

Deliberând asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cauzei.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Cornetu la data de 15.11.2019, sub număr dosar x/2019, reclamanţii A. S.R.L., B., C. prin mandatar D., E. prin mandatar D. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii F. şi G., rezoluţiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificate sub numărul x/24.04.2018 de SPN H. şi I., astfel cum a fost modificată prin actul adiţional autentificat sub nr. x/10.08.2018, şi a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/20.03.2019 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, prin restituirea avansului achitat în valoare de 152.416 de RON, la care se adaugă cheltuieli de judecată.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal.

Prin sentinţa civilă nr. 3288/01.11.2021, Tribunalul Ilfov a respins cererea având ca obiect rezoluţiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/20.03.2019 formulată în contradictoriu cu pârâtul-reclamant, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă şi a respins petitul din cererea principală, având ca obiect repunerea părţilor în situaţia anterioară, ca fiind lipsit de interes.

Tribunalul a respins, în rest, cererea principală formulată de reclamanţii A. S.R.L., B., C. şi E., în contradictoriu cu pârâtul reclamant F. şi pârâta G., ca neîntemeiată.

Tribunalul a admis în parte cererea reconvenţională formulată de pârâtul reclamant F., a dispus rezoluţiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/24.04.2018, astfel cum a fost modificată prin actul adiţional nr. x/10.08.2018, cu revenirea părţilor în situaţia anterioară încheierii promisiunii, în sensul obligării reclamanţilor-pârâţi la restituirea către pârâtul-reclamant a sumei în cuantum de 152.413 RON, reprezentând avans. Tribunalul a obligat reclamanţii-pârâţi la plata sumei de 10.000 euro, în echivalent în RON la cursul de referinţă BNR de la data plăţii, către pârâtul-reclamant, cu titlu de daune interese.

Tribunalul a obligat reclamanţii-pârâţi la plata sumei de 6.189,08 RON către pârâtul-reclamant, cu titlul de cheltuieli de judecată proporţionale pretenţiilor admise, constând în taxă judiciară de timbru. Tribunalul a obligat reclamanţii-pârâţi la plata sumei în cuantum de 13.945,77 RON către pârâtă, reprezentând onorariu avocaţial, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel.

Prin decizia nr. 874 A din 02.06.2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanţii-reclamanţi-pârâţi A. S.R.L., C., E., B., în contradictoriu cu intimata pârâtă G. şi intimatul pârât reclamant F..

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii-pârâţi A. S.R.L., C., E., B., solicitând admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecare având în vedere primul motiv de apel, în temeiul dispoziţiilor art. 497 raportat la art. 488 pct. 5 şi 6 din C. proc. civ.. În subsidiar, recurenţii au solicitat casarea în parte şi reţinerea cauzei în vederea rejudecării, admiterea rezoluţiunii promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x din 20.03.2019 de Biroul Notarului Public I., încheiate de apelanţii-reclamanţi cu intimata pârâtă G., în calitate de promitentă-cumpărătoare, înlăturarea obligaţiei apelanţilor-reclamanţi de a plăti suma de 10.000 euro, cu titlu de daune interese către intimatul-pârât-reclamant F. în baza promisiunii de vânzare cumpărare autentificate sub nr. x din 24.04.2018, ca neîntemeiată, precum şi înlăturarea obligaţiei reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată către ambii pârâţi.

În motivarea recursului, recurenţii au arătat că, prin hotărârea pronunţată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii în situaţia în care nu s-a pronunţat asupra unui motiv de apel, ceea ce impune casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiuI dispoziţiilor art. 488 pct. 5 şi 6 din C. proc. civ.. Astfel, instanţa de apel nu a analizat deloc motivul de apel vizând promisiunea bilaterală nr. 1060 din 20.03.2019 încheiată de recurenţii-reclamanţi cu intimata pârâtă G., nu s-a referit, nici măcar într-o propoziţie, asupra asupra criticilor formulate, referindu-se exclusiv la prima promisiune de vânzare cumpărare din anul 2018. În consecinţă, instanţa de recurs nu poate exercita controlul judiciar, având în vedere inexistenţa pronunţării şi, implicit, inexistenţa motivării cu privire la această critică.

