Restitution of rent under abrogated state land lease: Article 1645 Civil Code exception bars recovery where land use constitutes the principal performance object

Şedinţa publică din data de 17 mai 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II a de contencios administrativ şi fiscal, la data de 05.09. 2019, sub nr. x/2019, reclamanta PFA A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Domeniilor Statului, obligarea pârâtei la restituirea sumei totale de 3.215.716,73 RON, actualizată cu dobânda legală până la data efectivă a plăţii, sumă reprezentând contravaloarea următoarelor prestaţii: arenda aferentă anului 2015, 1.465.063,08 RON; arenda aferentă anului 2016, 930.599,14 RON; arenda aferentă anului 2017, 520.054,51 RON; investiţii pentru dezvoltarea exploataţiei, conform art. 6.3 din contractul de arendă nr. x/04.06.2015, 300.000,00 RON. A solicitat şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acţiunii.

Prin încheierea din 12.11.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a II a de contencios administrativ şi fiscal a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti - secţie civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă la data de 10.12.2019, sub nr. x/2019.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 1937/04.12.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 918/A/10.06.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., reclamanta PFA A..

A arătat că prin acţiune s-a solicitat obligarea Agenţiei Domeniilor Statului la restituirea sumei de 3.215.716,73 RON, actualizată cu dobânda legală pentru perioada cuprinsă între data plăţilor şi data restituirii efective, reprezentând arenda pentru anii 2015 - 2017 şi investiţii, aşa cum au fost cuantificate în cerere. Acţiunea a fost formulată deoarece între părţi a fost încheiat contractul de arendare nr. x/04.06.2015, plăţile şi investiţiile fiind efectuate în temeiul acestuia, şi au reprezentat obligaţii contractuale, însă prin decizia nr. 123/27.04.2017, pronunţată de Tribunalul Brăila în dosar nr. x/2015, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de arendare menţionat şi a procesului-verbal de predare-primire nr. x/15.06.2015 (prin care PFA A. a primit în posesie terenurile de la Agenţia Domeniilor Statului), cererea de restituire a prestaţiilor avându-şi fundamentul în efectele şi principiile nulităţii - repunerea în situaţia anterioară şi restituirea prestaţiilor.

În şedinţa publică din 13.05.2022, în faza apelului, au fost depuse înscrisurile doveditoare din care rezultă că în procedura prealabilă organizării licitaţiei (anunţuri, procese-verbale, etc.), la momentul organizării licitaţiei şi cel al încheierii contractului Agenţia Domeniilor Statului a ascuns faptul că terenul era concesionat către B.(contract ce s-a dovedit ulterior că era în derulare, potrivit hotărârilor judecătoreşti pronunţate în litigiile dintre B. S.R.L. şi Agenţia Domeniilor Statului) şi că erau litigii în curs cu privire la folosinţa terenului şi valabilitatea contractului dintre acestea, pe toate documentele licitaţiei Agenţia Domeniilor Statului menţionând că terenul a fost în exploatarea S.C. Orezul Gropeni S.A., deşi în realitate acesta fusese în exploatarea B.. Abia cu ocazia predării terenului, ca efect al câştigării licitaţiei şi după plata integrală a arendei pentru anul 2015, în cuantum de 1.465.063,08 RON, Agenţia Domeniilor Statului aduce la cunoştinţă existenţa litigiului cu B. S.R.L., această menţiune regăsindu-se inserată în procesul-verbal de predare-primire din 15.06.2015.

Contrar argumentelor instanţelor de fond şi apel, la acel moment PFA A. nu putea renunţa la preluarea terenului, deoarece potrivit Procedurii de arendare a terenurilor de către Agenţia Domeniilor Statului (înscris aflat în dosarul instanţei de apel) sumele plătite nu ar fi fost supuse restituirii, iar Agenţia Domeniilor Statului a comunicat, prin adresele emise ulterior acestui moment, că a reziliat contractul de concesiune încheiat cu B. S.R.L. şi că exploatarea terenului de către PFA A. nu va fi tulburată, situaţie ce s-a dovedit nereală.

În perioada următoare au existat mai multe litigii, iar în cauza cu nr. x/2015, Tribunalul Brăila a constatat nulitatea absolută a contractului de arendare şi a procesului-verbal de predare-primire încheiate între Agenţia Domeniilor Statului şi PFA A., astfel că raportat la aceste două acte juridice urmează a fi aplicat principiul quod nullum est, nullum producit effectum (ceea ce nu este nu poate produce niciun efect). Astfel, prin hotărârea pronunţată, instanţa de apel a menţinut ca fiind valabilă clauza contractuală referitoare la nivelul/cuantumul arendei, situaţie ce intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece întreg contractul de arendă, cât şi procesul-verbal de licitaţie sunt nule absolut, conform hotărârilor judecătoreşti anterior menţionate. Una din consecinţele principiului quod nullum est, nullum producit effectum (ceea ce nu este nu poate produce niciun efect) este inexistenţa obligaţiei de plată a arendei, cu consecinţa restituirii sale, deoarece actul juridic (contractul de arendare) care prevedea o asemenea obligaţie a fost constatat ca nul absolut, iar acea hotărâre se impune cu putere de lucru judecat în prezenta cauză, neputându-se susţine că obligaţia de plată a arendei contractuale a supravieţuit, deşi contractul în care aceasta era prevăzută a fost constatat ca fiind nul absolut.

