Acquitted defendant's damages claim partly reinstated; State’s cross-appeal on standing and admissibility rejected.

Şedinţa publică din data de 17 mai 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secţia I civilă la data de 05.02.2021 sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, obligarea pârâtului la plata sumei de 1.046.000 RON, din care suma de 46.000 RON reprezentând daune materiale, ca urmare a prejudiciilor suferite în urma trimiterii în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor continuate de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 70/2000 raportat la art. 249 şi art. 2481 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) compusă din suma de 38.000 RON reprezentând onorariu asistenţă avocaţială în dosarul nr. x/2014, conform facturilor şi chitanţelor emise de Cabinet Avocat B. şi suma de 8.000 RON reprezentând onorariu expert evaluator desemnat de instanţa de judecată în dosarul nr. x/2014, iar suma de 1.000.000 RON reprezentând daune morale, pentru repararea prejudiciului cauzat reclamantului ca urmare a trimiterii nelegale în judecată; cu cheltuieli de judecată în sumă de 5.000 RON.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 6, art. 8 şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene şi art. 20 şi art. 21 din Constituţia României, art. 411 alin. (2), art. 453 C. proc. civ.

Prin întâmpinare, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor a invocat excepţia netimbrării acţiunii, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

Prin încheierea de şedinţă din data de 17.09.2021 au fost respinse ca nefondate excepţiile invocate prin întâmpinare privind excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

2. Sentinţa Tribunalului Suceava

Prin sentinţa nr. 2371/07.11.2021, Tribunalul Suceava, secţia I civilă a admis în parte acţiunea; a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 15.000 RON cu titlu de daune morale; a respins, ca nefondată, cererea privind obligarea pârâtului la plata daunelor materiale; a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 100 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Decizia Curţii de Apel Suceava

Prin decizia nr. 1052/30.09.2022, Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei; a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Suceava; a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a respins, ca nefondată, cererea de acordare a daunelor morale; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

4. Calea de atac a recursului exercitată

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, reclamantul A. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

Recurentul-reclamant A. a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1, 5 şi 8 C. proc. civ.

A arătat recurentul că instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, procesul derulându-se cu nelegala constituire a completului de judecată, determinată de nelegala participare a reprezentantului DNA în cursul procedurii şi la dezbaterile cauzei. În acest context, al participării procurorului DNA la dezbaterile cauzei, fără ca participarea sa să aibă un temei legal, să fie admisă legal prin încheiere de către judecătorii cauzei, după o prealabilă şi legală punere în discuţia contradictorie a părţilor, este incidentă o nulitate absolută cu aplicabilitatea dispoziţiilor art. 174 alin. (1) şi (2) rap. la art. 175 alin. (1) C. proc. civ., cauzată de încălcarea dispoziţiilor imperative speciale privind competenţa DNA, conţinute de art. 1 alin. (2), art. 3, art. 13, toate din O.U.G. nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, toate acestea atrăgând casarea hotărârii astfel pronunţată, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

A mai arătat recurentul că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre ale cărei motive sunt contradictorii. Astfel, în analiza apelului formulat de către Statul Român prin Ministerul Finanţelor, sunt expuse anumite constatări făcute privitor la acest apelant şi la criticile pe care le aduce hotărârii primei instanţe, apreciate ca nefiind întemeiate. În susţinerea acestui punct de vedere, sunt expuse, de către instanţă, ulterior constatării netemeiniciei criticilor, argumente în sprijinul temeiniciei sentinţei fondului, după care, la pct. IV sunt inserate constatările "Cu privire la apelul formulat de apelanta pârâtă DNA ST SUCEAVA". Această calitate a DNA ST Suceava, este absolut inexistentă, DNA ST Suceava, nefiind nicidecum parte în proces, mai mult, acţiunea introductivă nevizând niciun fel de pretenţii la adresa acestei structuri a PICCJ.

Totodată, instanţa a pronunţat o hotărâre cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, în sensul că nu sunt prezentate argumentele admiterii apelului formulat de pârât şi nu sunt indicate motivele pentru care, la restul solicitărilor formulate, nu s-a dat niciun răspuns.