Recurenţii au considerat că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.. În acest sens, recurenţii au invocat nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul menţinerii ca valabilă a promisiunii de vânzare-cumpărare nr. x/20.03.2019 încheiată de recurenţii - reclamanţi, în calitate de promitenţi-vânzători, cu numita G., în calitate de promitentă cumpărătoare. Recurenţii au arătat că înţelegerea cu pârâta G., conform promisiunii de vânzare-cumpărare menţionate, a fost ca jumătate din avansul achitat la prima promisiune să reprezinte avansul pentru cea de a doua promisiune. În speţă însă, din lecturarea întâmpinării depuse de intimata-pârâtă G., rezultă inexistenţa unui consimţământ serios exprimat de pârâtă cu intenţia de a produce efecte juridice deoarece, prin întâmpinarea depusă la fond, intimata pârâtâ G. a arătat că nu mai este de acord cu rezoluţiunea primei promisiuni ceea ce denotă neseriozitatea pârâtei cu privire la dorinţa reală de a contracta şi de a se mai încheia cea de a doua promisiune, care are la baza tocmai rezoluţiunea primei promisiuni în ceea ce o priveşte şi constituirea avansului, respectiv cota de 1/2 din avansul achitat la prima promisiune. Această afirmaţie este fondată şi pe comportamentul ulterior al intimatei, care a refuzat să se prezinte la notariat pentru perfectarea contractului de vânzare cumpărare obiect al celei de a doua promisiuni. Instanţa de apel nu a făcut nicio referire la probele noi administrate în faţa acestei instanţe, respectiv la proba cu înscrisuri, de unde rezultă faptul că intimata G. nu mai doreşte perfectarea contractului de vânzare-cumpărare.

Recurenţii au arătat că un alt motiv de recurs este reprezentat de nelegalitatea hotărârii în ceea ce priveşte aprecierea culpei în rezoluţiunea promisiunii bilaterale de vânzare cumpărare autentificate sub nr. x din 24.04.2018 de Societatea Profesională Notarială H. şi I., astfel cum a fost modificată prin actul adiţional autentificat sub nr. x din 10.08.2018 încheiată de reclamanţi, în calitate de promitenţi-vânzători, cu pârâţii F. şi pârâta G., în calitate de promitentă-cumpărătoare.

Recurenţii au arătat că, prin probatoriul administrat, au demonstrat că părţile au convenit verbal prelungirea termenului de încheiere a contractului de vânzare- cumpărare pentru luna martie 2019. Recurenţii au învederat aspecte privind plata avansului, care rezultă din proba cu înscrisuri cât şi din declaraţiile părţilor şi susţinerile din cuprinsul întâmpinărilor depuse. Recurenţii au invocat prevederile art. 1240 din C. civ., conform cărora voinţa de a contracta poate fi exprimată şi verbal şi au considerat că dovada acestei înţelegeri a părţilor rezulta cu certitudine din conduita pârâţilor dar şi din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, respectiv din corespondenţa purtată între părţi în perioada aprilie 2018 - februarie 2019.

Recurenţii au susţinut că, potrivit înscrisurilor de la dosar şi recunoaşterii părţilor, pârâţii nu şi-au respectat promisiunea de a achita suma de 15.000 de euro, conform actului adiţional, până la data de 17.08.2018, achitând doar suma de 12.738 euro. Acest fapt reprezintă o primă culpă a pârâţilor care nu au respectat promisiunea asumată prin actul adiţional cu privire la achitarea sumei de 35.000 euro până la data de 17.08.2018 cu titlu de avans. În luna martie 2019, urmare a intabulării imobilului şi definitivării tuturor actelor necesare perfectării contractului de vânzare-cumpărare, apelanţii reclamanţi i-au notificat pe ambii pârâţi, conform înscrisurilor de la dosar pentru a se prezenta la notariat în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare însă promitenţii cumpărători nu au mai dorit achiziţionarea apartamentului.

