Commencement of limitation period for state liability claim: objective knowledge date versus actual notification of administrative audit results

Şedinţa publică din data de 23 mai 2023

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 23.09.2021 sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice (MFP), a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (ANRP), solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 2.485.874 RON reprezentând diferenţa dintre valoarea de 2.854.000 RON - preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/29.12.2008 şi valoarea de 368.126 RON stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului compus din teren şi construcţii demolate situat în str. x, Bucureşti, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii efective. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie până la data plăţii efective.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 39 din 18.01.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune şi a respins ca prescrisă, cererea formulată de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia nr. 1192A din 5 septembrie 2022 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul formulat de apelantul-reclamant Ministerul Finanţelor Publice în reprezentarea Statului Român, împotriva sentinţei civile nr. 39/18.01.2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca nefondat.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei nr. 1192A din 5 septembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., a precizat că instanţa de control judiciar în apel prin decizia civilă recurată, deşi modifică concluziile şi considerentele primei instanţe - Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, statuate prin sentinţa civilă nr. 39/18.01.2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, menţine ca legală şi temeinică această sentinţă şi respinge ca nefondat apelul promovat de apelantul-reclamant Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

Prin sentinţa civilă nr. 39/18.01.2022, prima instanţă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de autoritatea pârâtă prin întâmpinare, respingând ca prescrisă, cererea de chemare în judecată.

Argumentul instanţei de fond îl constituie împrejurarea că potrivit dispoziţiilor "art. 2528 alin. (1) C. civ.: Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Aşadar, deşi instanţa de fond reţine că momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui care răspunde de ea este data comunicării, de către autoritatea intimată, a adresei nr. x/18.01.2021 prin care s-a adus la cunoştinţa părţii reclamante despre existenţa diferenţelor dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea reală a acestor imobile, stabilită ca urmare a reevaluării făcute cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare, apreciază, că sub aspectul momentului obiectiv, începutul curgerii termenului prescripţiei este data pronunţării în dosarul x/2014, a sentinţei civile nr. 2767/17.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a - VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin care s-a respins ca nefondată contestaţia promovată de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva încheierii nr. 18/10.03.2014 şi a deciziei nr. 10/10.10.2013 emise de Curtea de Conturi.

În acest sens, Tribunalul Bucureşti a concluzionat în considerentele sale, următoarele:

"Instanţa constată că în cauză se invocă săvârşirea faptelor ilicite de către pârâtă având ca urmare producerea unui prejudiciu patrimonial constând în diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului pentru care s-au acordat despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 şi valoarea reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare apreciat eronat, prejudiciu care a devenit cert la momentul rămânerii definitive a constatărilor Curţii de Conturi stabilite prin decizia nr. 10/10.10.2013.

Având în vedere cele anterior reţinute, rezultă că termenul de prescripţie a început să curgă la data de 17.10.2014.

În cauză este aplicabil termenul general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 2517 C. civ., nefiind aplicabil vreun termen special" (pag. 5 din sentinţa).

Astfel, contrar aspectelor reţinute de instanţa de fond, in considerentele deciziei civile recurate (pagina 8), instanţa de control judiciar în apel reţine că "în speţă, în mod corect a stabilit tribunalul momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie, ca fiind data rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 2767/17.10.2014 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a - VIII-a contencios administrativ şi fiscal, moment de la care reclamantul putea şi trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea".

În acest context urmează să observaţi contradictorialitatea vădită între considerentele deciziei civile recurate nr. 1192A/5.09.2022, menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei civile a primei instanţe nr. 39/18.01.2022 şi soluţia de respingere ca nefondat a apelului promovat de reclamantul-apelant Ministerul Finanţelor în calitate de reprezentant al Statului Român.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicită să se observe că decizia civilă recurată nr. 1192A/5.09.2022 a Curţii de Apel Bucureşti pronunţată în dosarul nr. x/2021 a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., arată că decizia civilă recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi în art. 2528 C. civ.

În aplicarea normelor de drept material antereferite, instanţa de control judiciar în apel, în mod greşit şi de o manieră echivocă, arată în legătură cu momentul de început al curgerii termenului de prescripţie că "în speţă, în mod corect a stabilit tribunalul momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie, ca fiind data rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 2767/17.10.2014 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a - Vlll-a contencios administrativ şi fiscal, moment de la care reclamantul putea şi trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea".

