Res judicata bars second resolution action for price difference where seller's unfulfilled delivery and eviction guarantee obligations remain unmet

Şedinţa publică din data de 17 mai 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 20.12.2018 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti sub nr. x/2018, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., rezoluţiunea contractului de vânzare bunuri viitoare nr. x/14.10.2002 autentificat de BNP C., încheiat între B. şi D. pentru neplata integrală a preţului, respectiv a 35.000 dolari, aferent imobilului situat în Bucureşti.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 194 şi urm. C. proc. civ.

La data de 13.02.2019, respectiv la data de 22.02.2019, reclamanta a depus precizări la acţiune.

La data de 06.06.2019, E. S.R.L. a depus cerere de intervenţie accesorie în favoarea reclamantei prin care a solicitat admiterea în principiu a cererii de intervenţie accesorie în interesul reclamantei şi admiterea acţiunii.

La termenul din data de 12.06.2019, pârâtul a depus întâmpinare, respectiv cerere reconvenţională, prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi excepţia prescripţiei dreptului de a mai cere executarea unor eventuale obligaţii financiare ce ar fi fost stabilite în sarcina sa raportat la menţiunile din contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2002, respectiv din declaraţia din 27.01.2006, respectiv obligarea reclamantei la plata sumei de 15.000 de dolari (în echivalent RON) reprezentând suma pe care tatăl acesteia a încasat-o în plus faţă de preţul stabilit în convenţia autentificată sub nr. x din 17.06.1999 de BNP F..

La data de 28.06.2019, reclamanta a depus precizări privitoare la valoarea obiectului cererii, răspuns la întâmpinare şi întâmpinare la cererea reconvenţională.

Prin sentinţa nr. 4906/04.09.2019, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 14.10.2019, sub nr. x/2018.

Prin sentinţa nr. 4074/26.11.2019, Tribunalul Ilfov a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 05.12.2019, sub nr. x/2018.

La termenul de judecată din data de 27.01.2021 Tribunalul din oficiu a invocat excepţia autorităţii lucrului judecat.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 188/10.02.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă a admis excepţia autorităţii lucrului judecat; a respins acţiunea pentru existenţa autorităţii de lucru judecat.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 580/A/07.04.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantă şi de intervenientă împotriva sentinţei.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., reclamanta A. şi intervenienta E. S.R.L..

Recurenta-reclamantă a arătat că hotărârea instanţei de apel este greşită întrucât, deşi recunoaşte schimbarea situaţiei de fapt şi implicit a cauzei acţiunii, reţine că în recurs, prin decizia nr. 1391/08.04.2014 pronunţată de ICCJ, s-a stabilit că nu se poate reţine culpa pârâtului în executarea obligaţiilor ca motiv de rezoluţiune - practic instanţa de apel a stabilit că nu se poate rezoluţiona pentru orice neexecutare de obligaţii din partea pârâtului B., întrucât nu există culpă, potrivit celor consemnate în decizia ICCJ nr. 1391/08.04.2014. Or, reperele instanţei de apel cu privire la executarea obligaţiei de transmitere a dreptului de proprietate trebuiau să se raporteze, pe de o parte, la sentinţa nr. 1737/13.10.2011 pronunţată în dosarul nr. x/2009 prin care se stabileşte că tatăl recurentei nu şi-a executat propria obligaţie de a transmite dreptul de proprietate mai departe către pârâtul B. şi astfel acesta nu îşi putea executa propria obligaţie. Pe de altă parte, trebuia să se raporteze la decizia nr. 381A/29.10.2021 pronunţată în dosarul nr. x/2009 prin care se stabileşte faptul că nu a fost transmis şi că nu se mai poate transmite dreptul de proprietate asupra imobilului pârâtului B..