Constatarea nulităţii contractului de arendare şi a procesului-verbal de predare primire încheiate între Agenţia Domeniilor Statului şi PFA A. se datorează în exclusivitate culpei Agenţiei Domeniilor Statului, aspect constatat în cauza 1678/113/2015*, aspect ce nu mai poate fi pus în discuţie decât cu încălcarea puterii de lucru judecat a acelei hotărâri.

Cu privire la cererea de restituire a arendei, s-a argumentat că dispoziţiile art. 1645 alin. (1) C. civ. prevăd că în situaţia existenţei unei cauze de restituire a prestaţiilor, cel obligat la restituirea bunului păstrează fructele acestuia dacă a fost de bună-credinţă şi nu datorează nicio indemnizaţie pentru folosinţa bunului, cu excepţia cazului în care acea folosinţă a fost obiectul principal al prestaţiei. De asemenea, s-a susţinut că PFA A. a cunoscut de la momentul preluării terenului situaţia litigioasă dintre Agenţia Domeniilor Statului şi S.C. B. S.R.L..

Ambele instanţe de fond au fost într-o eroarea gravă cu privire la constatarea situaţiei de fapt şi interpretarea normelor legale, vădit contrară celor mai elementare principii de drept, hotărârea astfel pronunţată fiind rezultatul unor aprecieri străine de cauză având rolul de a proteja reaua- credinţă şi înşelătoria, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanţele anterioare au ignorat (luând în considerare o altă situaţie de fapt, inexistentă) faptul că în anunţul publicat de Agenţia Domeniilor Statului, în procesele-verbale anterioare licitaţiei, în procesul-verbal de adjudecare şi contractul de arendare, în adresa prin care se solicita plata integrală a arendei pentru primul an, Agenţia Domeniilor Statului, cu rea-credinţă, a ascuns faptul că pentru acest teren existau litigii în derulare cu B. S.R.L. şi că a menţionat în toate aceste documente că terenul a fost anterior în exploatarea S.C. Orezul Gropeni S.A..

Este adevărat că în procesul-verbal de predare-primire a terenului s-a făcut menţiunea, pentru prima dată, că pentru acest teren există litigiu cu B. S.R.L., însă la acel moment PFA A. plătise integral arenda pentru anul 2015, o sumă consistentă, iar renunţarea la preluarea terenului şi denunţarea contractului de arendare - aşa cum menţionează instanţa de fond - era sancţionată cu pierderea acelei sume (1.465.063,08 RON/aproximativ 300.000 euro), potrivit Procedurii privind arendarea terenurilor (aflata în dosarul instanţei de apel) astfel că o asemenea opţiune a fost exclusă, nicio persoană neputându-şi permite să piardă o asemenea sumă de bani.

Şi cu privire la motivul încetării contractului s-a interpretat greşit, contrar voinţei părţilor şi contrar tuturor regulilor de interpretare a voinţei părţilor/contractului, clauza din contract referitoare la efectele încetării contractului prin hotărâre judecătorească, fiind de necontestat că această cauză de încetare se referea la o hotărâre judecătorească prin care se dispune încetarea contractului din cauze generate de executarea contractului, nu pentru cauze externe, aşa cum s-a întâmplat cu privire la contractul dintre părţi.

Clauza contractuală de care s-au prevalat instanţele de fond pentru a justifica respingerea acţiunii nu este aplicabilă în cauză, deoarece hotărârea judecătorească prin care s-a constatat nulitatea (încetarea) contractului nu a avut în vedere o eventuală nerespectare a obligaţiilor părţilor în executarea contractului, ci cauze externe acestuia - imposibilitatea juridică a Agenţiei Domeniilor Statului de a încheia un alt contract cu privire la acest teren, datorită existenţei contractului încheiat cu B. S.R.L..

Potrivit principiului retroactivităţii efectelor nulităţii (art. 1254 C. civ.), nulitatea produce efecte nu numai pentru viitor, dar şi pentru trecut, considerându-se că actul declarat nul nu a existat niciodată, părţile ajungând în situaţia în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi încheiat actul juridic respectiv. Retroactivitatea îşi are explicaţia în necesitatea restabilirii legalităţii încălcate cu ocazia încheierii actului juridic şi înlăturarea efectelor produse în temeiul actului juridic nul. Apoi, principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară înseamnă că prestaţiile executate în temeiul unui act juridic nul trebuie restituite reciproc şi integral, astfel încât părţile să ajungă în situaţia dinaintea încheierii actului juridic. Acţiunea în restituirea prestaţiilor poate fi formulată împreună cu acţiunea în nulitatea actului juridic, sau poate fi formulată separat, după ce acţiunea în nulitate a fost admisă, aşa cum s-a întâmplat şi în prezenta cauză, efectele fiind aceleaşi - restitutio in integrum.

Recurenta apreciază că ar fi trebuit ca la analizarea prezentei cereri de restituire a prestaţiilor să fi fost avut în vedere şi principiul potrivit căruia nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în faţa justiţiei de propria incorectitudine sau culpă pentru a obţine valorificarea unui drept al său - nemo auditur propriam turpitudinem allegans - şi să se constate că în prezenta cauză Agenţia Domeniilor Statului exact în această situaţie se află, respectiv s-a constatat cu putere de lucru judecat culpa sa la încheierea contractului, dar se prevalează de ea pentru a obţine păstrarea sumelor plătite în temeiul contractului constatat nul. Evident că într-o asemenea situaţie se pune întrebarea, legitimă, dacă în situaţia din prezenta cauză a da eficienţă, a aplica cu prioritate dispoziţiile art. 1645 alin. (1) C. civ., aşa cum a fost interpretat de instanţa de fond, nu înseamnă a lăsa fără efecte nulitatea contractului, constatată printr-o hotărâre judecătorească, şi chiar acea hotărâre judecătorească, precum şi dispoziţiile art. 1352 si art. 1371 C. civ.

