Trademark Infringement and Unfair Competition Injunction Upheld; Defendants' Appeal Dismissed as Unfounded

Şedinţa publică din data de 3 mai 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 22 martie 2019 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L. a solicitat instanţei de judecată, în contradictoriu cu pârâtele B. S.R.L. şi C. S.R.L., ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună:

- interzicerea în sarcina pârâtelor C. S.R.L. şi B. S.R.L. a folosirii în activitatea lor comercială a mărcii D. (ori a oricăror denumiri similare acesteia), a oferirii sau prestării serviciilor sub această marcă (ori a oricăror denumiri similare acesteia), a aplicării acestei mărci (ori a oricăror denumiri similare acesteia) pe produsele sau ambalajele sale, a oferirii spre comercializare, comercializării şi deţinerii în acest scop a produselor purtând această marcă (ori a oricăror denumiri similare acesteia), precum şi a utilizării mărcii D. (ori a oricăror denumiri similare acesteia) pe documente sau în scopuri publicitare;

- interzicerea în sarcina pârâtelor C. S.R.L. şi B. S.R.L. de a se prezenta şi de a se promova, sub orice formă, sub denumirea "E." (ori a oricăror denumiri similare acesteia) şi de a utiliza website-ul www.x.ro;

- obligarea pârâtelor de a-şi modifica denumirile înregistrate la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, astfel încât să nu mai conţină sintagma "D." ori cuvintele "x", respectiv "x" într-o manieră care să creeze confuzie cu marca D. în persoana clientului;

- obligarea pârâtelor la a înceta şi la a se abţine în viitor de la orice utilizare a unor semne identice sau similare cu marca D. "pentru servicii şi/sau produse identice sau similare cu cele pentru care marca este înregistrata, sub sancţiunea plaţii, de către flecare pârâtă în parte, de daune cominatorii în sumă de 500 RON pentru fiecare zi întârziere;

- obligarea pârâtelor la plata de daune morale în cuantum de 1 leu către reclamantă;

- obligarea pârâtelor să publice pe cheltuiala acestora hotărârea judecătorească în trei cotidiene de largă circulaţie, timp de trei numere consecutive;

- obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers procesual.

În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 84/1998 privind mărcile si indicaţiile geografice, ale Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, ale C. civ. - art. 253, art. 1349 şi următoarele.

2. Hotărârea tribunalului

Prin sentinţa civilă nr. 2186/09.10.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele B. S.R.L. şi C. S.R.L..

A interzis pârâtelor folosirea în activitatea lor comercială a mărcii D. (ori a oricăror denumiri similare acesteia), a oferirii sau prestării serviciilor sub această marcă (ori a oricăror denumiri similare acesteia), a aplicării acestei mărci (ori a oricăror denumiri similare acesteia) pe produsele sau ambalajele sale, a oferirii spre comercializare, comercializării şi deţinerii în acest scop a produselor purtând această marcă (ori a oricăror denumiri similare acesteia), precum şi a utilizării mărcii D. (ori a oricăror denumiri similare acesteia) pe documente sau în scopuri publicitare.

A interzis pârâtelor C. şi B. de a se prezenta şi de a se promova, sub orice formă, sub denumirea "E." (ori a oricăror denumiri similare acesteia) si de a utiliza website-ul www.x.ro.

A obligat pârâtele C. şi B. să îşi modifice denumirile înregistrate la Oficiul National al Registrului Comerţului, astfel încât să nu mai conţină sintagma "D." ori cuvintele "x", respectiv "x" într-o manieră care să creeze confuzie cu marca D..

A obligat pârâtele C. şi B. să înceteze şi să se abţină în viitor de la orice utilizare a unor semne identice sau similare cu marca PROLOGIC pentru servicii şi/sau produse identice sau similare cu cele pentru care marca este înregistrată.

A respins, ca neîntemeiată, cererea de acordare de daune cominatorii în sumă de 500 RON pentru fiecare zi întârziere.