Instanţa de apel menţionează în mod eronat faptul că prin decizia Înaltei Curţi se stabileşte că nu se poate reţine culpa pârâtului în executarea oricăror obligaţii ca motiv de rezoluţiune, întrucât Înalta Curte stabileşte acest lucru doar din perspectiva obligaţiilor privind formalităţile pe care pârâtul B. trebuia să le realizeze, şi în niciun caz din perspectiva obligaţiei de plată a diferenţei de preţ. Astfel, deşi instanţa de apel stabileşte că autoritatea de lucru judecat nu poate exista în cazul în care situaţia de fapt şi implicit cauza se schimbă în cadrul unei acţiuni, în prezenta cauză instanţa de apel stabileşte faptul că nu s-a schimbat nimic faţă de acţiunea anterioară, întrucât Înalta Curte, prin decizia nr. 1391/08.04.2014, a stabilit că pârâtul nu este în culpă pentru a se putea dispune rezoluţiunea (aspect vădit eronat).

Or, Înalta Curte a stabilit că pârâtul nu este în culpă şi nu se poate dispune rezoluţiunea doar din perspectiva obligaţiilor privind formalităţile pe care pârâtul B. trebuia să le realizeze, întrucât în opinia Înaltei Curţi acestea nu existau prin prisma faptului că se discută despre un contract de vânzare-cumpărare sub condiţie suspensivă ce s-a împlinit la momentul emiterii Dispoziţiei de restituire nr. 3542/25.11.2004 (transmiterea proprietăţii imobilului de la D., tatăl recurentei, către pârâtul B. operând de drept la momentul emiterii dispoziţiei, fără a mai fi nevoie de vreo formalitate din partea pârâtului B.).

Recurenta învederează că în cadrul acţiunii ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2009 şi nr. y/2012 instanţa de fond şi de apel au stabilit că, fie tatăl său nu şi-a executat propriile obligaţii (transmiterea dreptului de proprietate), fie nu se mai putea transmite dreptul de proprietate (rezoluţiunea nu poate opera din cauza/culpa tatălui său). Instanţa de recurs a stabilit, însă, în dosarul nr. x/2012, modificând cele reţinute de instanţele inferioare, faptul că dreptul de proprietate s-a transmis de drept către pârâtul B., fapt ce determină, pe de-o parte, îndeplinirea obligaţiilor de către tatăl recurentei şi, de pe altă parte, inexistenţa vreunor obligaţii privind efectuarea de formalităţi în sarcina pârâtului B. - acesta din urmă fiind motivul real al ICCJ, potrivit căruia nu se putea dispune rezoluţiunea contractului pentru obligaţiile privind efectuarea de formalităţi în sarcina pârâtului B..

Astfel, instanţa de apel a încălcat şi aplicat greşit prevederile art. 431 C. proc. civ. în soluţionarea cererii de apel, întrucât nu sunt întrunite condiţiile privind tripla identitate, respectiv cauza şi situaţia de fapt sunt diferite de acţiunea ce a fost soluţionată în dosarul nr. x/2009 şi nr. y/2012.

În situaţia în care în considerentele deciziei nr. 1391/08.04.2014 se menţionează că pârâtul B. a primit proprietatea iar ulterior a formulat şi acţiune în revendicare într-un dosar subsecvent (x/2007* - suspendat în timpul soluţionării cauzei nr. x/2009*), considerentul ce cuprinde constatarea cu privire la transmiterea dreptului de proprietate este însoţit de autoritate de lucru judecat şi favorabil pentru recurentă şi tatăl său.

În dosarul de recurs, s-a stabilit de către Înalta Curte, potrivit deciziei nr. 1391/2014, faptul că tatăl recurentei a transmis dreptul de proprietate lui B. şi că rezoluţiunea nu poate opera pentru lipsa culpei lui B. doar în raport cu neîndeplinirea obligaţiilor privind formalităţile pe care pârâtul B. trebuia să le realizeze, întrucât acestea în realitate nu existau.