Este vădit nelegal a se susţine că recurenta nu este îndreptăţită la restituirea prestaţiilor (stabilite în cadrul unei licitaţii şi prevăzute într-un contract constatat nul) nici măcar în parte, având în vedere că situaţia actuală este generată de culpa exclusivă a intimatei.

Este vădit nelegal a se susţine, încălcându-se autoritatea de lucru judecat a hotărârii de constatare a nulităţii (pag. 22, paragraf 2, hotărârea instanţei de apel) că între părţi produce efecte contractul de arendă, de vreme ce el a fost constatat nul absolut.

Ca urmare a constatării nulităţii contractului de arendare, părţile au ieşit din sfera contractuală, raporturile dintre ele fiind extracontractuale, fiind în prezenţa unei situaţii de fapt căreia i se aplică alte dispoziţii legale decât cele referitoare la contract. Sumele a căror restituire se solicită au fost plătite către Agenţia Domeniilor Statului în temeiul unui contract care nu există, fiind nul absolut, astfel că, în mod logic, se pune întrebarea care poate fi fundamentul, argumentul juridic, temeiul de drept de supravieţuire a obligaţiei de plată a arendei.

Nici argumentul că nivelul arendei a fost stabilit cu ocazia organizării licitaţiei, aşa cum rezultă din procesul-verbal de licitaţie, nu poate fi luat în considerare, deoarece prin sentinţa nr. x/04.12.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în cauza x/2018, definitivă prin respingerea recursului, s-a reţinut cu putere de lucru judecat că "..nulitatea absolută produce efecte pentru trecut, adică de la însuşi momentul încheierii actului. Însă, chiar dacă instanţa nu a pronunţat şi nulitatea licitaţiei, şi, deci, efectul retroactiv s-ar limita la momentul încheierii actului nr. 46/2015, iar nu al pornirii licitaţiei întrucât licitaţia nu a fost anulată, aceasta nu înseamnă că rezultatul respectivei licitaţii mai poate fi valorificat în prezent ... rezultă cu claritate că însuşi derularea procedurii de licitaţie şi atribuire este nelegală, chiar dacă nu a fost şi constatată în dispozitivul sentinţei nulitatea sa, câtă vreme, aşa cum rezultă din sentinţă, pârâta ADS nu deţinea, la data licitaţiei, terenul aferent(terenul nu era liber)".

Astfel, se constată că în cauză nu există niciun criteriu pe baza căruia să fie stabilit nivelul indemnizaţiei la care face referire art. 1645 alin. (1) C. civ., astfel că a respinge cererea de restituire a sumelor plătite cu titlu de arendă însemna să se dea eficienţă unor situaţii de fapt şi acte juridice nule, nelegale. Aceasta ar reprezenta, fără îndoială, o situaţie vădit nelegală, cu atât mai mult cu cât nu PFA A. a fost cel care a cules, integral fructele. Această susţinere este confirmată prin sentinţa nr. 368/09.102019 pronunţată de Tribunalul Brăila în dosar nr. x/2018, definitivă prin respingerea recursului, prin care a fost respinsă contestaţia formulată de PFA A. împotriva unui act emis de APIA-Centrul Judeţean Brăila, în considerentele hotărârii reţinându-se:

"... reclamantul PFA A. a depus cererea unică de plată nr. x Pentru aceeaşi suprafaţă a depus cerere unică de plată şi fermierul S.C. B. S.R.L.. Urmare a rezolvării suprapunerii dintre cei doi fermieri, reclamantul PFA A. primeşte sprijin pentru campania 2015, iar fermierului S.C. B. S.R.L. i se comunică decizia de excludere de la plată. S.C. B. S.R.L. contestă decizia de excludere de la plată, pe rolul Tribunalului Brăila fiind înregistrat dosarul nr. x/2017. Prin sentinţa nr. 30/25.01.2018 pronunţată de Tribunalul Brăila în dosarul nr. x/2017 a fost admisă acţiunea şi s-a dispus anularea actului administrativ contestat. În considerentele sentinţei nr. 3025.01.2018 Tribunalul reţine că reclamanta S.C. B. S.R.L. este îndreptăţită la plata ajutorului aferent campaniei 2015, fiind nelegal sancţionată...".

Aceeaşi situaţie s-a repetat şi pentru anii următori, 2016 şi 2017, PFA A. nebeneficiind de subvenţiile acordate fermierilor de către APIA, potrivit legislaţiei în vigoare.

Revenind la dispoziţiile art. 1645 alin. (1) C. civ., recurenta arată că este nelegal ca partea culpabilă de constatarea nulităţii contractului să profite de pe urma acesteia. Textul legal nu exclude restitutio in integrum, ci prevede că se datorează o indemnizaţie atunci când folosinţa bunului a constituit obiectul principal al prestaţiei. În prezenta cauză, raportat la dispoziţiile art. 1786 C. civ. - obligaţiile principale ale locatorului - condiţia prevăzută de art. 1645 alin. (1) C. civ. nu este îndeplinită.