Argumentele instanţei de control judiciar în apel sunt criticabile pentru motivele ce succed:

Într-o decizie de speţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că "în situaţia acţiunilor în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, prescripţia nu începe să curgă de la data când s-a produs paguba, deşi - în mod obiectiv - dreptul la acţiune trebuie considerat că a luat naştere de la acea dată, ca şi dreptul subiectiv la repararea prejudiciului, ci de la data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea. Pentru a ocroti drepturile victimei, Legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de repararea lui, stabilind, astfel, că prescripţia începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea. (...)

Cu toate acestea, soluţia amânării începerii curgerii termenului de prescripţie de la data la care cel păgubit a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea prezintă neajunsul de a amâna, în unele cazuri, data începerii curgerii termenului de prescripţie un timp prea îndelungat, ceea ce ar contraveni scopurilor urmărite de legiuitor prin instituţia prescripţiei extinctive, respectiv clarificarea raporturilor juridice. De aceea, pentru a elimina acest inconvenient, legiuitorul a stabilit un al doilea moment, obiectiv, de la care începe să curgă prescripţia dreptului la acţiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Împrejurarea că legiuitorul a înţeles să stabilească un moment subiectiv, ulterior creării prejudiciului, de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă, stabilind că prescripţia începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel răspunzător de ea, impune ca - într-o atare ipoteză - cel păgubit să fie chemat să probeze imposibilitatea identificării prejudiciului şi a celui care răspunde de acesta în termenul prescris de lege".

Or, prin prisma interpretării expuse anterior a dispoziţiilor legale aplicabile în materia prescripţiei dreptului la acţiune, în mod eronat instanţa de control judiciar în apel a apreciat că momentul de la care recurentul-reclamant din prezenta cauză ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba (stabilită cu certitudine) cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia, este momentul rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 2767/17.10.2014 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a - VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Astfel, o condiţie esenţială pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală, o reprezintă existenţa unui prejudiciu. Pentru a se putea repara prejudiciul cauzat victimei, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, să fie personal şi să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim.

Cât timp instanţa de fond a calificat cererea reclamantului în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 1000 C. civ., faţă de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia şi nu lui însuşi.

Referitor la răspunderea statului, în materie sunt aplicabile normele dreptului public, în concepţia cărora el are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale.

Statul nu poate fi ţinut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenţii săi, deoarece aceştia, cât priveşte modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului.

Pe de altă parte, chiar dacă atât pârâta din prezenta cauză cât şi organul emitent al deciziei de despăgubire şi a titlurilor de conversie, s-au aflat la momentul derulării procedurii administrative, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării şi cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acţiune, având în vedere, pe de o parte, că ne aflăm în prezenţa unor persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuţii diferite. În al doilea rând, subliniază că nici la data întocmirii raportului iniţial de evaluare şi nici ulterior nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a raportelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitare unui eventual control ce ar fi avut temei în relaţia de subordonare dintre minister şi pârâtă.

Mai mult, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea, cu certitudine, a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operaţiuni:

- verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi, ca urmare a acestei activităţi, identificarea rapoartelor de evaluare întocmite cu nerespectarea Standardelor Internaţionale de Evaluare,

- reevaluarea, de către un expert evalutor autorizat ANEVAR, a raportelor de evaluare identificate în etapa descrisă la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs.

Deci, reclamantul - recurent din prezenta cauză era în imposibilitatea de a cunoaşte "paguba" la momentul indicat de instanţă de control judiciar în apel.

Aşa cum a arătat în faţa instanţei de fond şi a instanţei de apel, din analiza circumstanţelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepuşenie:

- raportul de prepuşenie născut între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză;

- raportul de prepuşenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi consilierii care au avizat raportele de expertiză pentru a intra în şedinţă, aceştia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

În consecinţă, prin prisma considerentelor dezvoltate inclusiv în prezentul recurs, rezultă că instanţa de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul, mai devreme de data de 10.08.2020, data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/07.08.2020 emise de autoritatea pârâtă prin care a fost încunoştiinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare.