Urmare acestor nelegalităti, cererea de apel este respinsă, Curtea de Apel Suceava apreciind, în mod eronat, că în prezenta cauză nu sunt date elementele ce ar atrage răspunderea obiectivă a statului român pentru prejudiciul moral cauzat, la care se adaugă şi cheltuielile materiale aferente apărării, deşi aceasta este prezumată prin actul fundamental al statului.

Recurentul învederează că minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale curţilor de apel conţine o expunere documentată şi temeinică privitoare la situaţia cererilor de obligare a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata de cheltuieli de judecată ocazionate de derularea unui proces penal, precum în cauza pendinte.

Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A arătat recurentul că prin încheierea de şedinţă din 17.09.2021, instanţa de fond a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, aceeaşi soluţie fiind pronunţată şi cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii. Instanţa de apel, aplicând greşit normele de drept material, a reţinut că reclamantul a învestit instanţa de fond cu o cerere în pretenţii, având ca obiect obligarea la plata unor daune materiale şi morale, întemeiate exclusiv pe răspunderea obiectivă a statului, iar nu pe răspunderea civilă delictuală, situaţie în care Statul Român justifică legitimarea procesuală pasivă. Statul este chemat să răspundă patrimonial, independent de o culpă, în situaţii expres reglementate - o atare situaţie fiind răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, o răspundere obiectivă a statului, consacrată prin art. 52 alin. (3) din Constituţie, ce nu poate fi confundată cu răspunderea subiectivă a persoanei care a provocat eroarea judiciară, şi care se fundamentează pe ideea de garanţie, în condiţiile în care statul şi-a asumat monopolul administrării justiţiei, garantând astfel pentru serviciul public pe care îl organizează, a cărui finalitate o constituie repararea prejudiciului care ar putea fi cauzat beneficiarilor acestuia. Ceea ce înseamnă că instanţa de judecată nu poate extinde dispoziţiile referitoare la răspunderea obiectivă a statului, exclusiv pentru săvârşirea unor erori judiciare, lato sensu, la situaţii pe care partea le încadrează în categoria omisiunii de a asigura toate garanţiile pentru ca actul de justiţie să fie realizat cu respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei.

Statul Român prin Ministerul Finanţelor nu-şi poate legitima calitatea procesuală pasivă atunci când se invocă faptul că alte persoane - fizice sau juridice - s-ar face vinovate de producerea unui eventual prejudiciu, în cadrul raportului juridic litigios, urmând a se antrena în mod direct răspunderea civilă delictuală a persoanelor respective, în măsura în care, într-adevăr, s-ar fi produs un prejudiciu.

În acest sens, recurentul a invocat dispoziţiile art. 221, art. 224 alin. (1) C. civ., art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 303/2004 şi a arătat că, plecând de la principiile constituţionale cu privire la răspunderea patrimonială a statului, consacrate de Constituţia României (art. 21, 44, 52, 53 şi 123 alin. (5) şi Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, acest tip de răspundere, cu caracter autonom, nu este nici generală şi nici absolută, ci este supusă unor reguli speciale, proprii, altele decât cele consacrate de C. civ. şi care guvernează regimul răspunderii particularilor.

Aşadar, în conformitate cu dreptul naţional, statul român răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal doar în temeiul şi în condiţiile reglementării speciale referitoare la răspunderea pentru erorile judiciare.

