Conflict of property titles from common origin: opposability of unregistered usucapion vs. registered restitution decree

Şedinţa publică din data de 14 aprilie 2022

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia I civilă la 2 iunie 2015, reclamanţii A., B. şi C. i-au chemat în judecată pe pârâţii D., E., F., G., H., I. şi J., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să oblige pârâţii să le lase, în deplină proprietate şi posesie, terenul în suprafaţă de 855 m.p., situat în Constanţa, str. x şi să plătească contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului pentru ultimii trei ani anteriori formulării acţiunii, cu cheltuieli de judecată.

La 9 iulie 2015, reclamanţii au formulat precizări privind cadrul procesual pasiv al cererii de chemare în judecată, indicând, ca pârâţi, pe D., E., K., H., J., I. şi L..

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 3205 din 18 decembrie 2019, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a luat act de renunţarea reclamanţilor la judecata capătului de cerere având ca obiect obligarea la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului, a admis cererea şi le-a obligat pe pârâtele H. şi M. să lase, în deplină proprietate şi posesie, reclamanţilor terenul în suprafaţă de 278 m.p., situat în Constanţa, str. x, reprezentând lotul delimitat de punctele 6-7-D-5, potrivit raportului de expertiză topografică întocmit de expert N.. A respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâţii D., E., K., I. şi J., ca nefondată, iar cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul L., ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă. A obligat reclamanţii la plata sumei de 4.250 RON cheltuieli de judecată către pârâţii D., E. şi K..

Împotriva acestei hotărâri au exercitat apel reclamanţii A., B. şi C..

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Constanţa

Prin decizia civilă nr. 120/C din 16 septembrie 2020, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 3205 din 18 decembrie 2019 pronunţate de Tribunalul Constanţa.

Au fost obligaţi apelanţii la plata către intimaţii Anton a sumei de 2.000 RON, cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a constatat următoarele:

După cum a reţinut şi prima instanţă, reclamanţii A., B. şi C. (în calitate de moştenitori ai lui O.) sunt proprietarii unui teren în suprafaţă de 855 m.p., situat în Constanţa, str. x, primit în compensare de autorul lor în temeiul Legii nr. 10/2001, prin decizia nr. 7185/13 decembrie 2007 a Primarului Municipiului Constanţa; prin procesul-verbal de predare-primire nr. x/31 martie 2008 s-a procedat la "predarea-primirea în natură" a acestui imobil, dar această punere în posesie a fost una formală, deoarece o parte din teren, măsurând 562,05 m.p., era folosită de pârâţii P., E. şi Q., iar o altă parte, măsurând 278 m.p., era împrejmuită şi folosită de către pârâta H..

Astfel, după cum a rezultat din raportul de expertiză topografică întocmit în cauză de expert N. şi avizat favorabil de O.C.P.I. Constanţa, un teren în suprafaţă de 562,05 m.p., folosit de pârâţii P., E. şi Q. şi aparţinând, în proprietate, acestora conform sentinţei civile nr. 22765/12 decembrie 2008 a Judecătoriei Constanţa, definitivă prin decizia civilă nr. 235/03 aprilie 2009 a Tribunalului Constanţa, se suprapune integral peste o parte din terenul în suprafaţă de 855 m.p., pentru care au un titlu de proprietate şi reclamanţii; apoi, un teren în suprafaţă de 278 m.p. este împrejmuit şi folosit de către pârâta H..

Cu referire la această suprafaţă de 278 m.p., folosită de pârâta H., despre care s-a constatat că excede titlului de proprietate reprezentat de sentinţa civilă nr. 3197/29 martie 2005 a Judecătoriei Constanţa, definitivă prin decizia civilă nr. 231/13 martie 2006 a Tribunalului Constanţa, şi este posedat peste ceea ce instanţele au recunoscut ca urmare a constatării intervenirii prescripţiei achizitive asupra imobilului compus din terenul în suprafaţă de 382,30 m.p. şi construcţie cu trei camere şi dependinţe, situat în Constanţa, str. x, expertul a subliniat că imobilul - în limitele pentru care s-a constatat dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune în baza hotărârii judecătoreşti - se învecinează cu imobilul reclamanţilor, astfel că ceea ce depăşeşte limitele titlului pârâtei H. trebuie restituit de aceasta, în deplină proprietate, reclamanţilor.

Situaţia care a condus la admiterea acţiunii în contradictoriu cu pârâta H. (şi care nici nu a fost contestată de aceasta pe calea apelului, astfel că a intrat în autoritate de lucru judecat) nu este similară cu aceea a pârâţilor Anton şi, din acest motiv, cei din urmă nu pot fi obligaţi la lăsarea, în deplină proprietate şi posesie, reclamanţilor a terenului pentru care au produs un titlu de proprietate preferabil.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 22765/12 decembrie 2008 (definitivă prin decizia nr. 235/03 aprilie 2009 a Tribunalului Constanţa), Judecătoria Constanţa a constatat, în contradictoriu cu Municipiul Constanţa, că pârâta P. şi R. (ulterior decedat - la 16 februarie 2014, la succesiunea acestuia venind soţia supravieţuitoare, P., E. şi Q., în calitate de fii) au dobândit, prin uzucapiune, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 562,05 m.p., situat în Constanţa, str. x. Acţiunea în revendicare este acea acţiune reală şi petitorie prin care proprietarul care nu are posesia bunului său cere restituirea acestuia de la posesorul neproprietar.

Acţiunea în revendicare este o acţiune petitorie, în sensul că tinde să stabilească existenţa dreptul de proprietate invocat de reclamant (delimitându-se de acţiunile posesorii, unde se verifică doar atingerile aduse posesiei, o simplă stare de fapt); de asemenea, revendicarea este o acţiune reală, cerere de natură a o diferenţia de acţiunile personale patrimoniale şi, în special, de acţiunile ex contractu (derivând dintr-un contract): acţiunea în revendicare se întemeiază direct pe dreptul de proprietate, iar acţiunile contractuale se bazează pe un drept de creanţă a cărui obligaţie corelativă nu a fost executată.

