Scope of "new and decisive document" in revision proceedings: retention of a publicly available administrative notification does not satisfy the legal requirement for concealed evidence.

Şedinţa publică din data de 17 mai 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Este reprezentat de cererea de revizuire formulată de revizuenta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 697/A/08.07.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosar nr. x/2018.

În motivare, s-a arătat că, urmare a descoperirii unui înscris nou doveditor/determinant în soluţionarea prezentei cauze (notificarea formulată de reclamanta B. în baza Legii nr. 10/2001 în legătură cu acelaşi imobil cu cel ce face obiectul revendicării), ascuns/reţinut de intimata reclamantă, revizuenta a înţeles să formuleze prezenta cerere de revizuire.

Astfel, revizuenta se află în situaţia în care instanţa a pronunţat hotărârea a cărei revizuire o solicită în lipsa unui înscris care, dacă ar fi fost cunoscut instanţei, era de natură să determine o altă soluţie în litigiu decât cea pronunţată, respectiv nu ar fi dus la admiterea acţiunii în revendicare formulată în anul 2011 împotriva revizuentei.

Revizuenta a învederat că înscrisul doveditor descoperit respectă exigenţele prevăzute în doctrină, respectiv: face parte din categoria probelor scrise, este probant prin el însuşi, necunoscut de către instanţă şi de revizuentă ca urmare a reţinerii de partea potrivnică în mod voluntar, exista la momentul judecăţii, este determinant pentru soluţia din litigiu şi a fost prezentat instanţei odată cu cererea de revizuire.

Prezenta cerere se încadrează în ipoteza reţinerii/ascunderii voluntare/intenţionate de către partea potrivnică, B., întrucât aceasta a precizat, în mod expres, în fata instanţei de fond, că nu există notificare formulată în baza Legii nr. 10/2001, ori a altei legi speciale de reparaţie, ascunzând existenţa notificării formulate şi depuse de aceasta în 2001 la Primăria Municipiului Bucureşti. Pe de altă parte, nu există niciun act la dosar în acest sens, din care să rezulte vreun demers administrativ efectuat.

Prin încheierea de şedinţă din 18.05.2018 se reţine că reclamanta, prin avocat, susţine că nu a făcut demersuri administrative, pentru că a formulat o acţiune în justiţie. Tot în sensul ascunderii înscrisului, în decizia civilă nr. 414/A/05.05.2017 a Curţii de Apel Bucureşti (Anexa 6), în al doilea ciclu procesual, s-a reţinut că reclamanta nu a formulat notificare în baza Legii 10/2001.

Înscrisul este determinant, în sensul că dacă ar fi fost invocat în faţa instanţei de apel, ar fi fost de natură să conducă la o altă soluţie decât cea pronunţată. Motivarea instanţei a pornit de la premisa inexistenţei unei notificări în baza Legii nr. 10/2001, ori a altei legi speciale de reparaţie, ceea ce denotă că existenţa acesteia putea determina o altă soluţie decât cea pronunţată.

Pornind de la premisa inexistenţei unei notificări, instanţa, în mod greşit, a admis apelul reclamantei şi a schimbat hotărârea primei instanţe de fond în sensul admiterii acţiunii în revendicare, întemeindu-se pe următoarele considerente care pornesc de la premisa antemenţionată: (i) Instanţa de apel (necunoscând despre existenţa notificării) şi-a format raţionamentul pe hotărâri CEDO care erau aplicabile pentru situaţii în care reclamanţii nu ar fi formulat notificări. Or, aceste hotărâri care au în vedere inexistenţa unei notificări nu sunt aplicabile, întrucât reclamanta B. este titulara unei astfel de notificări. (ii) Instanţa de apel (necunoscând despre existenţa notificării) a reţinut în mod greşit că hotărârea primei instanţe de fond nu este susţinută pe Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie conform căreia instanţa supremă a statuat, în mod repetat, necesitatea ca acţiunea în revendicare să nu se suprapună peste demersurile administrative/judiciare de restituire a imobilului în baza dispoziţiilor legilor speciale de reparaţie, în speţă a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001. Or, această concluzie este greşită, întrucât există notificarea din 2001, acţiunea în revendicare din 2011 fiind suprapusă peste aceasta; astfel că hotărârea primei instanţei de fond este legală şi susţinută, în acord cu Decizia nr. 33/2008.

Întregul raţionament al instanţei de apel a plecat de la premisa că regulile, respectiv principiile aplicate din practica CEDO, aşa cum le-a interpretat instanţa de apel, sunt incidente şi au dus la soluţia pronunţată pentru că reclamanta nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, deci acest aspect era de esenţa soluţiei pronunţate.

Instanţa de apel a redat paragrafe din Cauza Dickmann şi Gion împotriva României (de la care a pornit întregul raţionament) care a avut în prim-plan relevanţa inexistenţei notificării de restituire în baza legilor speciale de reparaţie. Prin urmare, existenţa înscrisului nou are relevanţă, dat fiind că instanţa a avut în vedere hotărâri aplicabile în situaţia inexistenţei notificării.

În cauzele CEDO relevante în materie, instanţa europeană nu a îndepărtat de la aplicare principiul bunei-credinţe al proprietarului posesor actual, ci a dispus restituirea în natură (ca obligaţie de mijloace), iar în cazul în care acest lucru nu este posibil, despăgubirea cu o sumă corespunzătoare cu valoarea actuală a proprietăţilor, tocmai pentru a nu lipsi de efecte aplicabilitatea principiului bunei-credinţe a subdobânditorului de bună-credinţă şi a salvgarda siguranţa şi stabilitatea circuitului juridic civil.

Instanţa de apel a avut un raţionament străin de Decizia nr. 33/2008, care a statuat că acţiunea în revendicare nu putea fi suprapusă peste demersuri administrative/judiciare de restituire a imobilului. Astfel, deşi s-a invocat de apelanta-reclamantă încălcarea acesteia de către prima instanţă de fond, instanţa de apel nu a arătat, în niciun fel, în ce mod s-a realizat această încălcare.