Prin urmare, raportat la prevederile legale mai sus invocate, Statul Român prin Ministerul Finanţelor nu are calitate procesuală pasivă în cauză, instanţa de apel în mod greşit menţinând soluţia instanţei de fond de respingere a acestei excepţii.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, instanţa de apel greşit a constatat că în cauză nu sunt motive care să atragă inadmisibilitatea acţiunii. Situaţiile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate din erori judiciare săvârşite în procesele penale, sunt stabilite prin dispoziţiile art. 538 şi următoarele C. proc. pen. (art. 504 şi următoarele din C. proc. pen. de la 1968), prin aceste dispoziţii excluzându-se, implicit, orice altă posibilitate a persoanei vătămate de a solicita, în orice mod şi sub orice alt temei legal, acoperirea unui prejudiciu de acestă natură. Conform principiilor de drept, legea generală se aplică în orice materie şi în toate cazurile, mai puţin în acelea în care legiuitorul a stabilit un regim special şi derogatoriu, instituind în anumite materii reglementări speciale, prioritare faţă de norma de drept comun. Caracterul prioritar al normei speciale decurge din însăşi finalitatea adoptării ei, demonstrând intenţia legiuitorului de a deroga de la norma generală, prin prevederi de strictă interpretare şi aplicare. Aşadar, având în vedere faptul că răspunderea patrimonială a Statului Român prin Ministerul Finanţelor pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare nu poate fi angajată decât în condiţiile legii speciale şi nu potrivit prevederilor dreptului comun întrucât, în caz contrar, prin soluţia pronunţată, s-ar încălca principii fundamentale de drept precum specialia generalibus derogant şi electa una via, instanţa de apel, în mod greşit, a menţinut soluţia instanţei de fond cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii apreciind-o drept o apărare de fond.

6. Apărări formulate în cauză

Prin întâmpinare, recurentul-reclamant a invocat excepţia de tardivitate a recursului pârâtului, excepţia de nulitate pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului pârâtului, ca nefondat, argumentele fiind cele expuse în recursul propriu al reclamantului, care nu se mai impun a fi reluate.

Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului reclamantului şi a învederat că participarea procurorului la dezbaterile cauzei nu atrage nelegala compunere a completului de judecată, întrucât procurorul nu este parte în procesul civil, ci un organ al legii care acţionează în conformitate cu principiul oficialităţii şi care nu afectează principiul disponibilităţii care guvernează acţiunea civilă.

Hotărârea recurată nu conţine motive contradictorii, întrucât apelul Statului Român a vizat atât sentinţa, cât şi încheierea din 17.09.2021, iar la pagina 26 din hotărârea atacată a fost analizat apelul pârâtului împotriva încheierii de şedinţă. Apelul împotriva sentinţei, atât al Statului Român, cât şi al DNA-Serviciul Teritorial Suceava, au fost analizate la paginile 19-24, dispozitivul acesteia fiind în concordanţă cu considerentele.

Instanţa de apel a prezentat argumentele pe care şi-a fundamentat soluţia, a reţinut, în mod corect, că nu au fost identificate perioade de inactivitate imputabile autorităţilor, că nu s-a putut stabili o legătură de cauzalitate între durata procedurii penale şi afectarea vieţii de familie a reclamantului sau deteriorarea stării de sănătate a acestuia, că nu se poate reţine o deteriorare a imaginii profesionale a acestuia şi că prejudiciul material nu a fost dovedit.

Recurentul-pârât a formulat şi răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei tardivităţii, respingerea excepţiei nemotivării şi admiterea recursului propriu astfel cum a fost formulat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând criticile deduse judecăţii prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte constată următoarele:

1) Recursul reclamantului contestă legalitatea deciziei din apel pe aspecte care au, în principal, caracter nefondat.

- Astfel, este lipsită de fundament susţinerea recurentului-reclamant (făcută cu trimitere la art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.) conform căreia instanţa nu ar fi fost legal constituită, sub motiv că a participat la dezbateri reprezentantul DNA, în contextul în care n-ar fi existat niciun temei legal care să impună prezenţa acestuia în procedura judiciară, aşa încât singurul scop al acestei prezenţe procesuale a constat în "subminarea condiţiilor de derulare a unui proces echitabil, punându-se presiune psihică asupra magistraţilor cauzei".