Recurenţii au arătat că pârâta G. şi-a exprimat dorinţa de a achiziţiona un alt imobil singură, tot de la reclamanţi, sens în care s-a încheiat promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x din 20.03.2019 de SNP H. şi J..

Recurenţii au susţinut că au făcut toate formalităţile necesare perfectării contractului de vânzare-cumpărare inclusiv extrasul de carte funciară însă nu s-a putut încheia contractul de vânzare-cumpărare deoarece pârâtul F. nu a dat curs notificării de a se prezenta la notariat conform încheierii de certificare nr. 6 din data de 8.04.2019 eliberată de Notarul Public H. pentru achita diferenţa de preţ şi a perfecta contractul de vânzare-cumpărare. Totodată se poate observa că nu s-au achitat sumele de bani convenite cu titlu de avans conform actului adiţional din 10 august 2018, în sensul de a se mai achita suma de 15.000 euro, achitându-se doar o parte din bani conform înscrisurilor de la dosar, respectiv suma de 12.738 euro.

Recurenţii au considerat că o dovadă a faptului că pârâtul nu a mai dorit perfectarea contractului rezultă chiar din atitudinea acestuia care nu a mai întreprins nimic din decembrie 2018 până la sfârşitul lunii octombrie 2019 în sensul perfectării contractului, formulării unei cereri de încheiere a contractului la instanţă în temeiul art. 1669 din C. civ. ori să solicite rezoluţiunea dacă considera că reclamanţii nu şi-au îndeplinit obligaţiile. În speţă însă, intimatul pârât a solicitat rezoluţiunea doar după ce reclamanţii au formulat cerere de chemare în judecată însă nu i se cuvin daunele interese deoarece nu a făcut dovada că şi-a îndeplinit propriile obligaţii iar perfectarea contractului de vânzare-cumpărare nu am mai fost posibilă din culpa exclusivă a promitenţilor vânzători.

Recurenţii au arătat că intimaţii pârâţi nu au înţeles să execute convenţia în sensul achitării diferenţei de preţ şi prezentării la notariat pentru perfectarea vânzării cumpărării; punerea în întârziere s-au făcut de către reclamanţi în conformitate cu dispoziţiile legale; de asemenea, prin cererea de chemare în judecată, debitorii obligaţiei contractuale au fost puşi în întârziere în conformitate cu prevederile art. 1522 din C. civ.

Recurenţii au arătat că intimatul pârât reclamant F. nu a făcut dovada punerii în întârziere a reclamanţilor; în cuprinsul promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare ca şi din actul adiţional rezultă că părţile au prevăzut posibilitatea prelungirii termenului dacă din motive neimputabile părţilor, printre acestea numărându-se şi întârzierea actelor emise de autorităţi, nu se poate încheia actul.

Recurenţii au arătat că, în convenţia părţilor, nu există menţiunea conform căreia părţile ar fi de drept în întârziere prin simpla ajunge la termenul convenit. În aceste condiţii, obligarea apelanţilor reclamanţi la plata de daune interese este neîntemeiată şi dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale în materie. Mai mult, notificarea formulată de pârâtul F. este realizată la circa şase luni de la momentul în care a fost notificat prin intermediul executorului judecătoresc de către apelant să se prezinte la notariat în vederea perfectării contractului. Astfel, art. 1517 din C. civ. prevede că o parte nu poate invoca neexecutarea obligaţiilor celeilalte părţi în măsura în care neexecutarea este cauzată de propria sa acţiune sau omisiune. În cauză, unul din promitenţii cumpărători a declarat în mod expres că nu mai doreşte perfectarea contractului iar celălalt promitent cumpărător a avut o atitudine omisivă, în sensul că nu s-a prezentat la notariat pentru a-şi exprima vreun punct de vedere.