În cauză, reclamanta B. a declanşat, anterior prezentului litigiu, un demers administrativ de restituire a imobilului în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001. Or, prevederile Deciziei nr. 33/2008 dispun în mod contrar celor reţinute de instanţa de apel, respectiv că nu poate fi continuată acţiunea în revendicare de drept comun, prin excluderea dispoziţiilor legii speciale. Aşa fiind, câtă vreme reclamanta a notificat în anul 2001 Primăria Municipiului Bucureşti pentru restituirea imobilului, în temeiul Legii nr. 10/2001, formularea acţiunii în revendicare împotriva revizuentei, în anul 2011, nu poate duce la admiterea acesteia din urmă.

În cuprinsul considerentelor, instanţa de apel a concluzionat că atât reclamanta B., cât şi revizuenta s-au prevalat de un bun în sensul dispoziţiilor CEDO, dând preferinţă reclamantei din falsa perspectivă că aceasta nu avea o posibilitate reală de despăgubire, prin neformularea unui demers administrativ, premisă falsă, căci reclamanta formulase notificare în baza Legii nr. 10/2001. Drept urmare, soluţia instanţei de apel ar fi fost diferită de cea pronunţată, dacă lua în considerare existenţa unei posibilităţi de despăgubire a reclamantei B.. Este clar că pentru tranşarea litigiului era relevantă cunoaşterea existenţei notificării formulate de reclamanta B. în temeiul dispoziţiilor legilor speciale de reparaţie pentru preluarea abuzivă a imobilelor de către stat. În aceste împrejurări, instanţa de apel s-a pronunţat în lipsa unui înscris determinant pentru soluţionarea prezentei cauze care, dacă ar fi fost cunoscut instanţei, ar fi putut determina o altă soluţie. Prin urmare, înscrisul este determinant în soluţionarea cauzei şi urmează a se proceda la judecarea apelurilor formulate, în sensul admiterii apelului şi respingerii apelului formulat de B..

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

2. Decizia Curţii de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 1568/A/28.10.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire; a obligat pe revizuenta A. S.R.L. să plătească intimatei B. cheltuieli de judecată în sumă de 3000 RON, reprezentând onorariu avocat.

Instanţa a constatat că în cauză nu sunt întrunite cumulativ cerinţele legale impuse de art. 322 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. în privinţa caracterelor înscrisului nou invocat, respectiv Notificarea formulată de reclamanta B. în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 nu se încadrează în noţiunea de "înscrisuri noi şi doveditoare" avută în vedere de textul legal, nu îndeplineşte cerinţa reţinerii/ascunderii de către partea adversă şi nici cerinţa caracterului determinant.

Referitor la caracterul de noutate, s-a reţinut că înscrisul prezentat se afla în arhiva unei instituţii publice, respectiv a Primăriei Municipiului Bucureşti, astfel încât revizuenta putea obţine acest înscris în urma unei solicitări oficiale, formulată în timpul derulării litigiului finalizat prin decizia ce face obiectul revizuirii (cum de altfel l-a şi obţinut ulterior). Din această perspectivă, instanţa a constatat că revizuenta nu a susţinut nici un motiv pertinent care să justifice împiedicarea sa de a se adresa instituţiei menţionate, pentru obţinerea acestui înscris, pe parcursul derulării litigiului finalizat, în apel, prin pronunţarea deciziei revizuite, astfel încât nu s-a aflat într-o împrejurare mai presus de voinţa sa, care să o împiedice a obţine respectivul înscris.

În ce priveşte reţinerea/ascunderea înscrisului, instanţa a constatat că înscrisul în baza căruia a fost promovată revizuirea s-a aflat în deţinerea unei instituţii publice (Primăria Municipiului Bucureşti-Serviciul Evidenţă, analiză, soluţionare şi gestiune notificări Legea nr. 10/2001) şi nu a fost depus la dosar, la momentul soluţionării litigiului finalizat în apel prin decizia revizuită, nu din cauza reţinerii/ascunderii sale de către partea potrivnică, ci din cauza neglijenţei părţii revizuente care, deşi a avut posibilitatea reală de a procura înscrisul de la această instituţie publică, a omis a-şi formula, în etapa judecăţii apelului, o apărare în sensul celei invocate prin formularea cererii de revizuire.

Instanţa a constatat că înscrisul nou nu are caracter determinant, întrucât instanţa de apel, printr-un raţionament amplu expus în cadrul considerentelor sale, a statuat, în esenţă, că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul teren, în privinţa căruia s-a promovat acţiunea în revendicare de către intimata reclamantă B., fusese restituit acesteia din urmă printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, dar şi executorie, nemaifăcând, prin urmare, obiectul acestei legi, care nu produce efecte retroactiv. Ulterior, instanţa de recurs, învestită cu recursul promovat de recurenta-pârâtă A. împotriva deciziei ce face şi obiectul revizuirii de faţă, a examinat în cadrul controlului de legalitate, specific acestei căi extraordinare de atac, concludenţa acestui înscris asupra soluţiei pronunţată în cauză, tranşând, în mod irevocabil, că notificarea amintită şi invocată drept înscris nou în faţa instanţei de recurs, în contextul specific al situaţiei litigioase din cauza de faţă, nu este în măsură a conduce la o altă soluţie decât cea pronunţată de instanţa de apel, recursul fiind respins, ca nefondat.

Instanţa a înlăturat susţinerea revizuentei potrivit căreia examinarea Notificării în discuţie, de către instanţa de recurs, astfel cum se desprinde din motivarea deciziei pronunţate, nu ar fi fost realizată în contextul ansamblului probator administrat de instanţele de fond, în contextul conţinutului specific al raportului juridic litigios, conţinut descris amplu atât în decizia instanţei de apel, cât şi în decizia instanţei de recurs.