În primul rând, formulând o asemenea critică, recurentul ignoră faptul că participarea procurorului la judecată nu s-a realizat în considerarea acestuia ca parte din constituirea instanţei, pentru a se putea susţine nesocotirea regulilor referitoare la alcătuirea instanţei, pe care le sancţionează art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Nefiind vorba despre o pricină a cărei judecată să reclame participarea obligatorie a procurorului, prezenţa în proces a acestuia a fost justificată pe temeiul art. 92 alin. (2) C. proc. civ., text conform căruia "procurorul poate să pună concluzii în orice proces civil, în oricare fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi intereselor cetăţenilor".

Susţinerea recurentului conform căreia, în aplicarea acestui text procedural, instanţa ar fi trebuit să pună în discuţia părţilor participarea procurorului DNA la procedura judiciară şi abia ulterior să se pronunţe "nemijlocit şi motivat pe acest nou cadru procesual", este total eronată.

Posibilitatea legală recunoscută procurorului, de a pune concluzii în orice proces civil şi în orice fază a acestuia, nu înseamnă o extindere a cadrului procesual, care să presupună o prealabilă dezbatere contradictorie şi pronunţarea instanţei asupra admisibilităţii acestei participări procesuale, procedură specifică situaţiei de modificare a cadrului procesual în formele prevăzute prin dispoziţiile art. 61-79 C. proc. civ. (referitoare la intervenţia voluntară şi la cea forţată).

De asemenea, în ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 92 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel a considerat corect că textul de lege îi permite procurorului să aprecieze asupra participării sale în procesul civil când aceasta este necesară "pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi intereselor cetăţenilor".

Este lipsită de temei susţinerea recurentului în sensul că litigiul în sine nu viza o asemenea apărare a ordinii de drept şi că singurul care putea pretinde o nesocotire a drepturilor şi intereselor legitime era doar reclamantul, aşa încât nu erau date exigenţele textului procedural menţionat care să permită prezenţa procurorului la judecată.

Potrivit pretenţiilor deduse judecăţii, referitoare la daune morale şi materiale, derivate dintr-un proces penal în legătură cu care se reclamă nesocotirea duratei rezonabile, încălcarea prezumţiei de nevinovăţiei, a dreptului la viaţa privată, drepturi fundamentale ocrotite de o Convenţie europeană la care a aderat statul român, este evident că se punea în discuţie modalitatea în care organele judiciare ale statului, prin activitatea desfăşurată, asiguraseră apărarea şi respectarea unor asemenea drepturi, ca parte componentă a ordinii de drept.

În ce priveşte participarea la judecată a procurorului care provenea dintr-o structură teritorială a DNA, separat de împrejurarea că ea nu putea avea drept scop "subminarea procedurii echitabile, prin presiunea pusă asupra magistraţilor cauzei" cum total lipsit de fundament se pretinde, ea a fost determinată de însuşi obiectul pretenţiilor deduse judecăţii. Aceasta întrucât reclamantul a susţinut "încălcarea de către DNA, ca reprezentant al Statului, a dispoziţiilor art. 6 par. 1 CEDO, prin tergiversarea soluţionării cauzei, precum şi încălcarea art. 6 par. 2 prin trimiterea în judecată cu nesocotirea prezumţiei de nevinovăţiei şi atragerea oprobriului public asupra reclamantului".

Ca atare, întrucât faptele reclamate, ca forme de ilicit, apte să atragă răspunderea delictuală, aveau legătură directă cu activitatea desfăşurată de procurori din cadrul structurii teritoriale DNA - Suceava, obiecţiile recurentului în legătură cu participarea în procedura judiciară civilă a unui procuror din respectivul serviciu teritorial sunt fără justificare legală.

În acelaşi sens, al lipsei de fundament legal, este susţinerea recurentului potrivit căreia, dispoziţiile art. 67 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, permiţând procurorului să participe la şedinţele de judecată în condiţiile legii, înseamnă că această sintagmă trebuia înţeleasă doar în cadrul imperativ şi special constituit de O.U.G. nr. 43/2002, cu consecinţa aşadar, că n-ar fi fost date premisele participării legale a procurorului DNA la desfăşurarea şi dezbaterile din procesul civil.