Recurenţii au susţinut că, în condiţiile în care promitentul cumpărător F. a solicitat, pe cale cererii reconvenţionale, rezoluţiunea promisiunii de vânzare - cumpărare, clauza penală invocată de acesta nu mai poate produce efecte juridice potrivit art. 1554 alin. (1) din C. civ.. Raportat la dispoziţiile legale evocate, se constată că, odată cu rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare, antecontractul este desfiinţat sub toate aspectele, inclusiv al clauzei penale.

Recurenţii au arătat că un ultim motiv de recurs este reprezentat de greşita obligare a lor la plata cheltuielilor de judecată în condiţiile în care nu s-a dovedit culpa apelanţilor reclamanţi în rezoluţiunea promisiunii bilaterale de vânzare cumpărare autentificate sub nr. x din 24.04.2018 de Societatea Profesională Notarială H. şi I.. Recurenţii au invocat greşita obligare a apelanţilor reclamanti la plata către pârâta G. a onorariului de avocat în cuantum de 13.945,77 RON faţă de poziţia procesuală a acesteia şi înscrisurile de la dosar. Prin declaraţia dată de intimata pârâtă G. în faţa notarului public în luna martie 2019, aceasta şi-a exprimat clar poziţia în sensul că nu mai doreşte achiziţionarea imobilului obiect al promisiunii de vânzare-cumpărare nr. x din 24.04.2018 şi că doreşte achiziţionarea unui alt imobil. În aceste condiţii, obligarea reclamanţilor la plata către această pârâtă a cheltuielilor de judecată pentru rezoluţiunea promisiunii din 2018 apare ca fiind neîntemeiată şi lipsită de temei legal. De asemenea, aceasta nu mai doreşte nici perfectarea contractului de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul obiect al celei de-a doua promisiuni, aspect care reiese cu certitudine din înscrisurile de la dosar. Astfel, recurenţii au apreciat că, faţă de înscrisurile de la dosar, intimata G. trebuie să achite cheltuielile de judecată, fiind evident în culpă pentru neperfectarea ambelor contracte.

În subsidiar, recurenţii au apreciat că se impune, în temeiul dispoziţiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., reducerea onorariului avocaţial, acesta fiind vădit dispropoţionat raportat la complexitatea cauzei şi activitatea desfăşurată de avocat, în condiţiile în care ceilalţi apărători au avut onorarii situate la o treime din cuantumul acestui onorariu.

5. Apărările formulate în cauză.

Intimatul-pârât-reclamant F. a formulat întâmpinare prin care a invocat, în principal excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrare în dispoziţiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

Recurenţii-reclamanţi-pârâţi au depus răspuns la întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, Înalta Curte reţine următoarele:

Încadrându-şi susţinerile în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 din C. proc. civ., recurenţii au invocat lipsa totală a considerentelor instanţei cu privire la motivul de apel referitor la soluţia de menţinere ca valabilă a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x din 20.03.2019 încheiate de recurenţii promitenţi-vânzători cu intimata G., în calitate de promitentă-cumpărătoare.

Înalta Curte constată că, astfel cum s-a arătat în decizia recurată în partea consacrată expunerii motivelor de apel, Curtea de Apel a reţinut că s-a criticat modul în care prima instanţă a apreciat culpa în rezoluţiunea promisiunii bilaterale de vânzare autentificate sub nr. x/24.04.2018, modificată prin actul adiţional autentificat sub nr. x/10.08.2018 încheiat de reclamanţii promitenţi vânzători cu pârâţii F. şi G., în calitate de promitenţi cumpărători.

De asemenea, s-a arătat că apelanţii reclamanţi au criticat inclusiv soluţia de menţinere ca valabilă a promisiunii bilaterale de vânzare cumpărare autentificate sub nr. x/20.03.2019, încheiate de reclamanţi în calitate de promitenţi vânzători, cu numita G., în calitate de promitentă cumpărătoare.