În contractul de locaţiune locatorul are mai multe obligaţii principale, enumerate de textul de lege, asigurarea folosinţei bunului nefiind unica sa obligaţie, aşa cum prevede art. 1645 alin. (1) C. civ., text de lege care foloseşte singularul ("... această folosinţă a fost obiectul principal al prestaţiei..."). În consecinţă, urmează a se constata că nu este îndeplinită condiţia prevăzută de lege ca asigurarea folosinţei să fie obiectul principal al prestaţiei, locatorul având mai multe obligaţii principale, prevăzute de lege.

Respingerea, de către instanţele de fond, a probei cu expertiza tehnică, aşa cum ea a fost formulată, încalcă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reprezentând, în realitate, o antepronunţare, deoarece s-a respins din start posibilitatea stabilirii unui alt nivel - decât cel rezultat în urma licitaţiei şi prevăzut în contract, ambele nule absolut - al indemnizaţiei datorate. Art. 1645 alin. (1) C. civ. nu prevede modalitatea de stabilire a cuantumului indemnizaţiei, iar raportat la împrejurările concrete speţei, instanţa trebuie să ia în calcul toate argumentele de fapt şi incidenţa tuturor textelor de lege aplicabile, inclusiv cele ale art. 1352 C. civ.. Aplicând principiile efectelor nulităţii, cuantumul indemnizaţiei nu poate fi stabilit plecând de la criterii contractuale, întrucât s-ar da efecte unui contract declarat nul sau anulat, astfel că în prezenta cauză nu poate fi avut în vedere nici contractul de arendă, nici procesul-verbal de licitaţie, acestea fiind nule absolut. A determina valoarea folosinţei bunului prin raportare la voinţa părţilor exprimată în contractul desfiinţat contravine însuşi principalului efect al nulităţii şi anume, în exprimarea utilizată de legiuitorul noului C. civ. la art. 1254, respectiv contractul lovit de nulitate absolută sau anulat este considerat a nu fi fost niciodată încheiat. Pentru a evita o asemenea situaţie vădit nelegală, s-a solicitat determinarea echivalentului prestaţiilor care nu se mai pot restitui în natură, nu prin raportare la preţul contractual, ci prin administrarea de probe, inclusiv o expertiză în vederea determinării valorii folosinţei bunului în raport de valorile pieţei pentru imobile de categorie similară, probă respinsă nelegal. După stabilirea valorii folosinţei bunului/terenurilor, se va verifica în ce măsura sumele încasate deja corespund valorii stabilite prin expertiză, dispunând, după caz, fie ca intimata să restituie diferenţa încasată în plus, fie ca recurenta să plătească o diferenţă, până la nivelul preţului folosinţei care ar fi trebuit să fie încasat de către intimată, aşa cum acesta a rezultat din probatoriu.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Agenţia Domeniilor Statului a invocat excepţia de nulitate pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arată că recurenta-redamantă nu argumentează în niciun fel acest temei de recurs, nu arată care sunt regulile de procedură încălcate de instanţa de control judiciar a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arată că recurenta-redamantă nu a precizat în ce privinţă instanţa de control judiciar nu a motivat soluţia pronunţată sau care sunt motivele contradictorii ori motivele străine de natura cauzei. Dimpotrivă, instanţa de control judiciar s-a aplecat în mod judicios asupra tuturor argumentelor, a analizat întregul ansamblu probator şi a aplicat în mod corect dispoziţiile legale incidente.

Instanţa de control judiciar reţine, în mod corect, că în baza Contractului de arendă nr. x/04.06.2015 reclamanta a exploatat suprafaţa de 1714,16 ha teren agricol, astfel cum rezultă şi din procesul-verbal nr. x/12.04.2018 prin care se constată faptul că reclamanta PFA A., a exploatat terenul în suprafaţă de 1714,16 ha. Prin procesul-verbal nr. x/12.04.2018, încheiat de comisia special constituită, în vederea identificării terenurilor cu destinaţie agricolă, prin Ordinul comun al Ministerului Administraţiei si Internelor si al Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale nr. 101/230/04.03.2002 şi Ordinul Prefectului jud. Brăila nr. 35/30.01.2018, s-a constatat că PFA A. exploatează teren în suprafaţă de 1.714,16 ha, teren agricol şi neagricol situat pe UAT Stancuta şi UAT Gropeni. De altfel, recurenta-reclamantă nu a negat faptul că a exploatat suprafaţa de 1.714,16 ha, chiar şi după încetarea contractului ca urmare a anulării acestuia.

De asemenea, instanţa de control judiciar, reţine că în cadrul celui de-al doilea motiv de apel formulat, apelanta reclamantă a criticat modalitatea de soluţionare a litigiului în baza unor clauze din contractul de arendă intervenit între reclamantă şi pârâtă, în condiţiile în care acest contract fusese anulat.