Sub acest aspect, instanţa a stabilit că rezultă cu certitudine că instanţa de recurs a examinat relevanţa probatorie a Notificării, administrată ca înscris nou în recurs, asupra întregului context factual al cauzei, examinare permisă în cadrul controlului de legalitate exercitat de către orice instanţă de recurs şi care poate să determine o admitere a căii de atac a recursului, urmată de casarea ori modificarea deciziei instanţei de apel. Instanţa a apreciat că teza propusă de revizuentă goleşte de conţinut funcţia juridică a probei cu înscrisuri noi în faţa instanţei de recurs, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 305 C. proc. civ.

4. Calea de atac a recursului exercitată

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., revizuenta A. S.R.L., învederând următoarele:

I. În mod greşit instanţa a apreciat că nu este îndeplinită condiţia reţinerii/ascunderii înscrisului nou de către partea adversă. Susţinerea instanţei privind faptul că înscrisul nu a fost obţinut de recurentă din motive mai presus de voinţa acesteia nu are corespondent în limitele cu care a fost învestită instanţa prin cererea de revizuire. Ipoteza reţinerii înscrisului de către parte nu presupune ca înscrisul să fie imposibil de obţinut, ci, datorită reţinerii sale de către partea adversă, administrarea sa să nu poate fi realizată. Or, ceea ce a considerat prima instanţă a fost că, deşi reţinut de parte, totuşi înscrisul putea fi administrat, nefiind imposibil de obţinut, ceea ce înseamnă, de fapt, crearea unui nou caz, respectiv noi condiţii privind admisibilitatea cererii de revizuire, creându-se, în realitate, o lex tertia cu privire la motivul de revizuire privind înscrisul nou.

Totodată, în mod nelegal şi cu ignorarea probelor existente la dosar, s-a reţinut că notificarea ar viza doar apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995, deşi, astfel cum rezultă din cuprinsul notificării, aceasta nu era limitată doar la construcţii, excluzând terenul, ci din contră, îl viza tocmai pe acesta. Teza intimatei B. şi a primei instanţe potrivit căreia înscrisul era disponibil a fi obţinut, fiind public, adică posibil a fi identificat ca şi existenţă pe portalul Primăriei Municipiului Bucureşti, şi astfel el nu a fost reţinut de parte, este incorectă, întrucât cazul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. nu se referă doar la acele înscrisuri care nu ar fi înregistrate/deţinute de o autoritate publică sau de o persoană cu atribuţii de înregistrare/autentificare a înscrisurilor, iar noţiunea de reţinere a înscrisului nu se referă doar la o ascundere fizică a înscrisului care, potenţial, să nu poată fi obţinută în nicio situaţie de cealaltă parte, întrucât aceasta ar fi premisa celei de-a doua teze a textului legal.

În accepţiunea instanţei, ar însemna că în situaţia prezentării unui fapt negativ relevant soluţionării procesului de către o parte, partea adversă ar trebui să întreprindă o serie de diligenţe nedeterminate, respectiv cercetări ale oricăror registre/evidenţe publice, pentru a obţine eventuale răspunsuri care să dovedească un fapt pozitiv contrar. Or, o asemenea abordare pleacă de la premisa că o parte trebuie să considere orice act procedural realizat de partea adversă ca fiind îndeplinit cu rea-credinţă, ceea ce nu poate fi reţinut. În materie civilă, buna-credinţă se prezumă, iar partea care s-a bazat pe aparenţa creată de adversarul său nu poate fi vătămată prin aprecierea faptului că, întrucât aceasta nu a cercetat evidenţe/registre publice care să facă dovada contrară a elementului prezentat fals de partea sa adversă, nu are deschisă calea prevăzută de art. 322 pct. 5 C. proc. civ.. Prevederile art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ. vizează tocmai astfel de situaţii, în care una dintre părţi prezintă în mod fals realitatea, iar cealaltă are dreptul de a formula o cale de atac extraordinară pentru a repara această judecată în drept, bazată pe un fundament factual prezentat în mod intenţionat greşit de cealaltă parte. Faptul reţinerii înscrisului nu se determină prin analiza posibilităţii sau imposibilităţii celeilalte părţi de a identifica înscrisul, căci dacă ar fi vorba doar despre acele situaţii în care ar fi absolut imposibil de identificat înscrisul, înseamnă că pentru acele situaţii nici nu s-ar putea ajunge la revizuirea hotărârii şi astfel textul nu ar fi aplicabil.

Elementul de obscuritate/clandestinitate realizat intenţionat de reclamanta B. cu privire la acest înscris, a cărui existenţă antrenează efecte juridice semnificative pentru raportul litigios din prezenta cauză, a fost unul intenţionat şi chiar calificat, întrucât aceasta nu a uitat de existenţa acestui demers, în condiţiile în care înainte de declanşarea litigiului din prezenta cauză, a tranzacţionat cu titlu oneros drepturile care rezultă din notificarea în discuţie. Astfel, la momentul anului 2006, prin antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/12.12.2006 de notar public C., a promis să vândă dreptul de proprietate asupra terenului de 3100 mp din Bd. x nr. 105 -107, menţionându-se totodată,în acelaşi act:

"în baza prezentului înscris, promitenţii-cumpărători preiau şi toate drepturile ce ar reveni promitentei-vânzătoare în baza Notificării nr. x/14.11.2001, depusă în baza Legii nr. 10/2001." (numărul de identificare a notificării fiind preluat de pe prima pagină a acesteia, atribuit la înregistrarea la autoritate).

Drept urmare, înscrisul reprezentat de Notificarea de restituire a bunului imobil în temeiul Legii nr. 10/2001 este un înscris despre care partea adversă a cunoscut că există însă, în prezenta cauză, a declarat că nu există şi astfel l-a reţinut, pentru ca pe baza acestor premise să fie soluţionată cauza.

II. În mod greşit instanţa a apreciat că nu este îndeplinită condiţia caracterului determinant, raportat la dezlegările instanţei de apel care a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se solicită.