În cadrul analizei motivelor de apel, Curtea a expus argumentele pentru care a reţinut că este corectă soluţia primei instanţe în sensul că reclamanţii nu şi-au respectat obligaţia de încheia contractul de vânzare la termenul şi în modalitatea prevăzute în promisiunea bilaterală de vânzare - cumpărare autentificată sub nr. x/24.04.2018 şi în actul adiţional autentificat sub nr. x/10.08.2018. Contrar susţinerilor apelanţilor, Curtea a reţinut că aceştia nu au dovedit că au încheiat sau că erau pregătiţi să încheie contractul de vânzare cumpărare până la data de 09.12.2018. În consecinţă, Curtea a validat soluţia judecătoriei de a dispune rezoluţiunea promisiunii bilaterale de vânzare - cumpărare ca urmare a admiterii în parte a cererii reconvenţionale formulate de pârâtul reclamant F., reţinând culpa promitenţilor vânzători, adică a apelanţilor reclamanţi.

De asemenea, Curtea a mai arătat că termenul limită până la care promitenţii vânzători trebuiau să îşi îndeplinească obligaţia de a vinde, iar promitenţii cumpărători trebuiau să-şi îndeplinească obligaţia de a cumpăra, era 09.12.2018. Acest termen a fost stabilit de părţi, de comun acord prin act adiţional autentificat la notariat şi trebuia respectat, ceea ce nu a fost cazul în privinţa promitenţilor vânzători.

Niciun considerent din decizia recurată nu vizează motivul de apel referitor la soluţia de menţinere ca valabilă a promisiunii bilaterale de vânzare cumpărare autentificate sub nr. x/20.03.2019, încheiate de reclamanţi în calitate de promitenţi vânzători, cu numita G. în calitate de promitentă cumpărătoare. Acesta reprezenta cel de-al doilea contract cu privire la care s-a solicitat rezoluţiunea prin cererea principală, contract prin care reclamanţii-pârâţi s-au obligat să vândă pârâtei, iar aceasta din urmă s-a obligat să cumpere un alt imobil, situat în comuna Dragomireşti-Vale, Ferma nr. 5 Tineret, judeţul Ilfov, până la data 21.03.2020.

În situaţia expusă, Înalta Curte observă, convergent criticilor formulate, că instanţa de apel nu a răspuns unui motiv de apel esenţial formulat de apelanţii-reclamanţi. Astfel, în acord cu criticile acestor părţi procesuale, Înalta Curte observă că, în cadrul deciziei recurate, instanţa de apel nu a analizat deloc motivul de apel referitor la netemeinicia şi nelegalitatea hotărârii primei instanţe cu privire la menţinerea ca valabilă a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x din 20.03.2019 încheiată de promitenţii-vânzători cu numita G., în calitate de promitentă-cumpărătoare (a se vedea în acest sens, criticile de la pct. III filele x din cererea de apel).

În cuprinsul considerentelor deciziei civile apelate, nu se regăseşte niciun argument de ordin juridic al instanţei de apel, care să fundamenteze soluţia pronunţată în cauză privitor la înlăturarea - evident ulterior evaluării sale - măcar prin anumite considerente comune, a criticilor formulate de apelanţii-reclamanţi.

Indiferent dacă aprecia că acest motiv de apel nu era întemeiat, instanţa de apel avea obligaţia procesuală de a îl analiza, fie şi sintetic, concis, şi de a îl înlătura în prealabil expunerii concluziei sale finale.

În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care, în Hotărârea din 28 aprilie 2005 în Cauza Albina împotriva României, publicată în Monitorul Oficial Nr. 1.049 din 25 noiembrie 2005 (cererea nr. 57.808/00), a statuat în mod expres că:

"dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţie, include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor (…) acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată (…) Conform jurisprudenţei Curţii, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă care nu a motivat decât pe scurt, hotărârea sa, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse, şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997 - VIII, p. 2.930, paragraful 60)".