Motivul de apel a fpst găsit nefondat, instanţa apreciind că atunci când părţile contractante au reglementat efectele unor cazuri de încetare a contractului, cum ar fi prevederile art. VIII din contractul de arendă, acestea urmează a se aplica situaţiei juridice chiar şi după intervenirea cazului de încetare respectiv. Astfel, se observă că în cuprinsul art. 8.1 lit. g), se) prevede un caz de încetare a contractului "prin hotărâre definitivă şi irevocabilă a unei hotărâri judecătoreşti", lit. k) a aceluiaşi articol stabilind că în caz de încetare sau reziliere a contractului nu se vor solicita despăgubiri pentru investiţiile făcute. În lipsa unei exprimări mai precise ale acestei clauze, instanţa a plecat de la textul ad literam al clauzei contractuale şi a considerat că este incident un caz de încetare al contractului care se încadrează la această ipoteză, respectiv cea a anulării contractului prin hotărâre judecătorească. Nu a fost reţinută distincţia făcută de apelantul reclamant, care a considerat că această clauză se referă la o hotărâre judecătorească pronunţată cu privire la executare, de vreme ce clauza astfel cum este ea stipulată, nu face referire la executarea contractului, motiv pentru care se încadrează la această ipoteză şi hotărârea judecătorească de anulare a contractului de arendă. Chiar dacă, ca efect al anulării, contractul este desfiinţat, instanţa de apel a considerat că acesta continuă să producă efecte între părţile contractante în ceea ce priveşte efectele acestei cauze, întrucât părţile au prevăzut o clauză penală care reglementează tocmai prestaţiile dintre părţi în cazul încetării contractului, inclusiv a anulării acestuia.

Aşadar, instanţa de control judiciar a analizat toate argumentele şi susţinerile părţilor şi s-a aplecat, în mod efectiv, asupra întregului ansamblu probator administrat în cauză.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că în mod corect a apreciat instanţa de apel că, în ceea ce priveşte motivul de apel formulat cu privire la soluţia de respingere a solicitării de restituire a arendei achitate, acesta este nefondat, în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 1645 alin. (1) C. civ., text de lege face o distincţie clară cu privire la obligaţia de a achita o indemnizaţie pentru folosinţa lucrului, aceasta fiind datorată în cazul în care folosinţa bunului este obligaţia principală, astfel cum este şi cazul de faţă.

De vreme ce între părţi a intervenit un contract de arendă, ce are ca obiect principal folosinţa bunului, iar arendaşul a primit bunul pe care l-a exploatat, nu se poate susţine că acesta ar fi îndrituit să obţină restituirea sumelor achitate cu titlu de arendă, opunându-se acestei susţineri chiar prevederile articolului citat anterior. Prin urmare, chiar de bună-credinţă fiind, arendaşul care a exploatat bunul nu are dreptul la restituirea prestaţiilor achitate cu titlu de arendă. Judecătorul fondului în mod corect s-a raportat la arenda stabilită în contractul de arendă, şi nu cea menţionată în procesul-verbal de atribuire prin licitaţie, între părţile contractante urmând a produce efecte acest contract.

Aşa cum a reţinut şi instanţa de control judiciar, recurenta-reclamantă a exploatat suprafaţa de 1.714,16 ha care a făcut obiectul Contractului de arendă nr. x/04.06.2015, iar astfel cum rezultă şi din procesul-verbal nr. x/12.04.2018 reclamanta PFA A. a exploatat terenul în suprafaţă de 1714,16 ha şi după încetarea contractului, la data de 27.04.2017.

De reţinut că reclamanta a plătit redevenţa doar până la data de 27.04.2017, deşi aceasta a continuat să exploateze respectiva suprafaţă încă un an, aşa cum rezultă din procesul-verbal de exploatare abuzivă.

În ceea ce priveşte motivul potrivit căruia recurenta-reclamantă nu a ştiut că există un dosar pe rolul instanţelor de judecată şi că ar fi aflat târziu de existenţa acestuia, stadiu în care acesta era în imposibilitatea de a mai renunţa la încheierea contractului, aspecte învederate şi în calea de atac a apelului, alegaţia nu poate fi primită ca viciu de consimţământ ce ar fi de natură să afecteze contractul, deoarece partea şi-a asumat, la data încheierii contractului, posibilitatea ca respectivul contract să înceteze oricând la data pronunţării unei hotărâri judecătoreşti ori la data încheierii unui contract de concesiune. Mai mult, faptul că partea cunoştea despre existenţa unui litigiu a fost reţinut cu putere de lucru judecat şi prin decizia Tribunalului Bucureşti nr. 123/27.04.2017, pronunţată în dosarul x/2015, prin care instanţa reţine că reclamantul PFA A. a cunoscut la data preluării terenului de la APS prin procesul-verbal de predare primire nr. x/15.06.2015, că asupra terenului se poartă un litigiu referitor la contractul de concesiune nr. x/29.03.2006 încheiat anterior cu S.C. B. S.R.L., asumându-şi, astfel, toate efectele şi consecinţele generate ale dispoziţiile hotărârii judecătoreşti.

PFA A. cunoştea situaţia juridică litigioasă a terenului şi a acceptat arendarea acestuia în condiţiile în care existenţa contractului de arendă anterior încheiat era incertă, conduita acestuia la şedinţa de licitaţie atestând hotărârea reclamantului de a adjudeca arendarea terenului la un preţ cu mult superior redevenţelor minime al arendei.

Având în vedere că ADS a informat corespunzător reclamantul cu privire la existenţa litigiului, este evident că semnarea de către reclamant a procesului-verbal de predare preluare a reprezentat deplinul acord de voinţă al acestuia pentru continuarea rapoartelor juridice contractuale, asumându-şi astfel riscul încetării pe orice cale a contractului de arendă.

La punerea în posesie pe terenul arendat, reclamantul a avut cunoştinţă de existenţa litigiului existent cu S.C. B. S.R.L., drept pentru care putea refuza preluarea terenului şi ar fi existat posibilitatea de renunţare la contractul de arendă, astfel că afirmaţiile reclamantului cum că ADS nu ar fi înştiinţat despre existenţa unui litigiu vizând suprafaţa de teren arendată, nu sunt fondate.