Instanţa de apel a concluzionat că singura soluţie este revendicarea de drept comun. Or, un asemenea raţionament validează tocmai faptul că un eventual demers în baza legilor speciale de restituire ar avea un impact asupra unui soluţionării unei cereri de revendicare de drept comun. Soluţia referitoare la posibilitatea de invalidare, de către CNCI, a unei dispoziţii de restituire prin echivalent, reprezintă şi se rezumă la a fi o simplă speculaţie întrucât, în lipsa oricărei dovezi că titulara dispoziţiei de restituire ar fi obţinut deja bunul pe calea dreptului comun, ar conduce la imposibilitatea de a proceda de o asemenea manieră din partea CNCI.

III. Instanţa a aplicat în mod greşit efectul pozitiv al considerentelor supraabundente ale deciziei pronunţate de instanţa de recurs în ce priveşte condiţia caracterului determinant al înscrisului nou.

Recurenta susţine că, sub aspect teoretic, în prezenta procedură nici nu s-ar putea pune problema unor considerente redate de instanţa de recurs care să poată fi opuse, întrucât etapa recursului şi obiectul judecăţii în recurs presupune o evaluare a judecăţii instanţei de apel doar în planul legalităţii. Instanţa de recurs nu poate opera, pe calea soluţionării recursului, restabilirea situaţiei de fapt, care este specifică revizuirii, întrucât în această procedură este reevaluată judecata în funcţie de noul context faptic rezultat din exhibarea unui înscris reţinut de partea adversă. Astfel, instanţa de recurs nu putea să se pronunţe cu privire la impactul notificării ca element de schimbare a situaţiei de fapt, întrucât acesta era un mecanism prohibit unei asemenea instanţe.

Totodată, chiar instanţa de recurs face o analiză a legalităţii hotărârii din perspectiva lipsei unei finalităţi a demersului administrativ al notificării, iar nu a simplului fapt al existenţei acesteia, reţinând că "în acest punct al analizei, se impune a fi subliniat că argumentele din recurs circumscrise acestui aspect factual, acela al formulării unei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001, nu au aptitudinea de a demonstra nelegalitatea deciziei civile recurate, câtă vreme probatoriul nou administrat în recurs nu relevă nicio schimbare semnificativă a situaţiei de fapt, notificarea formulată de reclamantă neprimind o soluţie, context în care a impune în sarcina acesteia, obligaţia de a parcurge procedura administrativă a cărei finalitate şi termen de soluţionare sunt incerte ar avea, în concret, valenţa unei sarcini excesive impuse acestei părţi".

Mai arată recurenta că, chiar de ar fi anumite considerente care s-ar referi la caracterul determinant/efectul juridic al notificării, ele nu pot fi opuse în acest cadrul procesual, întrucât în cuprinsul hotărârii de recurs ele au un caracter supraabundent (nenecesar) şi nu beneficiază de efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Analiza impactului asupra situaţiei de fapt a unui înscris nou este una eminamente apreciativă, specifică însă prezentului cadru procesual al revizuirii, iar nu recursului. Din acest motiv nici nu pot fi opuse considerentele instanţei de recurs, în cadrul procedurii revizuirii. Nu în ultimul rând, chestiunea ponderii/impactului înscrisului nou în reevaluarea chestiunilor litigioase ţine de fondul rejudecării apelului, urmând a fi valorificate în urma declarării admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire. Prin urmare instanţa a aplicat în mod greşit efectul pozitiv al hotărârii instanţei de recurs.

Recurenta solicită admiterea apelului din dosarul de revendicare, referitor la care arată că are următoarele motive de nelegalitate, şi anume:

1. În mod greşit prima instanţă a respins cererea de completare a raportului de expertiză, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. şi principiul aflării adevărului, întrucât a respins o probă care ar fi elucidat dacă există identitate/suprapunere între imobilul la care se referă sentinţa civilă nr. 8214/3.06.1997 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, pentru care s-a pronunţat deja o soluţie favorabilă într-un dosar de revendicare şi terenul care face obiectul acţiunii.

2. În mod greşit a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia lipsei calităţii procesuale active, cu încălcarea art. 315 şi art. 163 C. proc. civ.

La termenul de judecată din data de 12.04.2019, apelanta-reclamantă, prin apărător, a refuzat prezentarea originalelor actelor de stare civilă în dovedirea calităţii sale de moştenitoare şi, implicit, a calităţii procesuale active, deşi recurenta a solicitat acest lucru în mod expres (aspect consemnat de altfel în încheierea de şedinţă din data de 12.04.2019), în temeiul dispoziţiilor art. 139 C. proc. civ.. Neprezentarea acestor înscrisuri în original trebuia sancţionată procedural cu neluarea lor în considerare, cu consecinţe juridice asupra calităţii procesuale pasive şi active.

6. Apărări formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingere recursului, ca nefondat.

Referitor la critica privind îndeplinirea/neîndeplinirea condiţiei reţinerii/ascunderii înscrisului nou de către reclamantă prin refuzul de a-l pune la dispoziţia instanţei, intimata a arătat că în mod corect prima instanţă a considerat că textul de lege are în vedere deţinerea, posesia, stăpânirea fizică a înscrisului, în lipsa unor dispoziţii legale exprese care să prevadă ce se înţelege prin reţinerea/ascunderea unui înscris de către partea adversă. În cauză, recurenta a asimilat menţiunea din încheierea de şedinţă din 18.08.2018 pronunţată în dosarul nr. x/2018, în care s-a consemnat răspunsul apărătorilor reclamantei B. în sensul că aceasta nu a făcut demersuri pe Legea nr. 10/2001 privind imobilul în litigiu, cu reţinerea înscrisului sau cu o ascundere a acestuia. O astfel de interpretare nu poate fi acceptată, având în vedere că înscrisul nou de care se prevalează (notificare), în forma depusă de către revizuentă, cu nr. de înregistrare de la executorul judecătoresc şi de la Primăria Municipiului Bucureşti, nu a fost reţinut sau ascuns în mod voluntar de către intimată, aşa cum pretinde revizuenta, această notificare neaflându-se niciodată în posesia intimatei şi nefiind reţinută în mod voluntar de către aceasta. Astfel, despre existenţa unei notificări cu privire la imobilul din B-dul x nr. 105-107, rezultă din datele publice aflate pe site-ul Primăriei Municipiului Bucureşti, la secţiunea notificări formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, de unde a şi obţinut informaţiile revizuenta. Dacă ar fi dorit, revizuenta putea obţine aceste informaţii pe parcursul celor două faze procesuale (fond şi apel) însă lipsa de diligenţă din partea acesteia nu o îndreptăţeşte să se prevaleze de o cale extraordinară de atac, întrucât este propria sa turpitudine.