A obligat pârâtele C. şi B. la plata de daune morale în cuantum de un (1) leu către reclamantă, să publice pe cheltuiala acestora hotărârea judecătoreasca în trei cotidiene de largă circulaţie, timp de trei numere consecutive. Totodată, a luat act că reclamanta va solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

3. Hotărârea curţii de apel

Prin decizia nr. 1283A din 6 octombrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a Civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantele-pârâte C. S.R.L. şi B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 2186/09.10.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat şi a obligat apelantele la plata către intimată a sumei de 7.242,04 RON, reprezentând cheltuieli judiciare în apel.

4. Recursul

Împotriva deciziei Curţii de apel au declarat recurs pârâtele C. S.R.L. şi B. S.R.L., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

Memoriul de recurs a fost întemeiat în drept pe art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurentele pârâte au susţinut, în principal, că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv art. 39 alin. (2) lit. b) din Legea 84/1998.

În susţinerea acestui motiv de recurs, au susţinut că textul de lege prevede două condiţii care depind una de cealaltă pentru a se reţine un risc de confuzie între o marcă şi un semn folosit în activitatea comercială respectiv similaritate sau identitate între marcă şi semn similaritate sau identitate între produse sau serviciile în cauză. Or, în cauză produsele şi serviciile oferite sunt diferite.

În contra textului de lege anterior indicat, Curtea de Apel ar fi reţinut că gradul de similaritate între produse sau servicii ar fi irelevant, ceea ce atrage nelegalitatea deciziei.

Întrucât serviciile oferite de pârâte şi cele oferite de reclamantă sunt diferite, nu poate să existe nicio conexiune între servicii de curăţenie şi servicii matrimoniale sau de programare a întâlnirilor la birou.

Recurentele susţin şi încălcarea art. 22 C. proc. civ., întrucât în anul 2020 a intrat în vigoare noua lege a mărcilor şi indicaţiilor geografice nr. 84/1998 modificată prin Legea nr. 112/2000, iar titularii de mărci înregistrate pentru descrieri vagi sau titluri generale ale claselor Nisa au avut obligaţia de a depune declaraţie prin intermediul căreia se precizeze că intenţia acestora la momentul depunerii cererii a fost de a obţine protecţie pentru toate produsele sau serviciile incluse în descrierea clasei.

Faţă de această modificare legislativă, pârâtele au constatat că este neîntemeiată solicitarea făcută de reclamantă referitoare la încetarea folosirii mărcii D., întrucât nu a fost depusă o astfel de declaraţie care să se refere şi la servicii de curăţenie.

Pârâtele au făcut demersuri, în sensul că au depus o solicitare punct de vedere referitor la situaţia juridică a aceste mărci, solicitând să se precizeze dacă marca D. este protejată sau nu pentru servicii de curăţenie, la care OSIM a răspuns că nu beneficiază de o astfel de protecţie.

Mai susţin şi că serviciile în cauză sunt în mod evident diferite, iar simpla conexiune, cum susţine Curtea de Apel, nu este de ajuns pentru a exista riscul de confuzie şi asociere

Au invocat practică jurisprudenţială comună şi constantă cu privire la diferenţa dintre produse sau servicii, cum ar fi decizia civilă 2181 din 20 octombrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti.

Recurentele pârâte au susţinut şi că decizia recurată conţine motive contradictorii, critică ce se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 488 punctul 6 C. proc. civ.

Această contradictorialitate a reieşit chiar din aplicarea normei de drept material anterior redată. Pe de-o parte, Curtea de Apel apreciază că gradul de similaritate dintre produsele şi serviciile în cauză este irelevant, iar pe de altă parte reţine că reclamanta şi pârâtele oferă produse şi servicii similare, ceea ce este de natură să afecteze reputaţia mărcii reclamante pe piaţă.

5. Apărările formulate

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând, în esenţă, că, pe de-o parte, recursul nu priveşte încheierea instanţei de apel din data de 08.09.2021, prin care a fost respinsă ca tardivă cererea de precizare a motivelor apelului, astfel încât această soluţie a devenit definitivă.