Potrivit art. 4.1. din contract, durata contractului de arendă va fi până la data concesionării, potrivit art. 78 din H.G. nr. 626/2001, când prezentul contract încetează de drept.

Regula este cea a concesionării terenurilor, contracte care se încheie pentru o perioadă de 20 de ani, arendarea fiind doar o excepţie, contractele fiind unele de tranziţie, încheindu-se pentru o perioadă scurtă de timp, până la încetarea motivului pentru care acestea au fost încheiate. În aceste condiţii, este mai mult decât evident că interesul statului român este acela de a încheia contracte de concesiune, contractele de arendare având doar menirea de a asigura lucrarea acestora pentru o perioadă scurtă de timp, astfel încât terenurile statului român să fie contractate în vederea încasării unei redevenţe, pentru a nu se crea prejudiciu la bugetul de stat, iar terenurile să nu rămână în nelucrare. Astfel, unul dintre cazurile în care se încheie contracte de arendare este şi acela în care există litigiu cu privire la terenul respectiv, contractele de concesiune neputând fi încheiate pe durata existenţei litigiului.

Din argumentele şi probele administrate a rezultat faptul că solicitarea ce face obiectul cererii de chemare în judecată nu întruneşte exigenţele legale invocate, ci reprezintă o veritabilă încercare de eludare a dispoziţiilor legale cu scopul final de folosire a unui teren aparţinând statului român fără a datora nicio redevenţă în schimb.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate de partea reclamantă, FA A., prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

- este nefondată critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ce permite casarea când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Subsumat criticii, partea susţine că prin respingerea probei cu expertiză a fost pusă în imposibilitate să probeze valoarea reală a indemnizaţiei prevăzute de art. 1645 alin. (1) teza a II-a C. civ., ce nu putea fi stabilită, în considerarea anulării contractului de arendare, la valoarea arendei.

Astfel formulată, critica nu poate fi primită pentru că nu pune în discuţie încălcarea vreunei norme procedurale şi nu dezvoltă elemente care să permită încadrarea în motivul de recurs invocat.

Pe de altă parte, critica ignoră, nepermis, considerentele hotărârii recurate, potrivit cărora soluţia de respingere, ca tardiv formulată, a cererii prin care a fost propusă proba cu expertiză a fost dispusă de prima instanţă cu respectarea dispoziţiilor procedurale, probă prin care partea urmărea dovedirea contravalorii investiţiilor făcute pentru dezvoltarea exploataţiei, solicitate pe temeiul clauzei prevăzute la art. 6.3 din contractul de arenda nr. x/04.06.2015, nu cuantificarea indemnizaţiei la care face trimitere art. 1645 alin. (1) teza a II-a C. civ., cum susţine prin recurs.

În fine, se constată că instanţa de apel a statuat, explicit, că nu poate analiza utilitatea probei, în considerarea susţinerilor părţii reclamante care, prin apel, s-a limitat la a arăta doar că proba în mod greşit a fost respinsă, fără a susţine utilitatea, argumente ce, vizând fapte probatorii, nu pot fi invocate în faţa instanţei de recurs.

- motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi primit spre examinare, deoarece, în cuprinsul memoriului, partea nu dezvoltă argumente ce ar viza nemotivarea hotărârii recurate, motivarea contradictorie ori străină pricinii.

Invocând, formal, incidenţa acestui motiv de recurs, partea susţine că hotărârea pronunţată este rezultatul unor aprecieri străine de cauză având rolul de a proteja reaua- credinţă şi înşelătoria.

Pentru a demonstra, partea reiterează aspectele de fapt în care a fost încheiat contractul de arendă x/04.06.2015, ce, în opinia sa, probează că partea pârâtă a fost de rea-credinţă, respectiv, că acesta se face vinovată de nerespectarea condiţiilor legale edictate pentru încheierea valabilă a contractului, ce au condus la constatarea nulităţii, precum şi de tulburările ce i-au fost aduse în folosinţa terenului, pe perioada executării contractului, de către S.C. B. S.R.L., astfel că, greşit fiind evaluate probele pe care le-a administrat în privinţa acestor aspecte, instanţele de fond au fost într-o eroarea gravă cu privire la constatarea situaţiei de fapt a cauzei.

Or, incidenţa motivului de recurs bazat pe nemotivare, potrivit legii, se verifică în raport de considerentele de drept arătate în cuprinsul hotărârii, nu în considerarea unor critici prin care se pretinde săvârşirea de greşeli privind situaţia de fapt a cauzei, ce ar fi rezultatul unei pretinse evaluări greşite şi contradictorii a probelor, ştiut fiind că, judecătorii apelului au o putere suverană, necenzurabilă, de apreciere a faptelor şi dovezilor cauzei ce le este dedusă judecăţii.

Prin urmare, cum argumentele prin care partea reclamantă pretinde existenţa unor considerente străine cauzei pun în discuţie, în realitate, aprecierea dată de judecătorii fondului probatoriilor administrate, acestea nu pot fi primite spre examinare, întrucât nu se subsumează motivului de recurs invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel de critici, ce vizează netemeinica hotărârii recurate, nu sunt critici de nelegalitate în sensul dat acestei sintagme prin art. 488 C. proc. civ., şi, ca atare, nu pot face obiectul controlului instanţei de recurs care, potrivit art. 481 alin. (3) C. proc. civ., este limitat la verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile situaţiei de fapt statuate de judecătorii fondului.