În altă ordine de idei, cu privire la susţinerea instanţei de apel că în speţă "trebuie avute în vedere şi considerentele expuse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cuprinsul Deciziei în interesul legii nr. 19/03.06.2019, care se aplică, mutatis mutandis şi în prezenta cauză (paragrafele 49-58)", arată că deşi recurentul-reclamant a criticat considerentele instanţei de fond care statuau aplicabilitatea în speţă a deciziei antemenţionate, instanţa de apel a evitat să analizeze şi să indice motivele pentru care argumentele sale nu au fost reţinute.

Aşadar, arată că raţionamentul instanţei de fond, cât şi al instanţei de apel, care a stat la baza admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune are la origine interpretarea eronată a unor paragrafe din Decizia nr. 19/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii.

Astfel, fără a ţine cont de specificul situaţiei de fapt şi de drept dezlegate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea cererii de recurs în interesul legii, instanţele de fond şi de apel şi-au însuşit concluziile reţinute în decizie şi le-au aplicat în prezenta cauză făcând abstracţie de faptul că ne aflăm totuşi în altă materie de drept.

În esenţă, Înalta Curte de Casaţie si Justiţie a fost chemată să soluţioneze în materia dreptului muncii, consecinţa aplicării prevederilor art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, în privinţa momentului de la care se naşte dreptul la acţiune în litigiile privind "plata despăgubirilor pentru pagubele cauzate şi restituirea unor sume care au format obiectul unor plăţi nedatorate pot fi cerute în termen de 3 ani de la data producerii pagubei", în raport de dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, privitor la prescripţia extinctivă ("Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea").

Prin urmare, cele două texte de lege analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie instituie momente diferite de la care începe să curgă dreptul la acţiune.

În speţa analizată, dat fiind specificul relaţiilor de muncă, legiuitorul a ales ca moment de la care se naşte dreptul la acţiune să fie data la care s-a produs efectiv paguba, independent de alte condiţii subiective.

Motivele pentru care legiuitorul a recurs la o astfel de reglementare sunt desluşite de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în considerentele deciziei şi s-a avut în vedere specificul raporturilor juridice reglementate.

Astfel, în decizia menţionată, în urma analizării speţei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a făcut decât să arate care este momentul producerii prejudiciului (dată de la care se naşte dreptul la acţiune), adică acel moment la care s-a produs efectiv paguba şi nu momentul la care a fost descoperită existenţa prejudiciului de către Curtea de Conturi.

Prin urmare, analiza, argumentarea şi concluzia Înaltei Curţi de Casaţie se raportează la o reglementare specială (derogatorie de la dreptul comun) în materia dreptului muncii, ţinând cont de specificul relaţiilor de muncă. În schimb, în speţa noastră, ne aflăm în materia dreptului comun.

În concluzie, în speţa de faţă, cu privire la calcularea termenului de prescripţie atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au aplicat prevederile art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, deşi nu ne regăsim în ipoteza analizată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe care instanţa a invocat-o în soluţionarea cauzei.

Aşadar, pentru motivele legale şi factuale expuse în precedent, solicită instanţei de control judiciar în recurs, admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata - pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietatilor a depus întâmpinare la recursul formulat de reclamantul Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Roman, împotriva deciziei civile nr. 1192A/05.09.2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2021 prin care solicită instanţei să se respingă recursul, ca nefondat, invocând şi excepţia inadmisibilităţii recursului, ca urmare a faptului că ar fi fost invocat un argument deja statuat în mod definitiv într-o speţă similară, prin decizia civilă nr. 862/2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, referitor la faptul că indiferent de momentul subiectiv sau obiectiv al cunoaşterii pagubei, termenul de prescripţie era împlinit la data introducerii acţiunii.

Această excepţie a inadmisibilităţii a fost calificată juridic de instanţa de recurs ca reprezentând un aspect de fond al recursului, fiind astfel unit cu acesta.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

1. Primul motiv de recurs invocat, prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. conform căruia "(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", este nefondat.