Aplicând aceste considerente speţei deduse judecăţii, reţinând că instanţa de apel nu a răspuns unui motiv de apel esenţial formulat de apelanţii-reclamanţi, evident în limitele stabilite prin cererea de recurs, potrivit art. 494 din C. proc. civ. cu referire la art. 477 şi art. 479 din C. proc. civ., respectiv doar în privinţa intimatei G., Înalta Curte constată că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.. Astfel, situaţia expusă se constituie, pe lângă o încălcare a art. 477 din C. proc. civ. care obligă instanţa de apel să rejudece fondul cauzei în cadrul învestirii sale prin cererea de apel, şi într-o încălcare a dispoziţiilor art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., care instituie obligaţia instanţei de a se pronunţa asupra tuturor elementelor care formează obiectul învestirii. Fiind reţinută incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., în sensul încălcării normelor de procedură expuse mai sus, încălcare având drept consecinţă vătămarea părţii în drepturile sale procesuale, Înalta Curte constată că nu se impune examinarea aceleiaşi situaţii prin prisma motivului prevăzut de pct. 6 al aceluiaşi articol, astfel cum au invocat recurenţii reclamanţi.

Susţinerea intimatului F. în sensul că reclamanţii aveau posibilitatea de a solicita completarea hotărârii în temeiul art. 444 din C. proc. civ., nu poate fi primită câtă vreme instanţa a omis să analizeze un motiv de apel ce viza un capăt distinct al demersului judiciar pendinte. Or, din interpretarea art. 444 alin. (1) din C. proc. civ., rezultă că o cerere de completare a unei hotărâri judecatoreşti este admisibilă, exclusiv, atunci când instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale.

Susţinerile recurenţilor reclamanţi prin care aceştia au expus critici cu privire la soluţia de menţinere ca valabilă a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x din 20.03.2019 încheiate de promitenţii-vânzători cu numita G., în calitate de promitentă-cumpărătoare, nu pot fi cercetate în prezenta fază procesuală, instanţa de recurs neputând să procedeze la analiza pentru prima dată a acestui motiv de apel care este arondat configurării situaţiei de fapt a cauzei, întrucât, potrivit art. 488 din C. proc. civ., aceasta exercită un control exclusiv de legalitate al deciziei recurate.

Criticile recurenţilor încadrate de către aceştia în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. au, însă, caracter nefondat. Analizând criticile formulate prin cererea de recurs, exclusiv cu privire la promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/24.04.2018, astfel cum a fost modificată prin actul adiţional nr. x/10.08.2018, Înalta Curte observă că instanţele de fond au constatat că nu poate fi reţinută culpa comună sau culpa exclusivă a promitenţilor-cumpărători, întrucât, din probatoriul administrat, a rezultat că reclamanţii sunt cei care nu şi-au respectat obligaţia de a încheia contractul de vânzare-cumpărare la termenul şi în modalitatea prevăzută în aceste înscrisuri, motiv pentru care a fost admisă cererea reconvenţională formulată de pârâtul F., dispunându-se rezoluţiunea acestei promisiuni de vânzare-cumpărare, cu obligarea reclamanţilor la plata daunelor interese, în acord cu dispoziţiile art. 1538 alin. (2) şi art. 1549 alin. (1) din C. civ.

Înalta Curte constată că recurenţii evocă texte de lege din C. civ. referitoare la rezoluţiune, executarea obligaţiilor, punerea în întârziere a debitorului, dar nu din prisma aplicării şi interpretării lor, ci raportat la modul de apreciere a culpei în neexecutare, precum şi a probelor administrate. De altfel, majoritatea criticilor subsumate de către recurenţi motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. privesc reevaluarea probatoriului, recurenţii referindu-se la aspecte de fapt privind prelungirea termenului contractual, conduita părţilor şi elemente din care ar rezulta, în opinia lor, culpa promitenţilor cumpărători în neexecutarea obligaţiilor.