Înscrisul nou de care se prevalează revizuenta, vizează doar cele 3 apartamente situate în construcţia de la nr. 107, ocupată de către chiriaşi, apartamente ce au fost vândute în baza Legii nr. 112/1995 şi nicidecum terenul ocupat de A. situat la nr. 105, care formează obiectul dosarului nr. x/2018, în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se solicită. Acţiunea pentru anularea celor 3 contracte de vânzare-cumpărare a format obiectul dosarului nr. x/2002 la Judecătoria Sector 2 Bucureşti, dosar ataşat la dosarul nr. x/2018, ce formează obiectul acţiunii în revendicare în care s-a pronunţat decizia atacată cu această revizuire. Din cele trei contracte de vânzare cumpărare ce au format obiectul acţiunii în anulare, rezultă că aceste apartamente sunt situate la nr. 107, pe str. x, unde se află terenul cumpărat de revizuentă prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/29.12.2006 şi care formează obiectul acţiunii în revendicare.

Referitor la critica privind caracterul determinant al înscrisului raportat la dezlegările instanţei de apel care a pronunţat hotărârea supusă revizuirii, intimata a arăta că, deşi s-a reţinut în dosarul nr. x/2018, de către instanţa de apel care a soluţionat cauza pe fond, că reclamanta B. nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, totuşi această instanţă a analizat şi situaţia în către o astfel de notificare ar exista. Prin urmare, chiar şi în ipoteza în care în situaţii similare celei care formează obiectul dosarului, respectiv există o hotărâre definitivă şi irevocabilă prin care s-a constatat nevalabilitatea titlului statului şi s-a dispus şi restituirea, iar reclamanta a formulat ulterior o acţiune în revendicare împotriva deţinătorului actual, şi a formulat şi notificare pe Legea nr. 10/2001, existenţa notificării nu poate conduce la soluţionarea favorabilă a acesteia, întrucât ar exista o dublă despăgubire, practica instanţelor confirmând acest lucru. În aceste condiţii, astfel cum a reţinut şi instanţa prin hotărârea a cărei revizuire se solicită, admiterea acţiunii în revendicare formulată de către reclamanta B. reprezintă singurul remediu prin care poate redobândi posesia proprietăţii imobilului, în absenţa oricărei posibilităţi de despăgubire, spre deosebire de revizuentă, care are posibilitatea să fie despăgubită în baza clauzei de evicţiune din contractul de vânzare-cumpărare şi a art. 1337 din C. civ.

Referitor la critica privind aplicarea în mod greşit a efectului pozitiv al considerentelor supraabundente ale deciziei instanţei de recurs, intimata a arătat că instanţa sesizată cu soluţionarea cererii de revizuire a analizat îndeplinirea cerinţei caracterului determinant al notificării, prin raportare atât la considerentele deciziei pronunţate de către instanţa de apel, împotriva căreia s-a promovat revizuirea, dar şi la considerentele instanţei de recurs. Astfel, în ceea ce priveşte considerentele din decizia instanţei de apel, prima instanţă, sesizată cu soluţionarea cererii de revizuire, a reţinut faptul că instanţa de apel a constatat că la data intrării in vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul teren în privinţa căruia s-a promovat acţiunea în revendicare, fusese restituit printr-o hotărâre judectorească definitivă, irevocabilă şi executorie, nemaifăcând astfel obiectul acestei legi, care nu produce efecte retroactive. În ceea ce priveşte raportarea la decizia instanţei de recurs, prima instanţă, sesizată cu soluţionarea cererii de revizuire, a reţinut, în baza considerentelor instanţei de recurs, că înscrisul nou (notificarea) prezentat şi în faţa instanţei de recurs, nu este de natură să conducă la o altă soluţie decât cea pronunţată de către instanţa de apel.

Dacă Înalta Curte ar fi constatat, în cadrul analizei controlului de legalitate, că decizia instanţei de apel ar fi nelegală în raport de pretinsul înscris nou depus şi în recurs şi că acesta ar releva o altă situaţie de fapt, de natură să conducă la o altă soluţie în cauză, atunci ar fi casat hotărârea şi ar fi trimis cauza spre o nouă judecată, lucru ce nu s-a întâmplat tocmai datorită faptului că acest înscris nu a fost considerat a avea un caracter determinant în pronunţarea unei alte soluţii în cauza dedusă judecăţii.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Criticile de nelegalitate deduse judecăţii cu privire la modalitatea de soluţionare a cererii de revizuire vizează greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ., pe de o parte cu referire la condiţia de admisibilitate a reţinerii înscrisului nou de către partea adversă, iar pe de altă parte, a caracterului determinant al acestui înscris în soluţionarea pe fond a cauzei.

I. Sub un prim aspect, recurenta susţine că instanţa de revizuire a depăşit limitele învestirii, întrucât nu s-a pronunţat exclusiv asupra tezei cu care a fost învestită de către revizuentă, aceea a reţinerii/ascunderii înscrisului nou de către partea adversă, ci a expus considerente suplimentare privind inexistenţa unor motive mai presus de voinţa părţii de a prezenta înscrisul respectiv.