Uzucapiunea (prescripţia achizitivă) este un mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra unui bun prin posedarea neîntreruptă a acestuia în termenul şi condiţiile prevăzute de lege; cerinţa esenţială a uzucapiunii este existenţa unei posesii. Deşi art. 1846 alin. (2) C. civ. defineşte posesia drept "deţinerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de noi înşine sau de altul în numele nostru", totuşi, în mod riguros, posesia este caracterizată ca fiind stăpânirea de fapt a unui bun, care, din punct de vedere al conduitei posesorului, apare că o exteriorizare a atributelor unui drept real. Prin uzucapiune, în mod indirect, este sancţionat şi fostul proprietar care, prin pasivitatea lui, a făcut ca, timp îndelungat, bunul să se afle în posesia unei alte persoane care s-a comportat ca proprietar (sau titular al unui alt drept real).

După cum reiese şi din definiţia expusă anterior, principalul efect al uzucapiunii este dobândirea dreptului de proprietate asupra lucrului cu privire la care s-a exercitat posesia; concomitent, se stinge dreptul de proprietate al fostului titular, cu caracter retroactiv, uzucapantul fiind considerat proprietar din ziua în care a început posesia.

Uzucapiunea, ca mod de dobândire a proprietăţii, poate fi invocată de cel interesat atât pe calea unei acţiuni, cât şi pe cale de excepţie.

Or, dacă, atunci când instanţele sunt învestite cu cereri de constatare a prescripţiei achizitive, ca mijloc de apărare, împotriva unor acţiuni în revendicare, admiterea cererii reconvenţionale/excepţiei uzucapiunii are drept consecinţă respingerea acţiunii în revendicare, chiar dacă reclamantul din această acţiune a dovedit dreptul său căruia adversarul îi opune doar o posesie, cu atât mai mult nu poate avea succes o acţiune în revendicare a celui ce are un titlu de proprietate de la persoana sancţionată pentru pasivitate prin mecanismul prescripţiei achizitive.

Aceasta şi pentru că Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 stabileşte că persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii îşi vor putea exercita "calitatea de proprietar" (legiuitorul a avut în vedere dreptul de proprietate) după primirea deciziei/dispoziţiei motivate sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor Legea nr. 10/2001, fiind determinat caracterul constitutiv, şi nu recognitiv, al actelor de autoritate prin care s-au stabilit măsuri reparatorii (după scurgerea procedurii de restituire administrative şi/sau judiciare).

Or, această concluzie conduce la calificarea ca fiind justă constatarea primei instanţei conform căreia, în soluţionarea cererii în revendicare, s-a aflat în situaţia în care ambele părţi îşi dovedeau proprietatea printr-un titlu de proprietate, iar pârâţii - care aveau un titlu privind proprietatea bunului, existând şi concordanţă între titlu şi posesiune -, se bucură de un titlu preferabil.

Astfel, se impune respingerea acţiunii reclamanţilor, ce urmăresc revendicarea unui teren atribuit prin compensare din patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale, în locul imobilului preluat de stat, imposibil de restituit în natură, în defavoarea celor care au exercitat o posesie utilă în tot timpul cerut de lege, ale cărei efecte au fost consfinţite prin intervenţia prescripţiei achizitive, constatare ce a avut ca efect stingerea retroactivă a dreptului de proprietate al Municipiului Constanţa, de la momentul intrării pârâţilor în posesia terenului, astfel că, la 13 decembrie 2007, data emiterii deciziei nr. 7185/2007 în temeiul Legii nr. 10/2001, nu se mai afla în proprietatea unităţii deţinătoare.

Cu privire la demersul de comparare a titlurilor de proprietate, pârâţii au arătat că principalul efect al uzucapiunii este acela că uzucapantul devine proprietar încă din momentul în care a început să curgă termenul de prescripţie, ceea ce înseamnă că dreptul de proprietate al Municipiului Constanţa s-a stins, iar terenul nu se mai afla în patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale la data emiterii deciziei în temeiul Legii nr. 10/2001. Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, în forma în vigoare la data dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, pentru opozabilitatea dreptului faţă de terţi nu era necesară înscrierea în cartea funciară.

Din această perspectivă, Curtea a apreciat, ca lipsită de relevanţă, împrejurarea că autorul reclamanţilor şi-a înscris, în cartea funciară, dreptul de proprietate dobândit în temeiul Legii nr. 10/2001, cât timp această înscriere, care este legată de o posibilă verificare a respectării de către părţi a formalităţilor de publicitate imobiliară, publicitate ce ar face dreptul lor preferabil pentru că astfel acesta a devenit opozabil terţilor, este lipsită de finalitate, atunci când dreptul în discuţie iese din patrimoniul autorului la o dată anterioară formalităţilor de publicitate imobiliară şi când pârâţii nu erau obligaţi să facă, la rândul lor, publicitatea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune.

Aceasta, întrucât, potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale sunt opozabile faţă de terţi fără înscrierea în cartea funciară, când provin din uzucapiune, aceste drepturi trebuind înscrise, în prealabil, dacă titularul înţelege să dispună de ele; de aceea, apreciind că publicitatea imobiliară pe care o realizase autorul reclamanţilor produce aceleaşi efecte ca şi opozabilitatea faţă de terţi a hotărârii de uzucapiune rezultând din înseşi prevederile legii, în mod just, prima instanţă a revenit la cercetarea titlului mai bine caracterizat, prin care s-a dat relevanţa cuvenită momentului de la care fostul posesor este considerat proprietar - momentul de la care a început să exercite posesia utilă.

Referitor la puterea/autoritatea de lucru judecat de care se bucură soluţia dată în cadrul dosarului nr. x/2012, privind legalitatea deciziei nr. 7185/13 decembrie 2007 a Primarului Municipiului Constanţa, s-a constatat că Tribunalul şi-a bazat hotărârea pe legalitatea titlului reclamanţilor (altfel nu ar fi putut realiza comparaţia de titluri, în lipsa acestuia, reclamanţii neputându-se prezenta în faţa instanţei ca "proprietari neposesori"). Respingerea unei solicitări de constatare a nulităţii absolute a deciziei emise în temeiul Legii nr. 10/2001 în favoarea apelanţilor nu implică, sub nicio formă, şi dezlegarea raportului juridic creat de situaţia că, asupra aceluiaşi bun imobil, două persoane invocă titluri de proprietate legale, fiecare pretinzând că dreptul său este preferabil, acest raport fiind apanajul exclusiv al instanţei învestite cu revendicarea bunului în cauză.

Conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ., apelanţii au fost obligaţi la plata sumei de 2.000 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, către intimaţii Anton.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Constanţa au declarat recurs reclamanţii A., B. şi C., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

A. În cuprinsul cererii de recurs, recurenţii reclamanţi au arătat, în esenţă, în primul rând, că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, argumentat de faptul că, deşi, în prealabil, a reţinut că, la 13 decembrie 2007, data emiterii deciziei nr. 7185/2007 în temeiul Legii nr. 10/2001, terenul nu se mai afla în patrimoniul unităţii deţinătoare, iar, cu privire la demersul de comparare a titlurilor de proprietate, a reţinut că principalul efect al uzucapiunii este acela că uzucapantul devine proprietar încă din momentul în care a început să curgă termenul de prescripţie, ceea ce înseamnă că dreptul de proprietate al Municipiului Constanta s-a stins, iar terenul nu se mai afla în patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale la data emiterii deciziei, în partea finală a motivelor hotărârii pronunţate, instanţa de apel a constatat legalitatea titlului reclamanţilor.

Astfel, instanţa de apel, pe de o parte, a reţinut că titlul de proprietate al reclamanţilor - decizia nr. 7185/13 decembrie 2007 - este unul legal, iar pe de altă parte, că, la data emiterii respectivei decizii, dreptul de proprietate al Municipiului Constanţa s-a stins, iar terenul nu se mai afla în patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale - ceea ce conduce la concluzia că titlul este unul nelegal emis, aspect care este unul contrar soluţiei definitive a instanţei de judecată din dosarul nr. x/2012, în care s-a statuat, cu putere de lucru judecat, asupra legalităţii modului de transmitere a dreptului de proprietate de la Municipiul Constanţa către autorul reclamanţilor, O.. Reţinerea faptului că titlul reclamanţilor este legal face să fie nelegale aprecierile anterioare ale instanţei de apel cu privire la stingerea dreptului de proprietate în patrimoniul unităţii deţinătoare la data emiterii deciziei din 2007.

B. În al doilea rând, au considerat că hotărârea atacată cu recurs a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material în materia revendicării imobiliare, instanţa încălcând şi aplicând greşit prevederile art. 5 din Legea nr. 71/2011, dispoziţiile art. 25 alin. (4) şi alin. (7), art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, art. 563 din noul C. civ., precum şi art. 26 din Legea nr. 7/1996.

a. Instanţa de apel nu a clarificat dacă, în cauză, era aplicabil C. civ. de la 1865 sau noul C. civ. în materia revendicării, faţă de dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 71/2011. Aceasta, cu atât mai mult cu cât temeiul juridic indicat în cererea de chemare în judecată a fost reprezentat de art. 563 alin. (1) şi art. 566 alin. (1) din noul C. civ.

b.1. Indiferent de legea aplicabilă speţei în materie de revendicare, recurenţii sunt cei care exhibă un titlu preferabil celui al intimaţilor pârâţi.

Criteriile de comparare a titlurilor de proprietate nu se regăsesc în dispoziţiile art. 480 C. civ., astfel încât au fost stabilite în doctrina şi jurisprudenţa în materie, care disting între mai multe ipoteze. Pentru cazul în care ambele părţi au titluri de proprietate, care provin de la acelaşi autor, va avea câştig de cauză partea care a îndeplinit prima formalităţile de publicitate imobiliară, pentru opozabilitatea dreptului său faţă de terţi; dacă niciuna dintre părţi nu şi-a înscris titlul, va câştiga partea al cărei titlu are data cea mai veche. Dacă ambele părţi au titluri de proprietate care provin de la autori diferiţi, instanţa va compara drepturile autorilor şi va da câştig de cauză părţii care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil.

În mod nelegal, instanţa de apel a procedat la analiza momentului de la care reclamanţii şi pârâţii au devenit proprietari, întrucât, dat fiind faptul că reclamanţii au îndeplinit primii (şi singurii) formalităţile de publicitate imobiliară, o astfel de analiză nu mai trebuia făcută în speţă.

Reţinând, implicit, că atât reclamanţii, cât şi pârâţii D., E., K., au dobândit dreptul de proprietate asupra suprafeţelor de teren în dispută de la acelaşi autor, respectiv Municipiul Constanţa, analiza comparării de titluri trebuia rezumată, din punct de vedere legal, de către instanţa de apel, numai la împrejurarea dacă vreuna dintre părţi şi-a înscris ori nu titlul în cartea funciară.

În speţă, reclamanţii au procedat la înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra întregului teren, în suprafaţă de 855 m.p., fiind emisă, în acest sens, încheierea nr. 36173 din 10 mai 2013 de către O.C.P.I. Constanţa - Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Constanţa.

În ceea ce-i priveşte pe pârâţii D., E., K., astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, aceştia nu au făcut dovada înscrierii dreptului lor de proprietate în cartea funciară.

În atare situaţie, este evident că reclamanţii sunt cei care trebuie să aibă câştig de cauză, fiind nu doar primii, ci şi singurii care au îndeplinit formalităţile de publicitate imobiliară.

b.2. În mod greşit a procedat instanţa la analiza şi reţinerea ca incidente, în speţă, a dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, întrucât aceste dispoziţii normative nu sunt aplicabile.

Aceasta, deoarece, deşi dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 se referă la opozabilitatea faţă de terţi a drepturilor reale dobândite prin succesiune, accesiune, vânzare silită şi uzucapiune, ele nu prezintă relevanţă din punct de vedere al modului de îndeplinire a criteriilor de comparare a titlurilor de proprietate provenind de la acelaşi autor în cadrul acţiunii în revendicare prin comparare de titluri.