De altminteri, hotărârea recurată arată probele şi aprecierea dată de judecători acestora, precum şi raţionamentul logico-judiciar ce a fundamentat soluţia de respingere a cererii de restituire a arendei achitate părţii pârâte în executarea contractului anulat, întemeiate pe aplicarea principiului repunerii părţilor în situaţia anterioară, precum şi norma de drept reţinută a fi incidentă raportului juridic dedus judecăţii.

- este nefondată critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care partea pretinde interpretarea şi aplicarea greşită a normei de drept prevăzute de art. 1645 alin. (1) teza a II -a C. civ. în privinţa raportului juridic de despăgubire dedus judecăţii.

Subsumat criticii, partea susţine că pretenţiile deduse judecăţii se impuneau a fi soluţionate, exclusiv, prin prisma principiilor ce guvernează efectele nulităţii, astfel cum sunt prevăzute de art. 1254 C. civ.

Invocând nerespectarea principiului retroactivităţii nulităţii, prevăzut de art. 1254 alin. (1) C. civ., partea ignoră că legiuitorul a reglementat şi excepţii de la aplicarea acestui principiu, excepţii ce influenţează aplicarea principiului repunerii părţilor în situaţia anterioară, după cum prevede art. 1254 alin. (3) C. civ.

Aşa fiind, dacă principiul retroactivităţii, ce îşi justifică aplicarea pe nevoia restabilirii legalităţii încălcate prin încheierea actului nul, cum corect susţine partea reclamantă prin recurs, semnifică înlăturarea efectelor produse de actul anulat, excepţiile de la aplicarea principiului semnifică menţinerea unora dintre efectele produse între momentul încheierii şi momentul anulării contractului.

Or, norma de drept prevăzută la art. 1645 C. civ., ce reglementează restituirea fructelor şi a contravalorii folosinţei bunului de către persoana obligată la restituire bunului, consacră o astfel de excepţie.

În acest sens, art. 1645 alin. (1) teza I C. civ. statuează că, dacă a fost de bună-credinţă, cel obligat la restituire dobândeşte fructele produse de bunul supus restituirii şi suportă cheltuielile angajate cu producerea lor.

Norma de drept prevede, totodată, că acesta nu datorează nicio indemnizaţie pentru folosinţa bunului, cu excepţia cazului în care folosinţa bunului a fost obiectul principal al prestaţiei, când datorează indemnizaţie.

Reglementarea excepţiei menţionate, a avut în vedere şi situaţia contractelor cu executare succesivă, având ca obiect folosinţa bunurilor, şi s-a impus în considerarea caracterului ireversibil al obiectului prestaţiei constând în predarea folosinţei, predare ce poate fi dispusă, consecinţa anulării actului, doar pentru viitor, neputând fi "restituită" pentru trecut.

În această situaţie particulară, nulitatea actului produce efecte asemănătoare rezilierii, adică produce efecte doar pe viitor.

Cum, în speţă, potrivit constatărilor de fapt ale cauzei, între părţi a intervenit un contract de arendă, iar obiectul principal al prestaţiei la a cărei restituire este îndatorată partea reclamantă este folosinţa terenului, corect instanţele de fond, constatând dată excepţia de la principiul retroactivităţii nulităţii şi, pe cale de consecinţă, de la principiul a cărui aplicare acesta o influenţează, al repunerii părţilor în situaţia anterioară, au statuat cu privire la incidenţa asupra raportului juridic dedus judecăţii a normei de drept prevăzute de art. 1645 alin. (1) teza a II-a C. civ.

De altminteri, invocând greşita aplicare a principiului repunerii părţilor în situaţia anterioară, partea ignoră, nepermis, reglementarea dată acestui principiu la alin. (3) al art. 1254 C. civ., ce prevede, explicit, următoarele:

"În cazul în care contractul este desfiinţat, fiecare parte trebuie să restituie celeilalte, în natură sau prin echivalent, prestaţiile primite, potrivit prevederilor art. 1639-1647, chiar dacă acestea au fost executate succesiv sau au avut un caracter continuu."

Prin urmare, constituind excepţie de la principiul retroactivităţii nulităţii, aplicarea normei prevăzute de art. 1645 alin. (1) C. civ. nu pune în discuţie încălcarea principiului, cum contradictoriu îşi dezvoltă argumentaţia prin memoriul de recurs partea reclamantă, pentru a demonstra şi a susţine necesitatea repunerii părţilor în situaţia anterioară, prin obligarea părţii pârâte la restituirea arendei primite în baza contractului anulat.

Aplicarea normei de drept, contrar susţinerilor părţii, nu pune în discuţie nici încălcarea puterii de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti prin care s-a constatat nulitatea contractului de arendă, deoarece efectele sancţiunii nulităţii, indiferente fiind cauzele, se examinează pe temeiul art. 1254 C. civ. coroborat cu art. 1639-1647 C. civ.

Totodată, stabilirea ca şi criteriu de evaluare a indemnizaţiei la care face trimitere art. 1645 alin. (1) teza a II-a C. civ. a nivelului arendei ce fusese stabilită de părţi prin contractul anulat, nu pune în discuţie încălcarea principiului quod nullum est, nullum producit effectum, acest criteriu fiind doar un element probator avut în vedere de judecătorii fondului în absenţa altor criterii care să fi fost invocate/probate de părţile litigante.