Pe de altă parte, recurentele pârâte furnizează servicii dintre cele pentru care reclamanta beneficiază de protecţie, cum sunt: servicii de curăţenie (atât segment industrial, cât şi comercial - birouri şi spaţii comerciale, inclusiv curăţenie pentru întreţinerea spaţiilor exterioare pentru clădiri de birouri şi alte tipuri de locaţii), servicii tehnice (mentenanţă tehnică a instalaţiilor electrice, sanitare, termice, de climatizare şi ventilaţie, ş.a.), servicii de întreţinere profesională şi amenajări spaţii verzi, furnizare produse de curăţenie, în timp ce reclamanta se bucură de protecţie pentru servicii din clasa 35 de conducere şi administrare a afacerilor, lucrări de birou, construcţii, reparaţii, instalaţii din clasa 37, care include inter alia subclasele referitoare la curăţarea clădirilor.

Mai arată intimata reclamantă că dezvoltarea criticilor recurentelor care privesc similaritate serviciilor tinde la reaprecierea probelor, ce nu se poate realiza la instanţa de recurs.

Cu privire la presupusa absenţă a rolului activ al instanţei de apel, se arată că, atât timp cât precizarea motivelor de apel a fost respinsă ca tardivă cu caracter definitiv, motivele ce privesc aplicarea Legii nr. 112/2020 tind la ignorarea acestei împrejurări şi nu pot fi primite. În plus, recurentele nu aveau nevoie de clarificările OSIM pentru a invoca modul cum se aplică noua lege, mai ales că legea în discuţie a constituit o transpunere târzie a Directivei (UE) 2015/2436 a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 decembrie 2015, astfel încât prevederile acesteia puteau fi invocate direct odată ce se epuizase termenul pentru transpunere, moment anterior introducerii acţiunii, ceea ce permitea pârâtelor să se apere corespunzător încă din faţa primei instanţe.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor dezvoltate prin motivele recursului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Criticând sub cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. greşita aplicare şi interpretare de către instanţa de apel a prevederilor art. 39 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, recurentele au susţinut, în primul rând, că în cauză nu este întrunită cerinţa (necesară pentru incidenţa acestui text) de a exista identitate sau similaritate între serviciile sau produsele pentru care marca reclamantului este înregistrată şi cele pentru care semnul litigios este folosit de pârât.

În cadrul acestei argumentări, a fost criticată afirmaţia Curţii de apel în sensul că gradul de similaritate dintre produsele sau serviciile în discuţie este irelevant, având în vedere că această similaritate este o condiţie imperativă a existenţei riscului de confuzie şi, deci, a constatării încălcării dreptului exclusiv asupra mărcii.

Cu privire la această afirmaţie, instanţa de recurs observă însă că ea face parte dintr-o linie de argumentaţie mai complexă, astfel încât trebuie să fie analizată în contextul considerentelor instanţei de apel şi nu în mod izolat.

Astfel, cu privire la similaritatea serviciilor, Curtea de apel a reţinut:

"Totodată, produsele şi serviciile comercializate de părţi sunt similare, chiar dacă intimata şi-a înregistrat marca doar pentru categoriile generale ale Claselor 35, 36, 37, 44 şi 45, existând o conexiune între lucrări de birouri (clasa 35) construcţii, reparaţii, instalaţii (clasa. 37) şi servicii personale şi sociale oferite de terţi pentru satisfacerea unor nevoi individuale (clasa 45) cu serviciile oferite de apelante care constau, în esenţă, în curăţarea clădirilor de birouri, întreţinere imobile sau anumite activităţi logistice, potrivit site-ului propriu.

Gradul de similaritate dintre produsele şi serviciile în discuţie este însă irelevant, simpla conexiune fiind suficientă, în condiţiile în care semnele aflate în conflict sunt aproape identice, astfel încât orice eventual decalaj trebuie apreciat ca fiind acoperit."