Aplicând în mod corect prevederile art. 431 C. proc. civ. privind autoritatea de lucru judecat, raportat la considerentele deciziei civile nr. 1391/08.04.2014, reiese în mod clar faptul că tatăl recurentei/recurenta pot solicita rezoluţiunea titlului de proprietate al pârâtului B. pentru neplata preţului într-un dosar subsecvent atâta timp cât prin decizia Înaltei Curţi menţionată s-a constatat că s-a transmis dreptul de proprietate de la tatăl recurentei la pârâtul B. şi nu s-a constatat faptul că nu poate opera rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea obligaţiei de plată a diferenţei de preţ de către pârâtul B..

Astfel, în cadrul dosarului nr. x/2009, acţiunea în rezoluţiunea contractului nr. x/14.10.2002, pentru neplata restului de preţ, s-a respins pe motiv că tatăl recurentei nu şi-a executat obligaţia de transmitere a dreptului de proprietate către pârâtul B. (lucru stabilit prin hotărârea instanţei de fond şi apel), iar în prezenta cauză recurenta arată că situaţia s-a schimbat în sensul că s-a constatat îndeplinirea obligaţiei de transmitere a proprietăţii către pârâtul B. (situaţie diferită şi opusă faţă de cele stabilite în dosarul iniţial şi mai sus menţionat) în cadrul dosarului nr. x/2012 (respectiv, în recurs).

În concluzie, tocmai împrejurarea că ulterior dosarului nr. x/2009 s-a schimbat situaţia de fapt, în sensul că s-a constatat executarea obligaţiei de transmitere a dreptului de proprietate, în dosarul nr. x/2012 (în recurs), şi faptul că pârâtul B. a primit un drept de proprietate asupra imobilului dă posibilitatea recurentei să solicite rezoluţiunea contractului pentru neplata restului de preţ, întrucât impedimentul neexecutării obligaţiei de transmitere a dreptului de proprietate a dispărut, iar analiza Înaltei Curţi cu privire la imposibilitatea rezoluţiunii contractului pentru lipsa culpei vizează doar neexecutarea obligaţiilor privind formalităţile pe care pârâtul B. trebuia să le realizeze.

Recurenta-intervenientă accesorie în favoarea reclamantei a expus critici identice cu cele ale recurentei-reclamante privind modalitatea în care instanţa de apel a reţinut incidenţa autorităţii de lucru judecat în cauză, pentru argumente similare, motiv pentru care nu se mai impune ca acestea să fie reluate.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 18.01.2023 completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea acestuia la data de 17.05.2023.

6. Apărările formulate în cauză

Nu s-au formulat întâmpinări.

La data de 18.01.2023, intimatul-pârât B. a depus note scrise prin care a solicitat respingerea recursurilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând aspectele de nelegalitate, identice, deduse judecăţii prin cele două recursuri, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit considerentelor ce vor fi arătate în continuare:

Instanţele fondului au stabilit, în mod corect, contrar susţinerii recurentelor, faptul că demersului reclamantei - de a solicita, pentru a doua oară, din poziţia acesteia de succesoare a fostului vânzător (D.) rezoluţiunea aceluiaşi contract de vânzare-cumpărare bunuri viitoare, nr. 4100/14.10.2002, sub motiv de neexecutare culpabilă a unei diferenţe de plată preţ de către pârât - i se opune excepţia autorităţii de lucru judecat, dedusă din existenta unui litigiu anterior, finalizat prin decizia nr. 1391/8.04.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Promovând cea de-a doua acţiune în rezoluţiune, reclamanta A. a susţinut că, deşi în speţă este dată identitatea de obiect şi părţi, ceea ce diferenţiază prezentul litigiu de cel tranşat anterior este cauza juridică, arătând că aceasta este distinctă de a primei judecăţi, câtă vreme împrejurările de fapt ale pricinii s-au schimbat întrucât din chiar conţinutul deciziei nr. 1391/2014 rezultă că autorul său şi-a îndeplinit obligaţia de transmitere a dreptului de proprietate în patrimoniul pârâtului, care, la rândul său, ar fi trebuit să plătească diferenţa de preţ, corelativ obligaţiei îndeplinite a vânzătorului.