Contrar acestor afirmaţii, Înalta Curte constată că, în analiza asupra condiţiilor de admisibilitate invocate de către revizuentă (reţinerea înscrisului de partea adversă şi caracterul determinant al acestuia), instanţa s-a referit la imposibilitatea cunoaşterii înscrisului dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor nu în sensul unei depăşiri a limitelor cu care a fost învestită, cum eronat pretinde recurenta, ci ca argument în susţinerea raţionamentului în baza căruia şi-a fundamentat concluzia că în cauză nu a existat tocmai reţinerea învederată de către recurentă.

Prin urmare, considerentele instanţei cu acest obiect nu se situează în afara cadrului procesual stabilit de către recurentă prin cererea de revizuire, ci susţin raţionamentul juridic care a determinat pronunţarea soluţiei adoptate, fiind subsumate, aşa cum rezultă şi din structura hotărârii recurate, analizei ipotezei învederate de către recurentă şi justificării motivelor pentru care atare ipoteză nu este incidentă.

Recurenta afirmă că procedând astfel, instanţa de revizuire ar fi creat o lex tertia în ce priveşte motivul de revizuire privind înscrisul nou, în sensul că ar fi suplimentat condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. atunci când a constatat că, deşi reţinut de parte, totuşi înscrisul putea fi administrat, nefiind imposibil de obţinut, însă o asemenea critică nu poate fi primită.

Contrar acestor afirmaţii, instanţa de revizuire nu a stabilit că înscrisul ar fi fost reţinut de partea adversă, ci dimpotrivă, că "...înscrisul de care se face vorbire, respectiv notificarea, în forma depusă de către revizuentă, cu nr. de înregistrare de la executorul judecătoresc şi respectiv de la Primăria Municipiului Bucureşti, nu a fost reţinută sau ascunsă în mod voluntar de către intimată, aşa cum s-a afirmat în mod tendenţios de către revizuentă..." şi că "...existenţa unei notificări cu privire la imobilul din B-dul x nr. 105-107 rezultă din datele publice aflate pe site-ul Primăriei Municipiului Bucureşti, la secţiunea notificări formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, de unde a şi obţinut informaţiile revizuenta."

Reţinând în mod corect că partea nu a ascuns înscrisul, nu a obstrucţionat revizuenta în vreun fel să ia cunoştinţă de acesta şi că înscrisul se afla înregistrat la o autoritate publică căreia i se puteau solicita informaţii în acest sens, în mod firesc, instanţa a concluzionat că "...revizuenta putea întreprinde demersuri pentru obţinerea notificării încă din faza fondului sau a apelului, aşa cum a procedat anterior promovării acestei cereri de revizuire, însă un astfel de demers nu a fost făcut" şi că "Simplul fapt că A. a descoperit existenţa unei notificări cu privire la imobilul din x nr. x după pronunţarea deciziei a cărei revizuire se solicită nu este de natură să justifice admiterea cererii de revizuire dacă nu se face dovada unei împrejurări de forţă majoră care s-o fi împiedicat să şi le procure în timpul procesului."

Revizuirea întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., se poate cere "dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, ori dacă s-a desfiinţat sau s-a modificat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere".

Rezultă că pentru a se putea invoca acest motiv şi a se admite cererea de revizuire trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: partea interesată să prezinte un înscris nou, care nu a fost folosit în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată; înscrisul să aibă forţă probantă prin el însuşi, fără să fie nevoie a fi confirmat de alte mijloace de probă; înscrisul să fi existat la data când a fost pronunţată hotărârea ce se cere a fi revizuită; înscrisul să nu fi putut fi invocat în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată, fie pentru că a fost reţinut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor; înscrisul să fie determinant, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscut de instanţă cu ocazia judecării fondului, soluţia ar fi fost alta decât cea pronunţată.

Arată recurenta că noţiunea de reţinere/ascundere a unui înscris în sensul textului legal nu are în vedere doar reţinerea fizică, ci orice manifestare din care a rezultat o prezentare falsă a realităţii şi invocă în acest sens declaraţia părţii adverse dată cu prilejul soluţionării pe fond a cauzei, astfel cum a fost consemnată prin încheierea de şedinţă din 18.05.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă în dosar nr. x/2018, respectiv că nu a făcut demersuri în procedurile speciale de reconstituire, întrucât a formulat acţiune în justiţie.

Critica nu poate fi primită, întrucât, contrar susţinerilor recurentei, din interpretarea textului legal, nu se poate da o asemenea accepţiune conţinutului noţiunii de reţinere, fiind vorba, în realitate, de o manifestare în plan fizic în sensul ascunderii, neprezentării, refuzului de predare, nepunerii la dispoziţie, etc.

Interpretând literal teza reglementată de textul legal în discuţie, cu luarea în considerare a definiţiei date acestor termeni de către dicţionarul explicativ al limbii române, acţiunea de a reţine înseamnă "a ţine asupra sa, a nu restitui", iar acţiunea de ascundere, presupune "a face să nu fie cunoscut", a obstrucţiona aflarea. Ambele ipoteze se realizează prin acţiuni comisive de nepredare, nepunere la dispoziţie, refuz de restituire, etc, toate presupunând o apropriere fizică a înscrisului considerat nou de către partea adversă, ori demersuri fizice, concrete, ale acesteia de a împiedica titularul revizuirii să intre în posesia înscrisului respectiv, fiind evident că nu se înscrie în acest tipar faptul nedeclarării existenţei înscrisului ori, după caz, chiar al negării existenţei acestuia.

Recurenta învederează că susţinerea părţii adverse potrivit căreia aceasta nu a iniţiat proceduri de restituire în temeiul legilor speciale, consemnată în încheierea de şedinţă menţionată anterior, reprezintă o bază factuală în raport de care cealaltă parte (recurenta-revizuentă din prezenta cauză) şi-a formulat apărările, iar instanţa şi-a format convingerea. În opinia recurentei, prezentarea în mod fals a realităţii de către partea adversă este remediabilă pe calea revizuirii şi o îndreptăţeşte la acest demers judiciar.