Examinarea acestei argumentări relevă că, în realitate, instanţa de apel a dezlegat chestiunea existenţei similarităţii dintre servicii în mod adecvat, apreciind că ea există, prin trimitere la conexiunea existentă între serviciile prestate de pârâte sub semnul pretins a încălca marca reclamantei şi serviciile pentru care aceasta din urmă beneficiază de protecţie.

Or, existenţa acestei legături la care se referă instanţa de apel îmbracă forma aşa-numitei complementarităţi, care este o formă a similarităţii, astfel încât nu se poate afirma că instanţa de apel nu a analizat şi reţinut existenţa acestei cerinţe instituite de art. 39 alin. (2) lit. b) pentru a se statua existenţa încălcării dreptului la marcă.

Este adevărat că în decizia recurată se arată şi că gradul unei atare similarităţi nu ar fi relevant, pentru că există conexiunea mai sus amintită şi pentru că semnele aflate în conflict sunt aproape identice, însă în aprecierea instanţei de recurs aceasta este o exprimare perfectibilă căreia îi lipseşte rigurozitatea şi nu una afectată de viciul nelegalităţii.

Astfel, ceea ce semnifică ultima frază din partea deciziei mai sus citată este aceea că, în prezenţa unei similarităţi ridicate (aproape de identitate) a semnelor aflate în conflict, un grad de similaritate mai scăzut al serviciilor este suficient pentru a exista riscul de confuzie.

Acest principiu de analiză a riscului de confuzie este rezultat din jurisprudenţa obligatorie a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care a statuat în cauza C-39/97 Canon Kabushiki Kaisha v Metro-Goldwyn-Mayer Inc., în interpretarea art. 4 alin. (1) lit. b) al Directivei 89/104/EEC, că:

"17. O evaluare globală a riscului de confuzie implică o anumită interdependenţă între factorii relevanţi şi în particular o similaritate între mărci şi respectiv între produse sau servicii. Corespunzător, un grad mai mic de similaritate între aceste bunuri sau servicii poate fi compensat de un grad mai mare de similaritate între mărci şi viceversa. Interdependenţa dintre aceşti factori este expres menţionată în al zecelea considerent al preambulului Directivei, care arată că este indispensabil a se da o interpretare conceptului de similaritate în relaţie cu riscul de confuzie, a cărui apreciere depinde, în particular, de cunoaşterea pe piaţă a mărcii şi de gradul de similaritate identificat între marcă şi semn şi respectiv între bunuri sau servicii."

Acesta este motivul pentru care afirmaţia instanţei de apel în sensul că gradul de similaritate existent între servicii este irelevant în prezenţa unei similarităţi apropiate de identitate între semnele aflate în conflict nu este un raţionament viciat, ci reprezintă tocmai materializarea (incomplet explicată) a regulii de analiză a riscului de confuzie dezvoltată jurisprudenţial - cu caracter obligatoriu pentru instanţele naţionale, în cadrul trimiterii preliminare adresate Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Celelalte susţineri ale recurentelor din cadrul acestui motiv de recurs constituie, cum în mod corect a subliniat şi intimata-reclamantă, chestiuni a căror verificare presupune reevaluarea faptelor deduse judecăţii, operaţiune ce scapă controlului instanţei de recurs.

Astfel, de vreme ce Curtea de apel a comparat serviciile pentru care reclamanta a justificat protecţie (lucrări de birouri (clasa 35) construcţii, reparaţii, instalaţii (clasa. 37) şi servicii personale şi sociale oferite de terţi pentru satisfacerea unor nevoi individuale (clasa 45), mai sus evocate) cu serviciile prestate de pârâte şi a conchis că între acestea există legătura necesară pentru existenţa similarităţii (în speţă complementaritatea), analiza acestei legături nu poate fi cenzurată în calea de atac de faţă pentru că nu reprezintă în realitate o problemă de aplicare a regulilor de drept substanţial (respectiv a art. 39 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 republicată), ci o chestiune factuală, rezervată instanţelor de fond.