Sub acest aspect, au fost criticate statuările în sens contrar ale instanţelor fondului, care au reţinut că în speţă nu există o diferenţă de cauză juridică faţă de a primei judecăţi şi că în mod inadecvat recurentele se raportează la statuările deciziei din recurs care a finalizat judecata anterioară (ca şi cum ar produce o nouă cauză juridică) deşi respectiva hotărâre este una care a pus capăt, într-o soluţionare unitară, aceluiaşi litigiu, vizând aceeaşi pretenţie, ceea ce face să subziste excepţia autorităţii lucrului judecat.

Criticile sunt nefondate.

Astfel, contrar susţinerii recurentelor, instanţa de apel nu recunoaşte "schimbarea situaţiei de fapt şi implicit a cauzei juridice a acţiunii", ci arată doar că o altă cauză a acţiunii, aptă să deschidă un nou demers procesual părţii, ar fi posibilă dacă s-ar schimba situaţia de fapt, ceea ce ar permite o altă calificare juridică a acesteia, dar că în speţă nu poate fi identificată o asemenea ipoteză.

Într-adevăr, într-un mod inadecvat, negând însăşi funcţia autorităţii de lucru judecat, de res iudicata şi de imutabilitate jurisdicţională, prin interzicerea reluării aceloraşi judecăţi, recurentele fac referire, în ce priveşte pretinsa modificare a cauzei juridice, la chiar hotărârile pronunţate în litigiul anterior (în diferitele etape procesuale), adică hotărârile înzestrate cu autoritate de lucru judecat.

Teza recurentelor susţine faptul că în litigiul anterior, deşi potrivit instanţelor fondului, s-a reţinut (conform sentinţei nr. 1737/2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă şi respectiv, deciziei nr. 381/2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă) că autorul reclamantei, vânzătorul D. nu şi-a executat propria obligaţie de a transmite dreptul de proprietate către cumpărătorul B. şi deci, nu putea solicita rezoluţiunea, această situaţie ar fi fost schimbată, potrivit considerentelor deciziei nr. 1381/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţe, care, în judecata recursului, a constatat că această obligaţie, de transmitere a proprietăţii, a fost îndeplinită chiar la momentul emiterii dispoziţiei primarului nr. 3542/25.11.2004, de retrocedare a bunului, îndeplinindu-se astfel condiţia suspensivă care afecta contractul de vânzare-cumpărare încheiat de părţi.

În felul acesta, susţin recurentele, ar fi intervenit o cauză juridică nouă, de vreme ce instanţa de recurs anterioară, statuând asupra îndeplinirii obligaţiilor vânzătorului - prin transmiterea dreptului de proprietate în patrimoniul cumpărătorului - înseamnă că, în mod corelativ, şi pârâtul cumpărător trebuie să-şi îndeplinească obligaţia de plată a diferenţei de preţ şi cum aceasta nu a fost executată nici până în prezent, fiindu-i aşadar imputabilă neexecutarea, devine operabilă sancţiunea rezoluţiunii.

Susţinerile sunt nefondate şi inapte să demonstreze o schimbare a împrejurărilor de fapt şi a calificării juridice a acestora, pentru a putea produce efecte pe planul cauzei juridice a acţiunii, de natură să deschidă un nou demers procesual părţii, fără a i se opune excepţia autorităţii lucrului judecat.

Astfel, în litigiul anterior, acţiunea în rezoluţiune a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2000) promovată de autorul reclamantei, având ca temei neîndeplinirea obligaţiilor asumate de cumpărător - referitoare la efectuarea demersurilor/formalităţilor pentru obţinerea titlului de proprietate de către vânzător şi achitarea unei diferenţe de preţ - a fost respinsă, reţinându-se că nu există o culpă a cumpărătorului, câtă vreme vânzătorul "nu-şi poate îndeplini obligaţia de predare a bunului viitor vândut, întrucât a înstrăinat terenul care putea fi predat pentru executarea obligaţiei" (potrivit considerentelor justificative ale sentinţei nr. 1737/2011 şi respectiv, deciziei nr. 381/A/2012).