Înalta Curte reţine că orice parte a procesului civil beneficiază de exerciţiul căilor de atac în condiţiile legii, însă susţinerile pe care partea adversă le-a făcut cu prilejul judecării cauzei pe fondul acţiunii în revendicare nu au relevanţă în acest context şi nu pot constitui temei pentru ipoteza învederată de recurentă, şi anume aceea a reţinerii/ascunderii înscrisului nou. Afirmaţiile, susţinerile, declaraţiile uneia dintre părţi nu se circumscriu noţiunii de reţinere/ascundere a înscrisului nou şi nu pot susţine motivul de revizuire, întrucât ele puteau fi combătute sau verificate în cadrul procesual în care au fost făcute. Nedeclararea existenţei unui înscris nu echivalează cu ascunderea lui, câtă vreme, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de revizuire, acel înscris era înregistrat la o autoritate publică şi se puteau face minime verificări cu privire la existenţa sa, de către oricare dintre părţile procesului. Dacă recurenta ar fi avut suspiciune cu privire la cele declarate de reclamantă la acel moment, ar fi trebuit să procedeze la obţinerea de informaţii cu privire la existenţa sau inexistenţa notificării, iar dacă nu a acţionat în acest sens nu poate invoca propria neglijenţă în calea extraordinară de atac a revizuirii. Chiar dacă, aşa cum susţine recurenta, buna-credinţă se prezumă, este de precizat că în orice proces civil părţile litigante susţin interese contrare, se află într-un raport de adversitate, în care apărările fiecăreia dintre acestea corespund propriilor scopuri, iar faptul că una dintre părţi face declaraţii care nu corespund realităţii nu poate fi sancţionat pe calea prezentei revizuiri.

Ca atare, critica potrivit căreia instanţa de revizuire ar fi interpretat în mod greşit noţiunea de reţinere/ascundere a înscrisului nou, nu poate fi primită, nefiind susceptibilă de circumscriere în dispoziţiile art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ.

II. O altă critică a recurentei vizează faptul că în mod greşit instanţa de revizuire a reţinut că înscrisul nou nu a avut caracter determinant în soluţionarea cauzei. În susţinerea acestei critici, recurenta arată că instanţa de apel a pronunţat soluţia adoptată tocmai în virtutea inexistenţei unui demers de restituire în temeiul legilor speciale, că analiza instanţei de recurs a vizat exclusiv aspecte de nelegalitate însă existenţa notificării (înscrisul nou) schimba situaţia de fapt pe care instanţa de recurs nu o putea avea în vedere, că notificarea nu era cunoscută la data judecării apelului, deci nu putea fi analizată de către instanţa de recurs, că nu se pot impune în prezenta cauză dezlegări date de instanţa de recurs cu privire la caracterul determinant al înscrisului, întrucât acestea au caracterul unor considerente supraabundente care nu beneficiază de efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, că dezlegările instanţei de recurs cu privire la acest aspect nu au fost puse în discuţia părţilor şi sunt străine de motivele de recurs invocate în acel moment procesual.

Înalta Curte constată că litigiul în care s-a pronunţat hotărârea supusă revizuirii are ca obiect o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în cadrul căreia titlul exhibat de către reclamantă este reprezentat de sentinţa civilă nr. 8214/03.06.1997, pronunţată de Judecătoria Sector 2 Bucureşti în dosar nr. x/1997 (irevocabilă), prin care a fost recunoscut dreptul de proprietate al acesteia asupra terenului în litigiu.

Este de observat că această recunoaştere a dreptului de proprietate dedus judecăţii într-o acţiune în revendicare prin comparare de titluri (specifică dreptului comun) este situată la un moment anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în temeiul căreia reclamanta din acel dosar a formulat notificarea pe care revizuentul o apreciază ca fiind înscris nou în sensul art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Prin hotărârea supusă revizuirii s-a dat prevalenţă titlului reclamantei (sentinţa civilă nr. 8214/03.06.1997) şi a fost admisă acţiunea acesteia, cu consecinţa obligării pârâtei A. S.R.L. să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în litigiu, astfel cum a fost identificat prin expertiza efectuată în cauză.

Considerentele instanţei de apel, de care se prevalează recurenta când susţine că soluţia dată de această instanţă s-ar fi grefat pe inexistenţa notificării, nu se referă la o astfel de concluzie.

În încercarea de a conferi notificării reclamantei caracterul de înscris determinant prevăzut de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-revizuentă susţine că instanţa de apel şi-ar fi bazat raţionamentul logico-juridic ce a stat la baza admiterii acţiunii în revendicare, pe împrejurarea că referitor la terenul în litigiu nu au fost demarate proceduri de restituire în baza unor legi speciale de reparaţie.

Recurenta însă denaturează argumentele instanţei de apel care, contrar susţinerilor acesteia, nu a reţinut că admiterea acţiunii în revendicare se datorează inexistenţei demersurilor de restituire în baza legilor speciale de reparaţie, ci a constatat incidenţa în cauză a considerentelor reţinute în cauzele Ana Ionescu c României, Dickmann şi Gion c României, determinată de faptul că "...imobilul în discuţie a fost retrocedat reclamantei printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fiind recunoscută de instanţe ca fiind proprietarul de drept al bunului în cauză, care au dispus expres restituirea bunului..." În continuare, faţă de aceste constatări care au determinat admiterea revendicării, instanţa de apel a apreciat că reclamanta "...nu a mai depus cereri de restituire sau despăgubire în temeiul Legii nr. 10/2001 şi nici nu mai avea niciun interes să mai formuleze o notificare pentru acordarea măsurilor reparatorii în baza acestei legi, măsurile reparatorii fiind deja recunoscute printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, de ale cărei efecte juridice reclamanta nu se poate bucura nici în prezent".