Legat de acest aspect, nu poate fi primit nici argumentul în sensul că răspunsul OSIM transmis pârâtelor a fost în sensul că marca reclamantei nu beneficiază de protecţie pentru servicii de curăţenie, deoarece pe de-o parte analiza instanţei de apel nu a avut în vedere servicii identice (deci nici nu se punea problema ca protecţia să se întindă asupra acestor servicii anume) şi pe de altă parte OSIM nu este cel chemat a decide limitele protecţiei unei mărci în ipoteza unei acţiuni prin care se reclamă încălcarea acesteia, această atribuţie revenind exclusiv instanţelor de judecată învestite cu soluţionarea cauzei.

În cadrul unui motiv de recurs ce poate fi încadrat în art. 488 alin. (2) pct. 5 C. proc. civ. - deoarece valorifică neobservarea art. 22 C. proc. civ. de către instanţa de apel - s-a reproşat acesteia omisiunea de a aplica legea în vigoare la data judecăţii în calea de atac, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 112/2020 şi în raport cu care întinderea protecţiei mărcii reclamantei suferea ajustări semnificative.

Contrar susţinerilor intimatei-reclamante, acest motiv nu este invocat omisso medio, pentru că el nu valorifică în mod direct chestiunea aplicării în timp a legii noi de drept substanţial, ci critică decizia instanţei de apel (şi nu pe cea a Tribunalului); or, o pretinsă nelegalitate săvârşită de instanţa de apel cu ocazia pronunţării deciziei recurate nu putea, prin definiţie, să fie invocată decât prin calea de atac a recursului.

Cu privire la temeinicia motivului de recurs, sunt necesare mai multe precizări, ce se situează pe paliere distincte.

Primo, este evident că instanţa de judecată are obligaţia de a proceda la calificarea corectă a raportului juridic dedus judecăţii inclusiv din perspectiva legii aplicabile, astfel cum rezultă din art. 22 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., din acest punct de vedere afirmaţiile de principiu ale recurentelor fiind corecte, deoarece nu era imperativ ca partea să invoce legea nouă - pe calea unor motive de apel formulate în termen sau chiar ulterior, pe parcursul soluţionării pricinii - ci instanţa era chemată nu doar a cunoaşte existenţa legii noi, ci şi a determina dacă ea este aplicabilă litigiului şi a proceda în consecinţă.

Secundo, se poate însă observa din raţionamentul instanţei de apel că aceasta, contrar susţinerilor recurentelor, nu a avut în vedere decât serviciile din titlul claselor pentru care reclamanta a înregistrat mărcile, astfel încât nu i se poate reproşa că a recunoscut o protecţie dincolo de limitele pretinse de pârâte.

Astfel, prin Legea nr. 112/2020 au fost aduse modificări Legii nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, relevantă pentru cauza de faţă fiind introducerea art. 91 şi art. 92, devenite după republicare art. 10 şi respectiv art. 11 din lege:

"Art. 91 (1) Produsele şi serviciile pentru care se solicită protecţia mărcii sunt indicate de către solicitant cu suficientă claritate şi precizie pentru a permite autorităţilor competente şi operatorilor economici să determine întinderea protecţiei solicitate.

(2) Produsele şi serviciile pentru care se solicită înregistrarea unei mărci se clasifică în conformitate cu sistemul de clasificare stabilit de Clasificarea de la Nisa. Produsele şi serviciile sunt grupate pe clase, fiecare grup de produse sau servicii fiind precedat de numărul clasei căreia îi aparţine, în ordinea claselor.

(3) Utilizarea unor termeni generali sau a indicaţiilor generale cuprinse în titlurile claselor din Clasificarea de la Nisa se interpretează ca incluzând toate produsele sau serviciile acoperite de sensul literal al indicaţiei sau al termenului respectiv.

(4) Produsele şi serviciile nu pot fi considerate ca asemănătoare pe motiv că figurează în aceeaşi clasă şi nici nu pot fi considerate ca fiind diferite pe motiv că figurează în clase diferite ale Clasificării de la Nisa.