În realitate, actul normativ la care face referire recurentul, privind organizarea şi funcţionarea DNA, ca structură cu personalitate juridică în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, stabileşte prin dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. c)2 (conform modificării aduse prin O.U.G. nr. 24/2004), printre atribuţiile procurorilor acestei structuri şi pe aceea de "participare, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată."

Aceasta înseamnă că sintagma "în condiţiile legii" în ce priveşte procesul civil trebuie înţeleasă în corelaţie cu dispoziţiile art. 92 C. proc. civ., care reglementează modalităţile de participare a procurorului în procedura judiciară civilă.

Pentru toate argumentele arătate, critica referitoare la nulitatea hotărârii, cu incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., este total lipsită de fundament, aspectele relevate de parte nefiind unele care să vizeze legala constituie a instanţei, subsumabile motivului de recurs invocat.

- Este, de asemenea, nefondată susţinerea potrivit căreia decizia s-ar întemeia pe motive contradictorii, de natură să facă aplicabil cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, recurentul a pretins că hotărârea atacată s-ar sprijini pe considerente contradictorii întrucât pe de o parte, potrivit argumentelor regăsite la fila x a deciziei, se reţine caracterul nefondat al criticilor Statului Român pentru ca, pe de altă parte, în contra acestor considerente, soluţia din dispozitiv să fie în sensul admiterii apelului acestei părţi.

Subsumat aceleiaşi critici, s-a arătat că instanţa a analizat apelul declarat de pârâta DNA - Structura teritorială Suceava, pronunţându-se prin admiterea căii de atac a acesteia, deşi o asemenea calitate, de pârâtă, a instituţiei respective nu există, în contextul în care acţiunea promovată nu a vizat pretenţii împotriva acesteia.

Ambele aspecte semnalate sunt nefondate.

Astfel, în ce priveşte analiza pe care instanţa de apel o face asupra criticilor pârâtului Statul Român, pe care le găseşte neîntemeiate, ea a vizat soluţia dată prin încheierea de şedinţă din 17.09.2021, potrivit căreia au fost respinse excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârât.

Fiind păstrată această încheiere, prin respingerea criticilor formulate, înseamnă că a rămas neschimbat cadrul judecăţii, ceea ce a permis verificarea legalităţii fondului soluţiei.

Or, în privinţa criticilor formulate de pârât asupra dezlegării fondului raportului juridic, instanţa le-a găsit întemeiate, ceea ce explică admiterea apelului declarat şi schimbarea sentinţei de primă instanţă, prin respingerea, în tot, a cererii de acordare a daunelor morale.

Rezultă nu numai că nu există contradicţie între considerente şi dispozitiv ci, dimpotrivă, că dispozitivul deciziei îşi găseşte corespondent necesar în argumentarea dată de instanţă.

La fel, în ce priveşte cealaltă inadvertenţă semnalată, legată de menţionarea, în cuprinsul deciziei, a calităţii DNA-ST Suceava, de apelantă-pârâtă, se constată că aceasta este una de ordin formal, inaptă să demonstreze nelegalitatea deciziei, fiind vorba mai degrabă de o eroare materială, susceptibilă de îndreptare pe calea procedurală dată de dispoziţiile art. 442 C. proc. civ.

Astfel, în cauză, DNA ST Suceava a declarat apel, în valorificarea prerogativelor prevăzute de art. 92 alin. (4) C. proc. civ., fără să aibă, într-adevăr, calitatea de pârât în proces.

Împrejurarea că în analiza criticilor acesteia, instanţa de apel face referire nu doar la calitatea de apelant (ca titular al cererii de apel care învestise legal instanţa de control judiciar), ci şi la aceea de pârât (calitate procesuală pe care nu o avusese la prima instanţă), nu înseamnă că a fost modificat cadrul procesual al judecăţii, ci că este vorba doar despre o eroare de formulare, fără consecinţe asupra legalităţii deciziei.