Ceea ce interesează în materia revendicării prin comparare de titluri provenind de la acelaşi autor este dacă este sau nu întrunită condiţia îndeplinirii formalităţilor de publicitate imobiliară, adică de a fi înscris titlul în cartea funciară de către una dintre părţi şi nu dacă pârâţii Anton aveau sau nu, în raport cu prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, vreo obligaţie de a respecta formalităţile de publicitate imobiliară faţă de terţi.

Mai mult, instanţa a nesocotit împrejurarea că, deşi pârâţii au încercat să îşi intabuleze dreptul de proprietate asupra terenului dobândit prin uzucapiune, cererea le-a fost refuzată pentru motivul că proprietarul terenului era defunctul autor al reclamanţilor, iar acţiunea pârâţilor formulată împotriva refuzului intabulării dreptului de proprietate, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2011 al Judecătoriei Constanţa, a fost respinsă, în mod definitiv, de către instanţe, chiar dacă titlul acestora era reprezentat de o hotărâre pronunţată în materia uzucapiunii.

b.3. Instanţa de apel, în mod nelegal, a apreciat că titlul pârâţilor este preferabil în raport de momentul naşterii dreptului de proprietate al acestora, ca efect al uzucapiunii.

Câtă vreme, în speţă, numai reclamanţii au îndeplinit formalităţile de publicitate imobiliară - (deci, numai reclamanţii au îndeplinit condiţia specifică acţiunii în revendicare prin comparare de titluri provenind de la acelaşi autor), nu prezintă relevanţă momentul naşterii dreptului de proprietate al pârâţilor Anton, dobândit pe calea uzucapiunii. Aceasta, întrucât nu este incidentă ipoteza în care niciuna dintre părţi nu şi-a înscris titlul de proprietate, ci cea în care doar una dintre părţi a procedat la înscriere, respectiv recurenţii, care, astfel, trebuie să aibă câştig de cauză.

Analiza momentului de la care pârâţii Anton sunt consideraţi proprietari (urmare a dobândirii dreptului de proprietate pe calea uzucapiunii) şi-ar fi găsit justificarea numai dacă reclamanţii nu ar fi îndeplinit condiţiile de publicitate imobiliară, ceea ce nu este cazul în speţă.

De asemenea, nu prezintă relevanţă că pârâţii au şi posesia bunului, deoarece, pe de-o parte, acest aspect este important exclusiv în litigiile având ca obiect uzucapiune, iar, pe de altă parte, reclamanţii nu sunt vechiul proprietar, astfel încât să li se poată opune posesia de către intimaţii Anton.

De altfel, la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 22765/12 decembrie 2008, titlul de proprietate al pârâţilor, proprietarul imobilului nu mai era Municipiul Constanţa, împotriva căruia s-a pronunţat respectiva hotărâre, ci autorul recurenţilor, O., dată fiind emiterea deciziei nr. 7185 încă din 13 decembrie 2007 şi întocmirea procesului-verbal de punere în posesie nr. x/31 martie 2008.

Ca atare, pârâţii Anton nu s-au judecat în contradictoriu cu autorul reclamanţilor, în calitate de proprietar, ci cu neproprietar la acel moment, neobţinând hotărârea în contradictoriu cu O., motiv pentru care aceasta nu are, pentru recurenţi, decât valoarea unui simplu fapt juridic şi nu poate fi opusă în cadrul acţiunii în revendicare.

b.4. În mod nelegal, instanţa de apel a procedat, asemenea primei instanţe, la analiza şi reţinerea împrejurării că fostul proprietar, Municipiul Constanţa, nu putea, la rândul lui, să transmită autorului reclamanţilor un drept care să fie ulterior preferabil celui opus de către uzucapanţi şi moştenitorii acestora.

Aceasta, întrucât, în prezenta cauză, nu se analizează legalitatea dispoziţiei nr. 7185/13 decembrie 2007, în temeiul căreia autorul reclamanţilor a devenit proprietar al terenului, o asemenea analiză fiind posibilă numai în cazul unui litigiu având ca obiect contestarea dispoziţiei respective.

Mai mult, însăşi instanţa de apel a reţinut, în partea finală a motivelor hotărârii recurate, legalitatea titlului reclamanţilor, aspect în absenţa căruia a şi concluzionat că nici tribunalul nu ar fi putut realiza comparaţia de titluri, întrucât, în lipsa acestuia, reclamanţii nu s-ar fi putut prezenta în faţa instanţei ca "proprietari neposesori".

În raport de hotărârea pronunţată în dosarul nr. x/2012, instanţa de apel trebuia să reţină că titlul reclamanţilor este unul legal din perspectiva modului de transmitere a dreptului de proprietate de la Municipiul Constanţa la autorul lor, O., hotărâre care se impune cu putere de lucru judecat în prezenta cauză.

În atare situaţie, sunt nelegale aprecierile instanţei de apel în senul că, la data emiterii deciziei nr. 7185/2007, dreptul de proprietate al Municipiului Constanţa s-ar fi stins, iar terenul nu s-ar mai fi aflat în patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale.

b.5. Faţă de data introducerii acţiunii, 02 iunie 2015, o astfel de acţiune petitorie este reglementată de dispoziţiile art. 563 - 566 din noul C. civ., care, în esenţă, nu modifică regimul juridic al acţiunii în revendicare, cu precizarea că nu dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 71/2011 sunt relevante sub aspectul aplicării, în timp, a legii civile, ci dispoziţiile art. 5 din acelaşi act normativ. Este motivul pentru care reclamanţii au şi indicat, ca temei, dispoziţiile art. 563 alin. (1) şi art. 566 alin. (1) din noul C. civ.

În privinţa probei dreptului de proprietate asupra imobilelor, noul C. civ., prin art. 565, instituie regula potrivit căreia, în această ipoteză, proba se face "cu extrasul de carte funciară".

Dreptul de proprietate exhibat de către reclamanţi constă într-o decizie emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, înscrisă/intabulată în cartea funciară, şi este opozabilă pârâţilor, care nu şi-au intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară anterior intabulării dreptului lor de proprietate .