Art. 92 (1) Titularii mărcilor înregistrate în raport cu întreg titlul unei clase din Clasificarea de la Nisa pot declara că intenţia lor la data depunerii cererii de înregistrare a mărcii a fost de a solicita protecţia unor produse sau servicii în afara celor acoperite de sensul literal al titlului clasei respective, cu condiţia ca produsele sau serviciile astfel indicate să fie incluse în lista alfabetică a clasei respective din ediţia Clasificării de la Nisa în vigoare la data depunerii cererii de înregistrare a mărcii.

(2) Declaraţia prevăzută la alin. (1) se depune la OSIM până la data de 30 septembrie 2020 şi precizează în mod clar şi precis produsele şi serviciile, altele decât cele acoperite de sensul literal al indicaţiilor oferite de titlul clasei, la care se referea iniţial intenţia titularului. OSIM modifică Registrul mărcilor în mod corespunzător.

(3) Formularea declaraţiei prevăzute la alin. (1) nu aduce atingere aplicării dispoziţiilor art. 261 alin. (4), art. 46 alin. (1) lit. a) şi art. 481 alin. (1).

(4) În cazul mărcilor pentru care nu se depune nicio declaraţie în termenul prevăzut la alin. (2) se consideră că de la expirarea termenului respectiv acestea desemnează doar produsele sau serviciile acoperite de sensul literal al indicaţiilor cuprinse în titlul clasei respective.

(5) În cazul în care Registrul mărcilor este modificat conform dispoziţiilor alin. (2), drepturile exclusive conferite de marcă nu împiedică un terţ să continue utilizarea unei mărci, dacă utilizarea pentru produsele sau serviciile respective:

a) a început înainte ca registrul să fie modificat; şi

b) nu a încălcat drepturile titularului în considerarea sensului literal al înregistrării produselor şi serviciilor în registru la momentul respectiv.

(6) Modificarea listei de produse sau servicii conform dispoziţiilor alin. (2) nu conferă titularului mărcii dreptul de a se opune unei mărci ulterioare sau de a depune o cerere de anulare a înregistrării unei mărci depuse ulterior, dacă:

a) marca depusă ulterior era deja utilizată sau era deja depusă o cerere de înregistrare a mărcii pentru produse sau servicii înainte ca registrul să fie modificat; şi

b) utilizarea mărcii pentru produsele sau serviciile respective nu a încălcat sau nu ar fi încălcat drepturile titularului în considerarea sensului literal al desemnării produselor şi serviciilor în registru la momentul respectiv."

Prin urmare, în aplicarea normelor evocate şi în absenţa declaraţiei la care se referă art. 92 (devenit art. 11) din lege (declaraţie a cărei depunere nici nu a fost pretinsă de reclamantă), întinderea protecţiei mărcii reclamantei era limitată la serviciile indicate în titlul (denumirea) claselor din înregistrare şi la sensul literal al acestora.

Or, chiar acceptând că în cauza de faţă noua lege de drept substanţial (adoptată după sesizarea instanţei) era aplicabilă astfel cum au susţinut apelantele pârâte, efectul unei atare limitări era cel arătat mai sus, în care se considera că marca D. este protejată exclusiv pentru următoarele servicii: din clasa 35 - publicitate, conducerea şi administrarea afacerilor, lucrări de birou, din clasa 36 - asigurări, afaceri financiare, monetare, imobiliare, din clasa 37 - construcţii, reparaţii şi instalaţii, din clasa 44 - servicii medicale, servicii veterinare, servicii de igienă şi frumuseţe pentru oameni sau animale, servicii din agricultură, horticultură sau silvicultură şi din clasa 45 - servicii juridice, servicii de securitate pentru protecţia bunurilor şi persoanelor, servicii personale şi sociale oferite de terţi pentru satisfacerea unor nevoi individuale.

De aceea, văzând că analiza instanţei de apel a avut în vedere exclusiv servicii dintre cele mai sus enumerate, în mod eronat reproşează recurentele-pârâte ignorarea noii reglementări, pentru că, deşi nu o subliniază expres, Curtea de apel a procedat în acest mod.