Împrejurarea că în decizia nr. 1391/8.04.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, prin care s-a finalizat litigiul anterior (respingându-se recursul declarat de A. împotriva deciziei nr. 381/A/2012), s-a menţionat că transmiterea dreptului de proprietate de către vânzător "era condiţionată de intrarea bunului în patrimoniul reclamantului, condiţie îndeplinită la data de 25 noiembrie 2004, prin dispoziţia primarului general al Municipiului Bucureşti nr. 3542, fiind restituit terenul în natură" nu a modificat situaţia juridică a părţilor. O apreciere în sens contrar din partea instanţei de recurs anterioare a fi avut consecinţa admiterii căii de atac - constatarea fiind făcută în recursul reclamantului - şi deci, a admiterii acţiunii şi dispunerii rezoluţiunii.

Recurentele din prezenta cauză denaturează considerentele hotărârii irevocabile anterioare, pentru a pretinde că respectiva constatare are semnificaţia îndeplinirii obligaţiei asumate de vânzător, ceea ce i-ar permite, în contextul neîndeplinirii obligaţiei corelative a cumpărătorului, să solicite, din nou, rezoluţiunea aceluiaşi contractului.

În realitate, decizia nr. 1391/8.04.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, validând, prin respingerea recursului reclamantului, soluţia instanţelor fondului, de respingere a acţiunii în rezoluţiune promovate de vânzător (autorul reclamantei din prezenta cauză), nu a schimbat nimic din statuările acestora pe situaţia de fapt referitoare la împrejurarea că "vânzătorul a înstrăinat terenul altei persoane şi, ca atare, nu-şi mai poate îndeplini obligaţia de predare a bunului viitor vândut către pârâtul-cumpărător", aşa încât nu poate pretinde celeilalte părţi îndeplinirea propriei obligaţii, cu aplicarea sancţiunii rezoluţiunii în cazul neexecutării.

Statuarea din recurs, referitoare la transmiterea, de drept, a proprietăţii imobilului în patrimoniul cumpărătorului, ca efect al îndeplinirii condiţiei suspensive (prin emiterea dispoziţiei primarului de restituire a terenului) nu semnifică, aşa cum susţin recurentele, îndeplinirea obligaţiilor vânzătorului, contrar celor ce fuseseră reţinute de instanţele fondului.

Astfel, pe de o parte, statuarea respectivă este făcută tot în contextul sublinierii lipsei culpei cumpărătorului în îndeplinirea unor formalităţi vizând obţinerea titlului de către vânzător, arătându-se că "obligaţia asumată de pârât nu era de natură a realiza obiectul contractului de vânzare-cumpărare bunuri viitoare".

Pe de altă parte, instanţa de recurs face referire la altă obligaţie a vânzătorului decât cea a cărei neîndeplinire o constataseră instanţele fondului - respectiv, obligaţia de a da, adică de a transmite dreptul de proprietate, considerată îndeplinită prin efectul emiterii dispoziţiei primarului, dată la care, conform convenţiei părţilor, dreptul de proprietate se transfera în patrimoniul cumpărătorului.

Nicio statuare în sens contrar nu conţine însă decizia din recurs în legătură cu celelalte obligaţii ale vânzătorului şi a căror neîndeplinire o constataseră instanţa de fond şi apel - respectiv, obligaţia de a preda bunul şi, implicit, cea de a garanta pentru evicţiune -, de vreme ce, aşa cum se reţinuse, terenul fusese înstrăinat de către vânzător altei persoane.

Recurentele din prezenta cauză, denaturând statuările irevocabile din litigiul anterior şi spunând că acestea au reţinut îndeplinirea obligaţiei vânzătorului, ignoră, de fapt, semnificaţia respectivei statuări, care viza îndeplinirea condiţiei suspensive şi deci, eficacitatea obligaţiei asumate, ceea ce presupunea, în continuare, obligaţia de a preda bunul şi de a-l garanta pe cumpărător împotriva oricărei evicţiuni (cu atât mai mult, a celei provenite din faptul însuşi al vânzătorului, care procedează la înstrăinarea bunului altei persoane).