Din acest punct de vedere, hotărârea instanţei de apel este dată cu încălcarea art. 25 alin. (4) şi alin. (7) şi art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

Potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, "decizia sau, după caz, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia, are forţa probantă a unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară", iar, potrivit art. 25 alin. (7), "prevederile alin. (1)-(6) sunt aplicabile şi dispoziţiilor emise de primari ori, după caz, de preşedinţii consiliilor judeţene, potrivit art. 21 alin. (4)".

Conform art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, "în cazul imobilelor deţinute de unităţile administrativ-teritoriale, restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptăţită se face prin dispoziţia motivată a primarilor, respectiv a primarului general al municipiului Bucureşti, ori, după caz, a preşedintelui consiliului judeţean".

Se evidenţiază, astfel, că aceste dispoziţii legale configurează foarte riguros regimul juridic al deciziei de atribuire în compensare a imobilului, din perspectiva forţei ei probante, dată fiind specificitatea raporturilor juridice cu un astfel de temei (izvor, legea specială).

În literatura de specialitate, pentru o astfel de situaţie, în care părţi cu interese contrare îşi dispută judiciar titlurile deţinute cu privire la acelaşi imobil, importantă a fost nu numai modalitatea de dobândire a dreptului de proprietate, ci şi chestiunea opozabilităţii faţă de terţi a modului de dobândire respectiv.

Cât timp numai una dintre părţi a îndeplinit formalităţile de publicitate imobiliară - în cazul de faţă, recurenţii reclamanţi - va avea câştig de cauză, întrucât a realizat opozabilitatea dreptului său faţă de cealaltă parte. Fără îndeplinirea formalităţilor de publicitate, dreptul real nu se consolidează, întrucât una dintre caracteristicile sale importante (opozabilitatea erga omnes) nu se naşte.

Publicitatea imobiliară are importanţă şi din perspectiva funcţiei sale probatorii, astfel: un drept real imobiliar înscris în registrul de publicitate în folosul unei persoane, cu respectarea cerinţelor legale, este prezumat că există în favoarea persoanei respective, dacă aceasta este de bună-credinţă.

O astfel de funcţie a fost strict reglementată de dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 7/1996, respectiv "(1) dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real, în condiţiile prezentei legi, în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei, dacă a fost dobândit sau constituit cu bună-credinţă, cât timp nu se dovedeşte contrariul; (2) dacă un drept s-a radiat din cartea funciară, se prezumă că acel drept nu există".

În egală măsură sunt relevante, din perspectivă probatorie, dispoziţiile art. 563 alin. (3) din noul C. civ., dreptul de proprietate dobândit cu bună-credinţă, în condiţiile legii, este pe deplin recunoscut, respectiv art. 14 alin. (2) din acelaşi cod, buna-credinţă se prezumă până la proba contrară.

Trebuie avut în vedere şi faptul că, anterior declanşării procesului pendinte, pârâţii au promovat mai multe acţiuni - (acţiune în anularea deciziei nr. 7185/13 decembrie 2007 şi acţiune de carte funciară - calificate în doctrina de specialitate drept mijloace de drept civil de apărare a drepturilor reale principale) - prin care au urmărit desfiinţarea titlului de proprietate al reclamanţilor şi intabularea dreptului lor de proprietate, însă toate aceste acţiuni au fost respinse, în esenţă, pentru considerentul că titlul de proprietate al reclamanţilor este legal şi a fost înscris în cartea funciară, nefiind desfiinţat în vreun fel.

În acest sens, sunt hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2012 şi, respectiv, în dosarul nr. x/2011.

În concluzie, au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel, date fiind dispoziţiile art. 497 C. proc. civ.

5. Apărările formulate de părţi

Intimaţii pârâţi D., E. şi K. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenţii reclamanţi au depus răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat înlăturarea apărărilor din întâmpinare şi admiterea recursului.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor. Intimaţii pârâţi D., E. şi K. au depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 20 ianuarie 2022 a fost admis, în principiu, recursul declarat de reclamanţii C., B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 120/C din 16 septembrie 2020 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, acordându-se termen de judecată la 17 martie 2022, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

A. Critica referitoare la motivarea contradictorie a deciziei atacate, ca ipoteză subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este neîntemeiată.

O asemenea ipoteză presupune fie că, între diferitele considerente din hotărâre există contradicţie, astfel încât nu se poate stabili dacă dispozitivul deciziei este corect, fie că argumentele instanţei contrazic soluţia din dispozitiv.

Contrar susţinerilor recurenţilor, raţionamentul instanţei de apel, conform căruia aceasta a considerat că titlul de proprietate al reclamanţilor este legal, şi, totodată, a reţinut că, la data emiterii deciziei nr. 7185/13 decembrie 2007, imobilul în litigiu ieşise din patrimoniul Municipiului Constanţa, ca efect al dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune de către intimaţii Anton şi momentului de la care pârâţii sunt consideraţi proprietari, nu este unul contradictoriu. În contextul în care Curtea a constatat că, în cadrul acţiunii în revendicare, reclamanţilor li se opune de către pârâţii menţionaţi o hotărâre favorabilă acestora, câştigată într-un proces având, ca obiect, constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune, este firesc ca instanţa să ţină seama de efectele pe care le produce o asemenea hotărâre în raport cu acţiunea în revendicare. Or, în ipoteza din speţă, în care procesul de uzucapiune a fost câştigat de către pârâţi, principalul efect al acestei soluţii constă în aceea că uzucapantul este considerat proprietar de la momentul la care a intrat în posesia imobilului, moment plasat anterior emiterii deciziei de atribuire în compensare a bunului în litigiu către autorul reclamanţilor de autorul comun al părţilor în conflict, Municipiul Constanţa. Consecinţa juridică o reprezintă constatarea legală a instanţei, în sensul că, la data emiterii deciziei de restituire în baza Legii nr. 10/2001, bunul nu se mai afla în patrimoniul emitentului, de vreme ce, în procesul de uzucapiune purtat între acesta şi pârâţi, s-a dat câştig de cauză celor din urmă, considerându-se că autorii lor şi pârâta D. au intrat în posesia imobilului începând cu anul 1970, moment anterior anului 2007. De asemenea, în raport cu situaţia concretă din procesul de faţă, în care atât reclamanţii, cât şi pârâţii, au un autor comun, unitatea administrativ-teritorială, este logic şi, totodată, corect ca, în judecarea acţiunii în revendicare, să se ţină seama de titlul preferabil, care, astfel cum se va arăta în continuare, este cel al intimaţilor Anton, nefiind obligatoriu şi nici posibil să fie anulat sau constatat nul titlul reclamanţilor pentru ca pârâţii uzucapanţi să obţină o soluţie favorabilă.