Că este aşa - respectiv, o eroare strecurată în considerentele deciziei- reiese, o dată în plus, şi din împrejurarea că, potrivit dispozitivului hotărârii, în admiterea căii de atac a acestei instituţii, nu i se mai menţionează şi calitatea de pârât, ci doar aceea de titular al cererii de apel.

Rezultă aşadar, contrar susţinerilor recurentului, că nu subzistă nicio contradicţie în interiorul considerentelor, aptă să atragă nelegalitatea deciziei atacate pe temeiul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

- Are însă caracter fondat critica formulată cu privire la caracterul nelegal al soluţiei adoptate în ce priveşte cererea reclamantului de acordare a daunelor materiale constând în cheltuielile judiciare efectuate în procesul penal.

Pretenţia reclamantului în legătură cu aceste despăgubiri a fost fundamentată pe răspunderea civilă obiectivă a statului care ar trebui să funcţioneze ori de câte ori soluţia de achitare din procesul penal nu poate lăsa partea fără posibilitatea de a recupera cheltuielile pe care le-a făcut într-o procedură judiciară în care şi-a demonstrat nevinovăţia (reclamantul fiind achitat definitiv, conform deciziei nr. 199/2020 a Curţii de Apel Suceava).

Or, în speţă, instanţa de apel - validând sentinţa tribunalului, de respingere a cererii referitoare la recuperarea cheltuielilor de judecată efectuate în procesul penal - a reţinut că, deşi a fost invocată răspunderea obiectivă a statului, reclamantul avea, în acelaşi timp, obligaţia să demonstreze fapta ilicită (respectiv, împrejurarea că prejudiciul material pretins a fost cauzat prin încălcarea de către autorităţile statului a unui drept protejat de Convenţia europeană) şi, totodată, că referirea primei instanţe la dispoziţiile art. 276 alin. (5) C. proc. pen., s-a făcut în contextul indicării căii specifice de recuperare a cheltuielilor de judecată din procesul penal.

Statuările instanţei de apel sunt eronate, în contextul în care reclamantul şi-a fundamentat cererea de despăgubiri materiale (cheltuieli de judecată din procesul penal finalizat cu achitarea acestuia) pe răspunderea obiectivă a statului, adică acea răspunderea care, derivând din obligaţia de garanţie pentru buna organizare a activităţii judiciare, a serviciului public al justiţiei, nu presupune existenţa unei culpe şi nici nu impune, în mod necesar, procurorului ca, la întocmirea rechizitorului şi trimiterea în judecată, să aibă certitudinea unei condamnări definitive.

De aceea, faţă de soluţia de achitare care a finalizat procesul penal, reclamantului nu trebuia să i se pretindă demonstrarea unor acţiuni ilicite ale organelor judiciare, pentru a se putea aprecia asupra justeţei pretenţiilor acestuia.

În acelaşi timp, referirea la dispoziţiile art. 276 alin. (5) C. proc. pen., ca fiind o cale procedurală de recuperare a cheltuielilor judiciare nu era una aptă să demonstreze că reclamantul nu poate solicita valorificarea acestor pretenţii în faţa instanţei civile, câtă vreme norma legală menţionată, prin ipotezele pe care le reglementează, nu era una aplicabilă reclamantului (respectiv, aceea în care cheltuielile să poată fi recuperate de la persoana vătămată sau partea civilă ori partea responsabilă civilmente).

Dimpotrivă, pornind de la soluţia de principiu reglementată prin dispoziţiile art. 276 alin. (5) C. proc. pen., concluzia care se impune este aceea că şi în ipoteza în care acţiunea penală este pusă în mişcare din oficiu, iar nu la sesizarea părţii vătămate, inculpatul cercetat penal şi achitat definitiv nu trebuie să suporte singur costurile apărării sale în procesul în care a demonstrat netemeinicia acuzaţiei penale.

În acest sens trebuie văzut înţelesul normei art. 276 alin. (6) C. proc. pen., conform căruia "în celelalte cazuri instanţa stabileşte obligaţia de restituire potrivit legii civile".