Tertius, ceea ce este relevant în cauza ce are ca obiect solicitarea de încetare a încălcării dreptului exclusiv asupra mărcii este situaţia de fapt şi întinderea protecţiei la momentul producerii pretinsei încălcări.

De aceea, de principiu, pentru perioada anterioară sesizării instanţei (la care se referă faptele expuse în acţiune), este aplicabilă legea de drept substanţial în vigoare la acel moment, legea nouă neputând retroactiva.

În consecinţă, instanţele de fond nu erau ţinute a aplica Legea nr. 84/1998 în forma modificată ulterior sesizării instanţei atunci când analizau fapte trecute, ci cel mult, dacă legea nouă era aptă a conduce la o abordare diferită a parametrilor protecţiei mărcii reclamantei, aceasta trebuia să fie avută în vedere în privinţa conduitei viitoare a pârâtelor astfel cum ea urma a fi configurată prin măsurile dispuse de instanţă.

Cu toate acestea, chiar dacă la data sesizării instanţei, cum a arătat corect intimata-reclamantă, transpunerea Directivei (UE) 2015/2.436 a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 decembrie 2015 de apropiere a legislaţiilor statelor membre cu privire la mărci era deja întârziată, normele relevante pentru cauza de faţă trebuind a fi transpuse de statele membre până la data de 14 ianuarie 2019 conform art. 54 din Directivă (iar Legea nr. 112/2020 a fost adoptată în anul următor), chestiunea de drept litigioasă avea deja o rezolvare de lege lata, nefiind necesar a aştepta transpunerea directivei în dreptul intern pentru a determina corect întinderea protecţiei mărcii.

Astfel, prin Hotărârea CJUE în cauza IP Translator C-307/10, din 19 iunie 2012, s-a statuat în sensul că "Directiva 2008/95/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 octombrie 2008 de apropiere a legislaţiilor statelor membre cu privire la mărci trebuie interpretată în sensul că: produsele sau serviciile pentru care se solicită protecţia prin intermediul mărcii să fie identificate de solicitant în mod suficient de clar şi de precis pentru a permite autorităţilor competente şi operatorilor economici să stabilească numai pe această bază întinderea protecţiei conferite de marcă.

Totodată, Curtea a reţinut că Directiva "nu se opune utilizării indicaţiilor generale din titlurile claselor din clasificarea prevăzută la articolul 1 din Aranjamentul de la Nisa (...) pentru a identifica produsele şi serviciile pentru care se solicită protecţia prin intermediul mărcii, cu condiţia ca o astfel de identificare să fie suficient de clară şi de precisă.", precum şi că "Solicitantul unei mărci naţionale care utilizează toate indicaţiile generale din titlul unei anumite clase (...) trebuie să precizeze dacă cererea sa vizează toate produsele sau serviciile repertoriate în lista alfabetică a acestei clase sau numai unele dintre aceste produse sau servicii."

Marca naţională verbală D. are ca dată de depozit 06.04.2016, ulterioară publicării Hotărârii IP Translator, astfel încât aprecierea cu privire la întinderea protecţiei trebuie să aibă în vedere dezlegările obligatorii cuprinse în decizia CJUE evocată, iar efectele înregistrării mărcii, analizate de instanţă, trebuie să fie rezultatul unei interpretări uniforme a regulilor deduse din jurisprudenţa CJUE, pentru ca hotărârea instanţei naţionale să reprezinte o aplicare a celor dezlegate prin această hotărâre.

Legat de acest aspect, este necesară sublinierea că, deşi este vorba în speţă despre o marcă naţională, aderarea României la Uniunea Europeană a fost urmată de armonizarea integrală a legislaţiei naţionale cu dreptul UE în materia mărcilor, astfel încât dezlegările CJUE referitoare la dreptul UE se impun instanţei naţionale şi cu privire la dreptul intern, atât timp cât conţinutul său normativ este pus în acord cu legislaţia Uniunii.