Astfel, în absenţa unei hotărâri judecătoreşti de desfiinţare a titlului de proprietate al reclamanţilor, acest titlu trebuie considerat valabil, însă o asemenea interpretare nu exclude construirea raţionamentului Curţii de Apel pe elemente care ţin de modul de comparare a titlurilor de proprietate care provin de la un autor comun, inclusiv din perspectiva efectelor pe care le produce admiterea acţiunii în uzucapiune în contradictoriu cu autorul comun şi, mai departe, în ceea ce priveşte calitatea de proprietar sau, dimpotrivă, lipsa acestei calităţi a autorului comun, la data transmisiunii dreptului către autorul recurenţilor. Prin urmare, nu există aspecte de contradictorialitate în argumentarea instanţei de apel, nefiind întrunite cerinţele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Referitor la încălcarea autorităţii de lucru judecat sub aspect pozitiv a hotărârii pronunţate în dosarul nr. x/2012, critica va fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 7 cu referire la art. 431 alin. (2) C. proc. civ. şi nu este întemeiată.

În mod corect, Curtea de Apel a considerat că hotărârea judecătorească respectivă a dezlegat problema legalităţii transmisiunii dreptului de proprietate în dosarul având ca obiect acţiunea în nulitate a deciziei din 2007, emise în favoarea autorului reclamanţilor, dar soluţionarea acţiunii în revendicare constituie apanajul exclusiv al instanţei învestite cu această cerere. Mai mult, Curtea a dat efecte hotărârii pronunţate în favoarea reclamanţilor, în acţiunea în nulitate, întrucât a apreciat ca fiind valabil titlul de proprietate al acestor părţi, procedând la soluţionarea acţiunii în revendicare pentru cazul în care ambele părţi deţin titluri de proprietate. Considerentul instanţei de apel privind momentul de la care uzucapantul este considerat proprietar, în cazul admiterii acţiunii în uzucapiune, şi, mai departe, consecinţele determinării acestui moment în raport cu pierderea calităţii de proprietar a autorului comun al părţilor, emitent al deciziei de restituire către O., nu semnifică încălcarea puterii de lucru judecat a hotărârii pronunţate în acţiunea în nulitate. Aceasta, întrucât, pe de-o parte, nu rezultă că, în dosarul având ca obiect nulitatea deciziei, s-ar fi dezbătut cererea de chemare în judecată în raport cu hotărârea dată în uzucapiune. Pe de altă parte, hotărârea de admitere a constatării dreptului de proprietate prin uzucapiune tinde să paralizeze o acţiune în revendicare, fiind un mijloc de apărare relevant pentru soluţionarea acestui tip de acţiune.

B.a. Criticile subsumate acestui motiv de recurs, vizând nelămurirea legii aplicabile, vechiul sau noul C. civ., în raport cu dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 71/2011, sunt invocate omisso medio, cu excluderea căii de atac a apelului, nefiind, deci, posibil a fi examinate direct în recurs. Astfel, pornind de la temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, reprezentat, printre altele, de dispoziţiile art. 563 alin. (1) şi art. 566 alin. (1) din noul C. civ., prima instanţă a stabilit că regimul juridic al acţiunii în revendicare de faţă este guvernat de dispoziţiile art. 480 din C. civ. de la 1865 raportat la momentul naşterii raporturilor juridice deduse judecăţii şi la data emiterii titlurilor de proprietate aflate în conflict.

Concluzia Tribunalului sub aspectul legii aplicabile nu a fost combătută prin cererea de apel, astfel încât nu poate fi dezbătută direct în recurs, faţă de dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., din interpretarea cărora reiese că motivele de casare reglementate în alin. (1) al aceluiaşi text de lege nu pot fi primite dacă nu au fost invocate pe calea apelului. Ca atare, nu este suficient ca recurenţii să fi indicat, drept temei juridic al cererii de chemare în judecată, art. 563 alin. (1) şi art. 566 alin. (1) din noul C. civ., pentru ca instanţa de recurs să verifice dacă aceste dispoziţii reprezintă sau nu legea aplicabilă, în absenţa formulării unui motiv de apel corespunzător acestor susţineri.

b.1. Contrar celor afirmate de recurenţi, titlul de proprietate al intimaţilor Anton este preferabil.

Conform art. 26 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare, în forma în vigoare la data rămânerii definitive a hotărârii de admitere a uzucapiunii - 3 aprilie 2009, dreptul de proprietate este opozabil faţă de terţi, fără înscriere în cartea funciară, printre altele, când provine din uzucapiune. Aceasta înseamnă că dispoziţiile legale enunţate conferă aceeaşi valoare juridică titlului de proprietate al pârâţilor dobândit în uzucapiune, fără înscrierea în cartea funciară, cu titlul de proprietate înscris în cartea funciară, cazul reclamanţilor, operaţiunea care se pune în discuţie fiind aceeaşi, respectiv necesitatea sau nu a înscrierii. Cum, prin efectul legii, hotărârea în uzucapiune neînscrisă este tratată egal cu titlul de proprietate înscris, elementul înscrierii în cartea funciară devine nerelevant pentru ipoteza soluţionării acţiunii în revendicare în situaţia în care ambele părţi deţin titluri de proprietate de la acelaşi autor, devenind semnificativ elementul datei celei mai vechi a unuia dintre titlurile aflate în conflict. Or, cum pârâţii, moştenitori ai uzucapanţilor care au intrat în posesia imobilului din anul 1970 (D. fiind chiar parte în dosarul de uzucapiune), sunt consideraţi proprietari de la momentul intrării în posesie a bunului în litigiu, respectiv din anul 1970, după principiile aplicabile uzucapiunii în conformitate cu vechiul C. civ., este evident că titlul acestor părţi este mai vechi în raport cu titlul reclamanţilor, emis în 2007, indiferent că a fost înscris în cartea funciară. Prin urmare, deşi argumentul instanţei de apel în legătură cu ieşirea bunului din patrimoniul autorului comun la data emiterii deciziei în favoarea autorului reclamanţilor este corect, de vreme ce pârâţii trebuie consideraţi proprietari din anul 1970, el nu prezintă relevanţă decât în subsidiar, importantă fiind data titlurilor de proprietate, pentru argumentele deja expuse în precedent.