Trimiterea pe care norma procesuală penală o face la reglementarea legii civile trebuie apreciată inclusiv din punct de vedere al răspunderii civile obiective care incumbă statului, în calitatea sa de reprezentant al societăţii ale cărei valori au fost pretinse ca nesocotite la momentul declanşării urmăririi penale şi trimiterii în judecată.

Or, ca gestionar şi organizator al activităţii judiciare în ansamblul ei şi, în mod particular, al celei de urmărire, anchetare şi tragere la răspundere penală a celor care săvârşesc infracţiuni, Statul este cel care trebuie să suporte consecinţele pierderii acţiunii penale exercitate (căreia îi este asimilată soluţia de achitare), constând în cheltuielile de judecată efectuate de persoana faţă de care a solicitat tragerea la răspunderea penală şi care a demonstrat netemeinicia acuzaţiei.

În consecinţă, fără să implice ideea de culpă a statului, există un drept la despăgubire al reclamantului, constând în costurile reale, necesare şi rezonabile ale exercitării dreptului său la apărare în procesul penal.

Statuând în sens contrar, reţinând că reclamantul nu a făcut dovada unor acţiuni ilicite ale statului şi pe de altă parte, că ar fi putut să ceară acordarea cheltuielilor judiciare în procesul penal, în considerarea dispoziţiilor art. 276 alin. (5) C. proc. pen., instanţa de apel a procedat eronat întrucât pe de o parte, a ignorat fundamentul legal al pretenţiilor reclamantului dat de răspunderea obiectivă, independentă a statului şi, pe de altă parte, a făcut trimitere la o normă fără incidenţă în cauză (reclamantul, faţă de care acţiunea penală s-a pus în mişcare din oficiu, neregăsindu-se în ipoteza în care să poată cere recuperarea cheltuielilor de la persoana vătămată/partea civilă).

În consecinţă, cu referire la această critică se va constata caracterul fondat al recursului şi, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., coroborat cu art. 497 C. proc. civ., casată în parte decizia atacată şi cauza trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, pe aspectul despăgubirilor materiale pretinse, constând în cheltuielile de judecată indicate ca fiind efectuate în procesul penal.

La reluarea judecăţii vor fi avute în vedere, conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ., dezlegările date prin prezenta decizie în legătură cu fundamentul juridic al solicitării având ca obiect daunele materiale.

2) Recursul Statului Român prin Ministerul Finanţelor, care vizează greşita respingere a excepţiei calităţii sale procesuale pasive, respectiv a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, are caracter nefondat.

Astfel, în ce priveşte calitatea procesuală pasivă, recurentul susţine că angajarea răspunderii sale obiective şi deci, legitimare procesuală în cauză, pot avea loc doar în ipoteza în care s-ar pretinde repararea prejudiciului decurgând din săvârşirea unor erori judiciare, întrucât doar pentru astfel de situaţii, prin dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie, este consacrată o astfel de răspunderea în sarcina statului. În rest, prin aplicarea dispoziţiilor art. 221 C. civ., coroborate cu cele ale art. 224 alin. (1) C. civ., răspunderea statului este una subsidiară, subordonată celei a persoanelor juridice care se pot face vinovate de producerea unui prejudiciu, aşa încât, cu referire la particularităţile speţei, trebuie avut în vedere că, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 303/2004, procurorii sunt independenţi şi se supun legii, fiind obligaţi să respecte drepturile şi libertăţile persoanelor.

Susţinerea recurentului este una care ignoră temeiul juridic al pretenţiilor reclamantului, care a indicat nesocotirea, cu ocazia desfăşurării procedurii judiciare penale, a unor drepturi fundamentale ocrotite de Convenţia europeană - respectiv dreptul la un proces echitabil, din perspectiva duratei rezonabile, la respectarea prezumţiei de nevinovăţie (art. 6 par. 1 şi 2), dreptul la viaţa privată şi familială (art. 8) - Convenţie la care Statul Român este parte.