Înalta Curte nu poate însă proceda la o reapreciere a probelor valorificate de cele două instanţe în fazele procesuale anterioare pentru a constata că reclamanţii-pârâţi nu au nicio culpă în neexecutarea contractului, întrucât acest aspect implică efectuarea unui control de temeinicie - de a reevalua probele şi de a stabili pe baza acestora o altă situaţie de fapt. Or, acest control nu îi este permis instanţei de recurs, care are îndrituirea de a verifica numai aspectele de nelegalitate ale deciziei atacate, în conformitate cu prevederile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.

Aceleaşi considerente se impun şi în privinţa criticilor referitoare la obligarea reclamanţilor la plata daunelor interese, instanţa de apel arătând că lipsa dovedirii culpei promitenţilor cumpărători reprezintă justificarea admiterii cererii pârâtului reclamant de a-i fi acordate daune interese în cuantum de 10.000 euro, adică jumătate din suma prevăzută în clauza penală din promisiunea de vânzare - cumpărare.

În ceea ce priveşte condiţia punerii în întârziere, Înalta Curte constată că au fost corect aplicate dispoziţiile art. 1522 alin. (5) din C. civ., potrivit cărora cererea de chemare în judecată formulată de creditor, fără ca anterior debitorul să fi fost pus în întârziere, conferă debitorului dreptul de a executa obligaţia într-un termen rezonabil, calculat de la data când cererea i-a fost comunicată. Stabilind situaţia de fapt, prima instanţă a constatat că niciuna dintre părţi nu a făcut dovada punerii în întârziere prealabil formulării cererilor. În această situaţie, în mod corect s-a reţinut că, prin comunicarea cererii de chemare în judecată, respectiv a cererii reconvenţionale, a fost îndeplinită această condiţie a rezoluţiunii, cererea reprezentând manifestarea de voinţă din partea creditorului, prin care el pretinde executarea obligaţiei de către debitor.

În ceea ce priveşte alegaţia recurenţilor în sensul că rezoluţiunea promisiunii, dispusă urmare a admiterii cererii reconvenţionale, ar desfiinţa retroactiv contractul, inclusiv clauza penală, nu poate fi primită faţă de prevederile art. 1516 din C. civ., coroborate cu cele ale art. 1554 alin. (2) din acelaşi cod, potrivit cărora "Rezoluţiunea nu produce efecte asupra clauzelor referitoare la soluţionarea diferendelor ori asupra celor care sunt destinate să producă efecte chiar în caz de rezoluţiune".

Criticile recurenţilor vizând modalitatea în care s-au acordat cheltuielile de judecată reprezentând onorariul de avocat achitat de intimata G., urmează a fi avute în vedere de către instanţa de trimitere la momentul rejudecării, faţă de soluţia de casare cu trimitere ce va fi dispusă, modul în care instanţa se va pronunţa în privinţa convenţiei încheiate de reclamanţi cu această intimată producând efecte asupra aprecierii culpei procesuale.

Motivul de recurs prin care recurenţii au apreciat că se impune aplicarea art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. şi reducerea onorariului avocaţial, acesta fiind vădit dispropoţionat raportat la complexitatea cauzei şi activitatea desfăşurată de avocat, nu poate fi reţinut. Această critică reprezintă o chestiune de temeinicie, iar nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, fiind pe deplin aplicabile cele statuate în Decizia nr. 3/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a reţinut că stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii şi, de asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul.

În consecinţă, fiind vorba, aşadar, despre o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice, critica recurenţilor-reclamanţi nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se niciunul dintre motivele de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 497 din C. proc. civ. cu referire la art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanţii-pârâţi C. şi E., ambii prin mandatar D., B. şi A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 874A din 2 iunie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel cu privire la soluţia dată promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x din 20.03.2019, în limitele cererii de apel, şi va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate, referitoare la promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/24.04.2018.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii-pârâţi C. şi E., ambii prin mandatar D., B. şi A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 874A din 2 iunie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 mai 2023.