În consecinţă, soluţia instanţei de apel, de respingere a acţiunii în revendicare, este legală, considerentele Curţii fiind complinite de argumentele prezentei instanţe. Nu sunt întrunite, astfel, cerinţele cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

b.2. Cum s-a arătat deja, dispoziţiile art. 26 alin. (1) (iar nu alin. (2), care se referă la opozabilitatea drepturilor fără înscriere în cartea funciară în cazul statului sau altor persoane, când sunt dobândite prin efectul legii, expropriere sau hotărâri judecătoreşti) din Legea nr. 7/1996 sunt incidente în cauză, fiind relevante inclusiv în cazul soluţionării acţiunii în revendicare în ipoteza în care titlurile de proprietate provin de la un autor comun.

Sub auspiciile vechiul C. civ. şi ale Legii nr. 7/1996 în forma în vigoare anterioară noului C. civ., înscrierea în cartea funciară avea efect de opozabilitate a dreptului faţă de terţi, iar nu caracter constitutiv al dreptului real dobândit. Neputând fi dată o altă semnificaţie juridică operaţiunii de înscriere în cartea funciară decât cea de opozabilitate faţă de terţi şi cum fiecare dintre părţi este terţ în raport cu titlul de proprietate al părţii adverse, este neîndoielnic că dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 sunt aplicabile în speţă, dând aceeaşi valoare juridică titlului provenind din uzucapiune şi neînscris cu cea a unui alt tip de titlu, care este înscris. Raţiunea pentru care legiuitorul a conceput efectele hotărârii în uzucapiune şi fără înscrierea în cartea funciară este determinată tocmai de acest mod originar de dobândire a dreptului de proprietate, mai puternic şi mai sigur decât alte modalităţi de dobândire a dreptului de proprietate, cel puţin din perspectiva probării sale.

Nu se poate concepe ignorarea dispoziţiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 în speţa de faţă, nu numai pentru că acest text de lege, fiind în vigoare, face parte din dreptul intern şi este, pe deplin, aplicabil, dar şi pentru că atât criteriul comparării titlurilor în cazul autorului comun, cât şi norma enunţată, se referă la aceeaşi operaţiune juridică, înscrierea în cartea funciară, care produce aceleaşi efecte, în cazul pârâţilor nefiind necesară pentru confirmarea dreptului de proprietate dobândit prin uzucapiune.

Cât priveşte soluţia dată în defavoarea pârâţilor în cererea de intabulare a dreptului lor de proprietate dobândit prin uzucapiune, în dosarul nr. x/2011 al Judecătoriei Constanţa, această chestiune este nerelevantă în judecarea acţiunii în revendicare, de vreme ce procedura înscrierii în cartea funciară reprezintă o procedură necontencioasă, chiar dacă este supusă controlului judiciar, şi, indiferent de soluţia dată cererii de înscriere, încheierea pronunţată nu are autoritate de lucru judecat, potrivit art. 535 C. proc. civ.

De asemenea, fiind o procedură necontencioasă, în procedura înscrierii în cartea funciară nu se pot dezbate aspecte care ţin de fondul dreptului de proprietate pentru care se formulează o asemenea solicitare şi nici chestiuni care pun în opoziţie drepturi evocate de părţi cu interes contradictorii, ceea ce este specific acţiunii în revendicare.

b.3. Susţinerile aferente acestui motiv de recurs reiau, în esenţă, probleme deja analizate, asupra cărora Înalta Curte consideră că nu se impune reluarea considerentelor expuse în precedent.

Referitor la nerelevanţa aspectului legat de posesia pârâţilor în cadrul prezentei acţiuni, alegaţiile recurenţilor sunt parţial corecte, dar nu pentru că posesia ar avea importanţă doar în cazul unui proces în uzucapiune, ci determinat de împrejurarea că, specific acţiunii în revendicare de faţă, este faptul că ambele părţi justifică titluri de proprietate. Or, în cadrul acţiunii în revendicare, aprecierea posesiei mai bine caracterizate se realizează în cazul comparării posesiilor părţilor în conflict, deci când niciuna dintre acestea nu deţine un titlu de proprietate, ceea ce nu este situaţia din prezentul litigiu.

Pe de altă parte, chiar dacă argumentul instanţei este indiferent soluţionării acţiunii în revendicare, această chestiune nu este aptă să schimbe decizia atacată, care, pentru cele arătate, este corectă din perspectiva soluţiei de respingere.

Critica vizând imposibilitatea opunerii de către pârâţi a posesiei exercitate de aceştia, deoarece reclamanţii nu sunt vechiul proprietar nu este întemeiată. Pârâţii beneficiază de o hotărâre favorabilă de constatare a dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, pe care au interes să o opună oricărei persoane care, considerându-se proprietar al aceluiaşi bun, promovează acţiune în revendicare în contradictoriu cu aceştia. În alţi termeni, hotărârea de admitere a cererii în uzucapiune creează premisele paralizării acţiunii în revendicare şi, deci respingerii acestei din urmă cereri, independent dacă reclamantul în revendicare este vechiul proprietar aflat în pasivitate sau actualul proprietar, care-i cheamă în judecată pe pârâţii uzucapanţi.