Astfel, prin ratificarea Convenţiei europene (conform Legii nr. 30/1994), Statul român şi-a asumat, alături de celelalte state semnatare, obligaţia de a respecta drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie, în sarcina acestuia urmând să fie pusă răspunderea în cazul nesocotirii respectivelor drepturi/libertăţi considerate fundamentale.

În acest sens, instanţa de contencios european a stabilit că, de vreme ce art. 1 din Convenţie se referă la respectarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor aflate sub jurisdicţia statelor contractante, această jurisdicţie trebuie înţeleasă ca însumând toate autorităţile acelui stat (legislativă, executivă şi judecătorească). Ca atare, în măsura în care actul unei asemenea autorităţi se concretizează într-o încălcare a unui drept garantat de Convenţie, se angajează răspunderea statului în cauză.

De aceea, referirea pe care o face recurentul la dispoziţiile din C. civ. (art. 221, 224) privitoare la angajarea răspunderii persoanelor juridice de drept public sau la cele vizând reperele cu respectarea cărora trebuie desfăşurată activitatea procurorului pe baza principiilor legalităţii, imparţialităţii şi independenţei) este una inadecvată şi care nu poate schimba pe titularul responsabilităţii, atunci când în disputa judiciară este vorba despre nesocotirea unor drepturi garantate de Convenţie.

- În ce priveşte inadmisibilitatea acţiunii, recurentul a pretins, de asemenea, eronat că ea este dată de împrejurarea că un astfel de demers nu ar fi permis decât în ipoteza în care s-ar solicita daune pentru repararea prejudiciilor cauzate de erori judiciare, astfel cum rezultă din reglementarea dată de art. 538 C. proc. pen. (respectiv, art. 504 vechiul C. proc. pen.). În acest sens, recurentul arată că normele în materia erorilor judiciare sunt unele cu caracter special care derogă de la normele de drept comun referitoare la răspunderea civilă delictuală şi, ca atare, fiind singurele aplicabile, doar ele se pot constitui într-un fundament legal al pretenţiilor de despăgubiri, orice alt demers cu aceeaşi finalitate fiind inadmisibil.

Critica este nefondată.

În primul rând, pentru că solicitarea reclamantului nu a vizat acordarea de despăgubiri pentru săvârşirea unei erori judiciare tocmai pentru că în speţă nu se regăseau ipotezele din dispoziţiile art. 504 vechiul C. proc. pen. (actualmente art. 539 C. proc. pen.), nefiind vorba de o soluţie de condamnare urmată de achitare, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desfiinţarea hotărârii de condamnare.

Ca atare, situaţiei de fapt deduse judecăţii nefiindu-i aplicabilă norma de drept la care face referire recurentul nici nu se poate pune problema raportului dintre aceasta şi norma generală în materia răspunderii delictuale, pentru a se putea susţine prioritatea în aplicarea normei speciale.

În al doilea rând, pentru că, potrivit considerentelor expuse anterior, în examinarea criticilor privitoare la cadrul procesual pasiv, orice persoană aflată sub jurisdicţia unui stat semnatar al Convenţiei, poate să pretindă (chiar statului, ca înaltă parte contractantă) respectarea drepturilor obiect al acesteia şi, în mod corespunzător, repararea prejudiciului încercat prin nesocotirea unor astfel de drepturi.

De aceea, cadrul judecăţii a fost corect determinat, atât în privinţa aprecierii admisibilităţii demersului reclamantului, cât şi din punct de vedere al părţii procesuale pasive căreia i se pot opune pretenţiile formulate, aşa încât soluţia instanţelor fondului pe cele două excepţii invocate a fost corectă.

În consecinţă, potrivit considerentelor expuse, criticile pârâtului fiind lipsite de fundament, recursul declarat de acesta va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1052 din 30 septembrie 2022 a Curţii de Apel Suceava, secţia I civilă.

Casează, în parte, decizia şi trimite cauza spre rejudecarea apelului reclamantului cu privire la pretenţia acestuia referitoare la daunele materiale.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 17 mai 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.