Aceasta întrucât obligaţia asumată de un vânzător, chiar sub condiţie suspensivă (ca modalitate a actului juridic care, odată împlinită, să producă efecte retroactive) este, deopotrivă, o obligaţie de a da (de a transfera dreptul), de a face (de a preda bunul material) şi de evicţiune (de a-l garanta pe cumpărător că nu va fi tulburat în exerciţiul dreptului).

Mai mult, împrejurarea că vânzătorul nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate şi că această situaţie nu s-a modificat ulterior rezultă, o dată în plus, din cealaltă decizie invocată de către reclamantă în susţinerea prezentei cereri în rezoluţiune şi a existenţei unei alte cauze juridice, respectiv decizia nr. 743/A/2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, potrivit căreia s-a respins acţiunea în revendicare promovată de B. în contradictoriu cu S.C. E. S.R.L. (subdobânditorul succesiv de la autorul reclamantei), admiţându-se cererea de intervenţie accesorie a lui A..

Această din urmă decizie, nu doar că nu sprijină noul demers al reclamantei privind rezoluţiunea, ci, dimpotrivă, demonstrează că autorul acesteia nu şi-a îndeplinit obligaţia ce îi incumbă în mod specific vânzătorului, de a-l garanta pe cumpărător în exerciţiul dreptului, contra oricăror tulburări ce ar proveni dintr-un fapt propriu ori dintr-un fapt al terţilor.

Or, potrivit soluţiei şi considerentelor deciziei respective, (valorificându-se, în conţinutul acestora, inclusiv statuările, cu efectul pozitiv al lucrului judecat, din decizia nr. 1391/8.04.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în legătură cu îndeplinirea condiţiei suspensive prevăzute în contractul nr. x/14.10.2002 şi transmiterea, astfel, a dreptului de proprietate în patrimoniul lui B.), s-a stabilit că acesta din urmă nu se poate bucura de protecţia juridică a dreptului astfel transmis, având în vedere înstrăinările succesive asupra aceluiaşi teren, vânzătorul D. înstrăinând către G. (la 29.01.2005) care, la rândul ei, a înstrăinat, la 13.04.2006, către S.C. E. S.A.. Aceasta din urmă a fost considerată ca justificând un titlu preferabil din perspectiva intabulării prioritare a dreptului său în registrele de publicitate imobiliară.

Ca atare, derularea ulterioară a litigiilor dintre părţi a confirmat menţinerea aceleiaşi situaţii de fapt şi de drept existente la data desfăşurării primei judecăţi referitoare la rezoluţiunea aceluiaşi contract de vânzare-cumpărare bunuri viitoare, prin care demersul vânzătorului a fost respins în considerarea neîndeplinirii obligaţiilor acestuia, de a preda material bunul "care nici nu mai poate fi predat întrucât fusese înstrăinat altei persoane" (şi deci, nici obligaţia de garanţie pentru evicţiune nu putea fi respectată).

Pretinzând existenţa unei alte cauze juridice, recurentele se raportează într-un mod cu totul inadecvat la un considerent al deciziei irevocabile anterioare care, pe de o parte, nu face decât să constate îndeplinirea condiţiei suspensive a contractului de vânzare-cumpărare, cu consecinţa dobândirii dreptului de proprietate de către vânzător şi transmiterii automate în patrimoniul cumpărătorului şi, pe de altă parte, nu invalidează în niciun fel statuările instanţelor fondului în legătură cu neîndeplinirea celorlalte obligaţii ale vânzătorului, ceea ce a impus concluzia netemeiniciei demersului acestuia de a solicita rezoluţiunea contractului, soluţie menţinută, ca atare, în recurs.