Mai mult, împrejurarea că recurenţii nu au fost parte în procesul de uzucapiune, indiferent că ar fi trebuit să figureze în această calitate, în raport cu data emiterii deciziei de restituire din 2007, anterioară desfăşurării litigiului respectiv, nu are drept consecinţă ignorarea totală a hotărârii pronunţate în uzucapiune. Chiar dacă nu produce efecte directe asupra reclamanţilor, astfel cum au menţionat şi aceştia, hotărârea în uzucapiune are valoarea unui fapt juridic faţă de ei, care poate fi combătut prin administrarea unor probe contrare celor reţinute în hotărâre, conform art. 26 C. proc. civ. cu referire la art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) teza a II-a din vechiul C. civ.

În alţi termeni, faţă de terţii reclamanţi, care nu au participat în procesul de uzucapiune, cele consemnate în hotărârea pronunţată în acest dosar au valoarea unui fapt juridic, care, odată stabilit, poate fi invocat, fără nicio restricţie, cu privire la orice persoană, dar cu posibilitatea pentru terţi de a face dovada contrară, întrucât opozabilitatea faţă de ei a hotărârii se manifestă ca fapt juridic. Or, în speţă, recurenţii nu au combătut cele reţinute în hotărârea în uzucapiune, de exemplu, în legătură cu îndeplinirea condiţiilor dobândirii dreptului de proprietate în acest mod de către pârâţi şi autorii lor, limitându-se să susţină doar că nu li se poate opune, deoarece nu sunt vechiul proprietar şi autorul lor nu a figurat ca parte în proces. Acest raţionament echivalează cu ignorarea totală a hotărârii, ceea ce nu poate fi conceput pentru cele deja menţionate.

b.4. Afirmaţiile referitoare la încălcarea puterii de lucru judecat a hotărârii pronunţate în dosarul nr. x/2012 şi greşita analiză a legalităţii deciziei din 2007 prin prisma concluziei instanţei de apel, în sensul stingerii dreptului de proprietate al Municipiului Constanţa şi imposibilităţii transmiterii imobilului către autorul reclamanţilor au fost examinate în cadrul analizei primului motiv de recurs.

b.5. Criticile referitoare la aplicarea, în speţă, a dispoziţiilor art. 563-566 din noul C. civ., în raport cu dispoziţiile art. 5 (iar nu art. 3) din Legea nr. 71/2011, nu vor fi avute în vedere de Înalta Curte, pentru argumentele arătate în cadrul examinării motivului de recurs de la pct. B.a., vizând formularea lor omisso medio. Prin urmare, soluţionarea litigiului nu poate fi realizată în funcţie de textele de lege evocate din noul C. civ. (art. 565 - proba dreptului de proprietate cu extrasul de carte funciară; x alin. (3) - efectele bunei-credinţe asupra aceluiaşi drept; art. 14 alin. (2) - prezumţia bunei credinţe), indiferent de temeiul juridic indicat în cererea de chemare în judecată.

Nu pot fi primite nici susţinerile privind încălcarea dispoziţiilor art. 25 alin. (4) şi alin. (7), art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în temeiul cărora a fost emisă decizia nr. 7185/2007, în favoarea autorului reclamanţilor. Instanţa de apel nu a negat forţa probantă a deciziei şi caracterul său de titlu executoriu, reţinând că recurenţii justifică un titlu de proprietate asupra imobilului, înscris în cartea funciară. Dar, chiar dacă acest titlu a fost emis în baza unei legi speciale, Legea nr. 10/2001, aceasta nu înseamnă că regimul juridic riguros stabilit prin actul normativ în discuţie influenţează sau schimbă regulile de comparare a titlurilor în cadrul acţiunii în revendicare pentru ipoteza în care părţile au un autor comun, astfel cum au fost descrise în precedent (una dintre părţi a îndeplinit formalitatea înscrierii, în timp ce, pentru cealaltă, prin efectul legii, titlul are aceeaşi valoare şi fără formalitatea respectivă).

De asemenea, sub imperiul vechiul C. civ., nu se poate pune problema consolidării dreptului de proprietate prin înscrierea în cartea funciară, care, aşa cum s-a arătat, nu avea caracter constitutiv de drept. Nu se poate reţine, în cazul pârâţilor, nici afectarea caracterului de opozabilitate erga omnes a dreptului lor de proprietate, de vreme ce însăşi legea (art. 21 alin. (6) din Legea nr. 7/1996) stabileşte că, atunci când provine din uzucapiune, dreptul de proprietate este opozabil faţă de terţi fără înscriere în cartea funciară. Potrivit aceluiaşi text de lege, teza finală, doar în cazul în care partea intenţionează să dispună de bun, de exemplu, prin acte voluntare de înstrăinare, este necesară înscrierea în cartea funciară, aspect însă nesemnificativ în cazul acţiunii în revendicare, în cadrul căreia părţile îşi dispută acelaşi bun.

Nici prezumţia existenţei dreptului dobândit sau constituit cu bună-credinţă, instituită prin art. 30 din Legea nr. 7/1996 în favoarea celui care a înscris în cartea funciară un asemenea drept, nu prezintă relevanţă pentru soluţionarea acţiunii de faţă, de vreme ce instanţa de apel nu a contestat existenţa dreptului în persoana recurenţilor, ci doar a aplicat regulile comparării de titluri sus-menţionate, dând eficienţă titlului pârâţilor pentru argumentele deja prezentate.

Pentru aceleaşi considerente, soluţiile favorabile recurenţilor, pronunţate în litigiile declanşate anterior acţiunii în revendicare, nu afectează legalitatea deciziei atacate, în contextul în care Curtea a reţinut existenţa valabilă a dreptului de proprietate al reclamanţilor, care au pierdut imobilul în contradictoriu cu pârâţii în urma unei corecte operări cu regulile comparării de titluri, realizată de instanţă.

Pentru toate aceste argumente, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanţi, ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 din acelaşi cod.

Fiind părţi căzute în pretenţii, recurenţii vor fi obligaţi la plata sumei de 2.000 de RON cheltuieli de judecată către intimaţii Anton, reprezentând onorariu de avocat, raportat la dispoziţiile art. 494 cu referire la art. 453 alin. (1) C. proc. civ., şi la înscrisurile depuse la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii C., B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 120/C din 16 septembrie 2020 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Obligă pe recurenţii reclamanţi la plata sumei de 2.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimaţii pârâţi E., K. şi D..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 aprilie 2022.