Astfel, contrar criticilor recurentului reclamant, nu se constată o contradicţie între statuările instanţei de apel, atât timp cât în cadrul sentinţei civile apelate, tribunalul s-a raportat în privinţa determinării momentului obiectiv de început al curgerii termenului de prescripţie extinctivă a dreptului la acţiune, la momentul rămânerii definitive a constatărilor Curţii de Conturi stabilite prin Decizia nr. 10/2013, pe care l-a apreciat a fi data de 17.10.2014:

"Instanţa apreciază că, de la momentul rămânerii definitive a aspectelor constatate de Curtea de Conturi, anume nerespectarea cerinţelor Standardelor Internaţionale de Evaluare cu privire la estimarea valorii de piaţă a proprietăţilor imobiliare supuse evaluării, reclamanţii trebuiau să cunoască producerea prejudiciului (...)", constatare repetată ulterior de aceeaşi instanţă de fond:

"Instanţa constată că în cauză se invocă săvârşirea faptelor ilicite de către pârâtă având ca urmare producerea unui prejudiciu patrimonial constând în diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului pentru care s-au acordat despăgubiri în baza legii nr. 10/2001 şi valoarea reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare apreciat eronat, prejudiciu care a devenit cert la momentul rămânerii definitive a constatărilor Curţii de Conturi stabilite prin Decizia nr. 10/10.10.2013 .

Având în vedere cele anterior reţinute, rezultă că termenul de prescripţie a început să curgă la data de 17.10.2014".

Or, în cadrul deciziei civile recurate, curtea de apel a considerat că "În speţă, în mod corect a stabilit tribunalul momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie, ca fiind data rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 2767/17.10.2014 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, moment de la care reclamantul trebuia şi putea să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea".

Aprecierea curţii de apel este concordantă cu statuările citate ale tribunalului, neputându-se reţine din această perspectivă, vreo contradicţie între statuările proprii ale instanţei de apel sau între considerentele sale şi dispozitivul pe care l-a pronunţat, atât timp cât este evident că data rămânerii definitive a constatărilor Curţii de Conturi coincide cu data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva acestor constatări.

Este adevărat că în cadrul sentinţei civile apelate, tribunalul a menţionat într-un alt paragraf (citat de recurent în memoriul său de recurs) faptul că recurentul reclamant ar fi trebuit să cunoască prejudiciul şi pe cel responsabil la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 2767/17.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, însă acest considerent al tribunalului nu infirmă existenţa concomitentă a celorlalte argumente (citate anterior de prezenta instanţă de recurs) ale aceleiaşi instanţe de fond care au aşezat repetat accentul juridic pe data rămânerii definitive a constatărilor Curţii de Conturi.

În acest context, devine evident că în cadrul algoritmului său juridic, în limitele cererii de apel formulate (ce nu a cuprins vreo critică asupra vreunei existenţe de argumente contradictorii în cuprinsul sentinţei civile apelate) instanţa de apel - devolutivă a fondului - a selectat şi confirmat considerentele tribunalului care corespundeau propriei sale aprecieri şi pe care astfel, le-a consolidat din punct de vedere juridic, fără ca în acest mod, să se contureze vreo eventuală contradicţie a propriilor sale considerente în raport de soluţia de respingere a apelului promovat.

În plus, instanţa de recurs constată că raportat la aspectul stabilit în mod definitiv în cadrul situaţiei de fapt a cauzei, de către instanţele devolutive ale fondului, respectiv că sentinţa civilă nr. 2767/17.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a rămas definitivă prin neatacare, criticile prezente sunt şi lipsite de eficienţă juridică din perspectiva prescripţiei extinctive analizate, datele problemei nemodificându-se relevant şi nefiind de natură a atrage astfel, caracterul nelegal al deciziei recurate, soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei menţinându-se.

2. Secundul motiv de recurs, reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., conform căruia "(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", este de asemenea, nefondat.

Astfel, recurentul reclamant arată în esenţă, că decizia recurată încalcă prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi art. 2528 C. civ. (nou), întrucât în mod eronat ar fi stabilit curtea de apel că la data rămânerii definitive a sentinţei de contencios administrativ ar fi putut cunoaşte atât paguba cât şi pe cei responsabili.