La fel, susţinerea că în dosarul anterior s-ar fi analizat neîndeplinirea obligaţiilor pârâtului-cumpărător doar din perspectiva nerealizării formalităţilor referitoare la obţinerea titlului de proprietate, nu şi prin prisma neexecutării obligaţiei de plată a diferenţei de preţ (indicată motiv de rezoluţiune în prezenta pricină) este inaptă să demonstreze existenţa unei cauze juridice distincte, de natură să înlăture excepţia autorităţii de lucru judecat.

Mai întâi, pentru că aspectul menţionat, al neplăţii unei diferenţe de preţ a reprezentat, alături de cel referitor la demersuri/formalităţi pe care ar fi trebuit să le facă dobânditorul pentru obţinerea titlului de către înstrăinător, temeiuri ale cererii de rezoluţiune anterioare, analizate ca atare de prima instanţă şi de cea de apel.

Împrejurarea că în decizia din recurs nu se realizează o analiză distinctă în legătură cu imputarea neplăţii unei diferenţe de preţ, s-a datorat limitelor impuse de criticile de nelegalitate, ceea ce nu înseamnă însă, că aspectul nu a fost supus verificării jurisdicţionale în judecata anterioară, ci că această verificare s-a definitivat şi a intrat în autoritatea de lucru judecat conform celor statuate de instanţa de apel (care reţine că nu există culpa pârâtului în neexecutare nici pe acest aspect). Recursul declarat de reclamant împotriva acestei decizii nu a vizat decât modalitatea, pretins culpabilă, în care pârâtul nu şi-a respectat cealaltă obligaţie (şi în privinţa căreia se stabileşte, prin decizia din recurs, inexistenţa conduitei culpabile).

În al doilea rând, ceea ce au statuat toate instanţele (în fond - apel - recurs) din litigiul anterior, în legătură cu acţiunea în rezoluţiune a autorului reclamantei, este că aceasta nu poate fi primită şi nu poate determina ineficacitatea convenţiei prin pronunţarea rezoluţiunii câtă vreme ea este cerută de partea care nu şi-a îndeplinit propriile obligaţii şi nici nu o mai poate face de vreme ce a înstrăinat terenul.

Or, această situaţie de fapt şi de drept a rămas nemodificată faţă de prima judecată (mai mult, a fost confirmată, pârâtul fiind evins, urmare a pronunţării deciziei nr. 743/A/2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care dreptul de proprietate a fost recunoscut ca aparţinând patrimoniului intervenientei SC E.) şi de aceea, este inadmisibil să fie adusă, din nou, spre verificare, unei instanţe de judecată, altfel decât prin încălcarea principiului imutabilităţii jurisdicţionale care stă la baza excepţiei autorităţii de lucru judecat, în reglementarea dată prin dispoziţiile art. 431 alin. (1), art. 432 C. proc. civ.

Fără să demonstreze că se poate prevala de o cauză juridică nouă, adică de o situaţie de fapt diferită care, prin calificare juridică să îi constituie fundament distinct al dreptului de a cere rezoluţiunea - pe alte baze decât cele care au fost deja deduse judecăţii anterior - reclamanta a nesocotit flagrant efectele lucrului judecat anterior şi interdicţia conform căreia "nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect".

Stabilitatea raporturilor juridice şi ordinea socială, care se constituie în raţiunile reglementării excepţiei autorităţii de lucru judecat, se opun însă reluării dezbaterilor asupra aceluiaşi litigiu, astfel cum, în fapt, a pretins reclamanta prin demersul iniţiat.

Văzând, potrivit tuturor considerentelor expuse anterior, că, în speţă, s-a dat o corectă rezolvare excepţiei autorităţii de lucru judecat, care oprea cea de a doua judecată, în contextul în care elementul de diferenţiere constând în cauza juridică distinctă, deşi afirmat, nu a fost demonstrat, Înalta Curte va constata caracterul nefondat al criticilor de nelegalitate formulate prin cele două recursuri, al reclamantei şi al intervenientei accesorii în interesul acesteia, E. S.R.L..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. şi de intervenienta E. S.R.L. împotriva deciziei nr. 580/A din 7 aprilie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 mai 2023.