În acest context al analizei se impune şi menţiunea că nu pot fi primite spre examinare criticile prin care partea reclamantă solicită a se constata ca fiind greşit criteriul de evaluare menţionat, întrucât, acesta este rezultatul aprecierii date de judecătorii fondului unor aspecte de fapt ale cauzei, ce, astfel cum s-a arătat în precedent, scapă controlului instanţei de recurs.

Subsumat motivului de recurs examinat, partea pretinde prin recurs, pentru prima oară, încălcarea de către instanţele de fond şi a normelor de drept prevăzute de art. 1352 (Fapta victimei sau a terţului) si de art. 1371 C. civ. (Vinovăţia comună. Pluralitatea de cauze), fără, însă, a indica elemente care să permită identificarea unei critici de nelegalitate din perspectiva acestor norme de drept, motiv pentru care nu vor fi examinate, fiind străine raportului juridic dedus judecăţii.

Totodată, partea susţine, fără a argumenta şi fără a se fundamenta pe considerentele hotărârii recurate, încălcarea de către instanţa de apel şi a principiului potrivit căruia nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în faţa justiţiei de propria imoralitate pentru a obţine valorificarea unui drept al său - nemo auditur propriam turpitudinem allegans, susţinere ce, astfel formulată, nu poate fi primită, deoarece nu semnifică, în sensul art. 488 C. proc. civ., o critică de nelegalitate în privinţa hotărârii recurate.

- este nefondată şi critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care partea pretinde încălcarea art. 1786 C. civ. şi a regulilor de interpretare a contractelor.

În dezvoltarea criticii, partea susţine că atâta timp cât norma de drept menţionată reglementează nu o singură obligaţie, ci mai multe obligaţii principale ale locatorului, instanţele de fond au statuat, greşit, printr-o interpretare eronată a clauzelor contractului anulat, că folosinţa terenului a fost obligaţia principală a contractului de arendă anulat, cu consecinţa aplicării, eronate, a art. 1645 alin. (1) C. civ.

Contrar susţinerilor părţii reclamante, instanţele de fond nu au avut a examina şi nu au statuat cu privire la obligaţia/obligaţiile principale stabilite prin contractul de arendă în sarcina părţilor, nici pe temeiul normei de drept prevăzute de art. 1786 C. civ., nici prin intepretarea clauzelor contractuale.

În aplicarea normei de drept prevăzute de art. 1645 alin. (1) C. civ., instanţele au statuat cu privire la obiectul principal al prestaţiei părţii reclamante, ce, în considerarea încetării contractului de arendă, este obligată la restituirea terenului.

Or, obiectul principal al acestei prestaţii este folosinţa terenului, bun în privinţa căruia părţii reclamante îi incumbă obligaţia de restituire, iar această constatare, necontestată de parte, nu a fost rezultatul vreunei operaţiuni de interpretare a unor clauze neclare ale contractului, referitoare la obligaţiile părţilor, şi nici a interpretării ori aplicării art. 1786 C. civ.

Prin urmare, cum susţinerile părţi privitoare la această chestiune nu se fundamentează pe considerentele hotărârii recurate, urmează a fi respinse.

- este nefondată şi critica subsumată art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care partea pretinde că instanţele de fond au statuat, greşit, că încetarea contractului ar fi intervenit într-una dintre modalităţile convenite de părţi, cu consecinţa activării, eronat, a clauzei penale privitoare la neplata de despăgubiri pentru investiţiile făcute în baza contractului anulat.

Se afirmă că prin clauza greşit interpretată de instanţele de fond, părţile au reglementat doar cazuri de încetare a contractului pentru cauze derivate din neexecutarea obligaţiilor contractuale, nu din cauze extrinseci executării acestora, cum sunt cele ce au stat la baza constatării nulităţii absolute, astfel că interpretarea contravine voinţei reale a părţilor.

Contrar susţinerilor părţii, prin contract, părţile au reglementat, distinct, răspunderea ce le incumbă în caz de neexecutare culpabilă a obligaţiilor contractuale (art. VII), de cauzele ce atrag încetarea contractului (art. VIII).

Or, prin voinţa părţilor, potrivit art. 8.1 lit. g) din contract, contractul de arendare încetează prin hotărâre definitivă şi irevocabilă a unei instanţe judecătoreşti, fără vreo distincţie privind motivul încetării ce a stat la baza pronunţării unei astfel de hotărâri.

Ulterior, în cuprinsul clauzei stipulate conform art. 1558 C. civ., referitoare la neplata contravalorii investiţiilor, părţile au distins, explicit, că aceasta se aplică la încetarea sau rezilierea contractului, impunând, astfel, distincţia între cele două situaţii juridice şi interpretului.

Prin urmare, partea pretinde, fără temei, că activarea clauzei penale ar fi fost permisă doar pentru situaţia neexecutării obligaţiilor contractuale, ignorând că, în acest caz, potrivit legii, prin hotărâre judecătorească, instanţa are a dispune rezilierea contractului.

Pe cale de consecinţă, instanţele de fond au statuat, corect, că activarea clauzei penale se produce în temeiul oricărei hotărârii judecătoreşti ce dispune încetarea contractului, indiferente motivele, cât timp părţile au enunţat, distinct şi explicit, această ipoteză, motive printre care, în considerarea efectelor pe care le produce, se află şi nulitatea.

Aşa fiind, pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, apelul declarat de partea reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul PFA A., prin lichidator judiciar C.I.I. C. împotriva deciziei nr. 918/A din 10 iunie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 17 mai 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.