În consecinţă, din considerentele hotărârii IP Translator rezultă, în opinia Înaltei Curţi, că pentru mărcile depuse la înregistrare după publicarea acestei hotărâri în privinţa cărora s-a indicat titlul clasei (cum este cazul mărcii reclamantei), se consideră că protecţia a fost solicitată fie pentru întreaga clasă (inclusiv lista alfabetică de produse sau servicii), dacă solicitantul a menţionat expres aceasta, fie numai pentru sensul literal al produselor/serviciilor ce formează titlului clasei indicate în cererea de înregistrare, în lipsa unei asemenea precizări.

Astfel, cum menţionata precizare nu apare a fi fost formulată de solicitant, protecţia mărcii reclamantei priveşte sensul literal al termenilor din titlul clasei, după cum a apreciat în mod corect instanţa de apel.

Prin urmare, configurarea întinderii protecţiei în acest mod era necesar a fi realizată independent de adoptarea Legii nr. 112/2020, argumentele pârâtelor recurente fiind, din această perspectivă, inutile.

Celelalte argumente dezvoltate în cadrul acestui motiv de recurs se subsumează aceleiaşi verificări privind similaritatea, ce nu poate fi realizată, cum s-a arătat deja, de instanţa de recurs.

Chiar în aceste condiţii, se impune numai observaţia că argumentarea recurentelor este conceptual eronată, deoarece existenţa similarităţii în forma complementarităţii nu presupune ca serviciile comparate să aibă acelaşi obiect material, ci ca între ele să existe o legătură, ele să fie prestate în mod uzual împreună - fie de către acelaşi subiect de drept, fie cu privire la acelaşi bun sau la aceeaşi activitate - legătura ce justifică similaritatea în această ipoteză fiind una ce acoperă numeroase aspecte.

De aceea, nu pot fi primite argumentele care valorifică împrejurarea că serviciile de curăţenie nu sunt incluse nici în lista alfabetică a clasei respective din clasificarea de la Nisa, deoarece o atare includere ar fi avut o altă valenţă în analiza riscului de confuzie şi nu ar fi condus la complementaritate.

Concomitent, se observă şi că instanţele de fond nu au avut în vedere exclusiv serviciile de curăţenie prestate de pârâte, la care se referă motivele recursului, ci mai multe categorii de servicii, incluse în conceptul de afacere practicat de acestea, intitulat "facility management", ce nu include numai servicii de curăţenie, cum înseşi pârâtele au arătat, ci activităţi multiple ce ţin de administrarea clădirilor - reparaţii, întreţinere, mutări, curăţenie.

Este nefondat şi motivul de recurs întemeiat de recurente pe art. 488 alin. (2) pct. 6 C. proc. civ., care valorifică o pretinsă contradicţie între aserţiunile instanţei de apel mai sus citate - pe de-o parte se afirmă irelevanţa gradului de similaritate între servicii, pe de altă parte se reţine existenţa similarităţii.

Astfel, în cadrul analizei ce precede s-a arătat care este semnificaţia afirmaţiilor Curţii de apel şi totodată de ce acestea nu sunt greşite, cu corecţia adusă argumentării prin prisma principiilor generale de analiză a riscului de confuzie, iar acele considerente ale instanţei de recurs răspund pe deplin şi criticilor ce se referă la motive contradictorii.

La toate aceste argumente se adaugă observaţia că în cauză instanţele de fond au reţinut şi faptele de concurenţă neloială reclamate prin acţiune, în privinţa incidenţei dispoziţiilor Legii nr. 11/1991 nefiind formulate critici în prezentul recurs, după cum nu au fost criticate nici aprecierile cu privire la similaritatea ridicată a semnelor în conflict, astfel încât, văzând că sunt nefondate motivele dezvoltate, se impune respingerea recursului declarat ca atare, în temeiul art. 496 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentele-pârâte B. S.R.L. şi C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1283A din 6 octombrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a-IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 mai 2022.