Criticile sunt nefondate. Astfel, aserţiunile recurentului reclamant referitoare la:

- faptul că deşi la momentul derulării procedurii administrative, intimata se afla în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, cu toate acestea nu existau pârghiile legale necesare identificării şi cuantificării prejudiciului, întrucât intimata şi Ministerul erau persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuţii diferite;

- faptul că nici la data întocmirii raportului iniţial de evaluare şi nici ulterior nu au existat indicii care să vizeze nelegala lor întocmire şi care să justifice exercitarea unui eventual control în temeiul raportului de subordonare atunci existent;

- faptul că o eventuală auditare a activităţii intimatei de către minister nu ar fi condus la stabilirea cu certitudine a pagubei, întrucât întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea mai multor operaţiuni indicate de recurent, toate acestea fiind elemente care în opinia recurentului ilustrează imposibilitatea sa de a cunoaşte paguba la momentul indicat de instanţa de apel, vizează alte date (respectiv perioada în care a existat relaţia de subordonare a intimatei faţă de Ministerul Economiei şi Finanţelor potrivit O.U.G. nr. 25/2007 şi până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, perioadă incluzând data întocmirii raportului iniţial de evaluare sau data unui posibil audit realizat asupra activităţii intimatei) decât momentul de debut al curgerii termenului de prescripţie extinctivă stabilit în cadrul situaţiei de fapt de către instanţa de apel (2014), astfel încât ansamblul acestor critici nu este relevant cauzei.

De asemenea, tot în privinţa lor, instanţa de recurs constată inclusiv aspectul negativ referitor la faptul că dispoziţiile legale invocate de recurent a fi fost încălcate de către curtea de apel, nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui ce răspunde de ea.

În ce priveşte întinderea pagubei, aceasta este o chestiune de probaţiune şi respectiv, de verificare jurisdicţională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive (pentru că în absenţa lui titularul dreptului nu ar putea acţiona).

În fine, Înalta Curte mai observă şi că în reglementarea noului C. proc. civ., aplicabil cauzei prezente, recursul reprezintă o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situaţia de fapt stabilită de instanţele devolutive ale fondului. Această apreciere rezultă din enunţarea acestui caracter, în mod expres, prin alineatul prim al art. 488 C. proc. civ., din enumerarea limitativă şi expresă a motivelor de nelegalitate care pot fi invocate în recurs, conform pct. 1 - 8 din respectivul text procesual. Aşadar, instanţa de recurs, în cadrul controlului de legalitate pe care-l exercită, este ţinută de situaţia de fapt astfel cum a fost ea stabilită în mod definitiv, de instanţa de fond sau după caz, de apel.

Or, cea mai mare parte din aserţiunile recurentului reclamant analizate la acest punct, implică aprecierea situaţiei de fapt, instanţa de recurs nefiind competentă însă, să reaprecieze situaţia de fapt, aşa cum am arătat, în această cale de atac exclusiv de legalitate.

Cvasitotalitatea aspectelor menţionate reprezintă elemente ale situaţiei de fapt care se apreciază potrivit probelor administrate. Posibilitatea recurentului de a cunoaşte paguba şi pe cel responsabil de producerea sa reprezintă în mod indiscutabil, un element factual, determinabil pe baza probelor administrate în proces.

Reaprecierea probelor în recurs, prin prisma aserţiunilor de genul celor menţionate de recurentul reclamant în motivul său de recurs, pentru a conchide în final, în sensul aplicării greşite în cauză, a dispoziţiilor legale ale art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi art. 2528 C. civ. (nou), astfel cum doreşte recurentul reclamant, nu echivalează cu generarea unui control de legalitate al deciziei pronunţate, ci echivalează cu reevaluarea situaţiei de fapt şi eventual, stabilirea uneia noi, la care se vor aplica prevederile legale.

Drept urmare, grefat pe situaţia de fapt stabilită definitiv de instanţa de apel, Înalta Curte apreciază că în cauză s-a realizat de către curtea de apel o corectă aplicare şi interpretare a prevederilor legale invocate de recurent.

De asemenea, instanţa de recurs constată că practica judiciară indicată de recurent (decizia civilă nr. 513/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă) nu infirmă cele statuate de către curtea de apel, atât timp cât considerentele citate din cadrul său de către recurent fac trimitere inclusiv la necesitatea în cadrul instituţiei juridice a prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, a determinării unui moment obiectiv de început al curgerii termenului de prescripţie extinctivă, moment care în speţa pendinte a fost decelat de către instanţa de apel pe baza probelor administrate în dosar.

În privinţa dispoziţiilor art. 1000 C. civ. 1864, art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954 invocate de recurent în cadrul aceluiaşi motiv de recurs, instanţa de recurs observă că toate aceste norme juridice sunt exhibate de partea procesuală din perspectiva fondului raportului juridic dedus judecăţii, fond a cărui cercetare este însă, prohibită ca urmare a interpunerii impedimentului prescripţiei dreptului material la acţiune.

Această apreciere este valabilă şi în privinţa enunţului din recurs privitor la existenţa raporturilor de prepuşenie pe care recurentul le decelează din circumstanţele cauzei.

3. Sub un ultim aspect, subsumat motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. şi nu de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. (cum greşit recurentul reclamant l-a încadrat în drept), instanţa de recurs notează că tribunalul nu s-a raportat în cadrul sentinţei civile pronunţate la considerentele deciziei în interesul legii nr. 19/2019 a instanţei supreme, tot astfel cum în cuprinsul apelului declarat, reclamantul nu a invocat critici referitoare la aplicabilitatea în cauză a acestei decizii de către instanţa de fond, astfel încât criticile recurentului relative omisiunii curţii de apel de a analiza motivul de apel relativ greşitei aplicări în cauză a deciziei instanţei supreme, sunt nefondate.

Este adevărat că în cadrul deciziei civile recurate, curtea de apel a trimis şi la considerentele acestei decizii pronunţate în interesul legii, însă instanţa de recurs constată faptul că aceste considerente ale instanţei de apel au fost realizate cu titlu a fortiori - cu atât mai mult.

Astfel, din ansamblul deciziei recurate, rezultă cu evidenţă faptul că instanţa de apel a apreciat că dies a quo - momentul de debut al curgerii termenului de prescripţie este reprezentat de data rămânerii definitive a constatărilor Curţii de Conturi, respectiv data rămânerii definitive a sentinţei de contencios administrativ pronunţate, instanţa de apel arătând - din perspectiva argumentului raţional a fortiori (cu atât mai mult) - că prin decizia în interesul legii nr. 19/2019, instanţa supremă a stabilit în situaţii comparabile, o dată de debut chiar mai îndepărtată decât cea pe care a decelat-o curtea de apel în cazul pendinte.

Procedând astfel, se observă că instanţa de apel nu a infirmat propria statuare anterioară, ci dimpotrivă, a consolidat-o, fără însă, a o înlocui cu cea expusă în decizia în interesul legii.

Pe cale de consecinţă, argumentul recurentului în sensul caracterului străin de speţă al considerentelor criticate ale instanţei de apel, argument fundamentat pe aspectul că decizia în interesul legii ar fi fost pronunţată într-o materie specială, cea a dreptului muncii, distinctă de dreptul comun temei juridic în speţa pendinte, nu poate fi primit. Considerentele respective nu reprezintă argumente nici decisive şi nici decizorii ale instanţei de apel, ci doar unele supraabundente, care nu au schimbat cu nimic datele problemei, atât timp cât curtea de apel a decelat un alt moment de debut al prescripţiei extinctive decât cel indicat în decizia în interesul legii pronunţată în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 8 şi 12 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, şi a dispoziţiilor art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv a art. 2.526 din C. civ.

În fine, instanţa de recurs constată că excepţia inadmisibilităţii prezentului recurs, invocată de intimată prin întâmpinarea formulată în recurs şi calificată ca apărare de fond, nu poate fi primită, având în vedere că argumentul despre care intimata afirmă că ar fi fost deja statuat în mod definitiv într-o speţă similară (decizia civilă nr. 862/2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă), nemaiputând fi astfel, invocat în prezentul proces, a vizat un alt raport juridic concret, distinct de cel prezent, concluzia menţinându-se chiar şi dacă în litigiul anterior ar fi existat identitate de părţi procesuale.

Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., instanţa de recurs va respinge ca nefondat, recursul promovat, reţinând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre judecătorească legală, motivele de recurs invocate nefiind fondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 1192A din 5 septembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 mai 2023.