Ca atare, instanţa de apel (a cărei decizie a fost atacată cu prezenta revizuire) a reţinut că, faţă de recunoaşterea dreptului de proprietate al reclamantei printr-o hotărâre judecătorească definitivă, anterioară intrării în vigoare Legii nr. 10/2001, aceasta nu mai avea, oricum, niciun interes să formuleze notificare şi să urmeze procedura legii speciale de restituire.

III. Recurenta se mai arată nemulţumită de faptul că instanţa de revizuire face trimitere la considerentele instanţei de recurs în ce priveşte caracterul determinant al înscrisului şi apreciază aceste considerente ca fiind supraabundente şi lipsite de efecte juridice în prezenta revizuire.

Înalta Curte constată că decizia nr. 697/A/08.07.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosar nr. x/2018 (a cărei revizuire se solicită), este pronunţată în soluţionarea apelului împotriva sentinţei civile nr. 880/06.05.2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă. Împotriva hotărârii instanţei de apel a fost exercitată calea de atac a recursului, soluţionată prin decizia nr. 397/23.02.2022 a Înaltei Curţi. În cadrul motivelor de recurs formulate în acel cadru procesual de către recurenta-revizuentă din prezenta cauză, s-a învederat, din perspectiva unei greşite interpretări/aplicări a legii, printre altele, că formularea unei notificări întemeiate pe Legea nr. 10/2001 pentru restituirea imobilului nu poate conduce la admiterea acţiunii în revendicare a reclamantei (paragraful 159 din motivele de recurs), că interpretarea instanţei de apel pleacă de la o premisă greşită, respectiv inexistenţa unei posibilităţi de despăgubire a reclamantei pentru situaţia în care nu ar putea reintra în posesia bunului imobil (paragraful 172 din motivele de recurs), că nelegalitatea hotărârii instanţei de apel rezultă şi din faptul că reclamanta B. apare înregistrată la Primăria Municipiului Bucureşti cu notificare de restituire a imobilului în litigiu, fără ca părţile dosarului să cunoască conţinutul acesteia (paragrafele 176, 177,178 din motivele de recurs).

Prin considerentele la care face trimitere instanţa de revizuire (pe care în prezent recurenta-revizuentă le apreciază ca fiind supraabundente), instanţa de recurs a răspuns acelor critici pe care recurenta-pârâtă din acel dosar (recurenta-revizuentă) le-a supus analizei de legalitate şi care vizau, în parte, chestiuni similare cu cele din prezenta cauză în ce priveşte caracterul determinant al notificării reclamantei în soluţionarea acţiunii în revendicare.

Evocarea, de către instanţa de revizuire, a unor asemenea statuări, care privesc aceeaşi problemă de drept supusă analizei, respectiv faptul că notificarea în raport de care s-a formulat prezenta cerere de revizuire ar fi avut sau nu o influenţă determinantă asupra soluţiei date acţiunii în revendicare, nu se circumscrie niciunui aspect de nelegalitate reglementat de art. 488 C. proc. civ.

Aceasta întrucât, contrar susţinerilor recurentei, considerentele instanţei de recurs care au dat dezlegare punctuală unei critici pe care chiar aceasta o dedusese judecăţii, beneficiază de efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, câtă vreme poartă asupra unei chestiuni litigioase identice (pretinsa influenţă asupra judecăţii acţiunii în revendicare a notificării formulate de către reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001), chestiune supusă dezbaterii atât prin intermediul recursului (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), cât şi prin intermediul revizuirii (art. 322 pct. 5 C. proc. civ.) şi referitor la care recurenta-revizuentă a expus apărări similare.

Totodată, întrucât considerentele instanţei de recurs răspund argumentelor formulate de parte în susţinerea criticii de nelegalitate, aprecierea recurentei în sensul că acestea ar fi supraabundente (şi, prin urmare, ar fi lipsite de efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat) este lipsită de temei, având în vedere chiar conţinutul motivelor de recurs formulate de către aceasta în dosarul de fond, astfel cum au fost redate anterior.

În ce priveşte susţinerea recurentei potrivit căreia considerentele instanţei de recurs la care a făcut referire instanţa de revizuire nu ar fi fost puse în discuţia părţilor, aceasta, de asemenea, nu poate fi primită, întrucât considerentele erau cunoscute de ambele părţi ale litigiului, răspunzând, cum s-a arătat, chiar criticilor revizuentei din prezenta cauză, iar pe de altă parte, instanţa de revizuire nu s-a limitat la redarea acestor statuări, ci a realizat propria analiză cu privire la îndeplinirea/neîndeplinirea cazului de revizuire dedus judecăţii.

Referitor la aceleaşi considerente ale instanţei de recurs, recurenta mai arată că, în calea extraordinară de atac nu se putea proceda la o analiză asupra situaţiei factuale şi în ce măsură este aceasta modificată prin existenţa notificării, însă Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 305 C. proc. civ. prevăd că "În instanţa de recurs nu se pot produce probe noi, cu excepţia înscrisurilor, care pot fi depuse până la închiderea dezbaterilor".

Textul legal permite instanţei de recurs să analizeze, din perspectiva controlului de legalitate, procedând la o evaluare proprie, acele înscrisuri care nu au fost depuse în etapele procesuale anterioare şi care sunt în legătură cu pretenţiile deduse judecăţii. În acest context, aprecierea pe care instanţa de recurs o poate face asupra înscrisurilor care îi sunt prezentate, nu este una factuală, cum greşit susţine recurenta, ci este o analiză de legalitate realizată în conformitate cu dispoziţiile art. 305 C. proc. civ., care îi recunosc această prerogativă.

Prin urmare, aşa cum în mod corect a constatat instanţa de revizuire, dar şi potrivit considerentelor prezentei instanţe, în cauză nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., respectiv înscrisul nou de care se prevalează recurenta-revizuentă nu a fost reţinut de partea potrivnică, acest înscris nu a fost de natură să influenţeze în vreun fel modalitatea de soluţionare a acţiunii în revendicare, iar statuările instanţei de revizuire nu se circumscriu niciunui motiv de nelegalitate invocat de către recurentă.

Având în vedere soluţia ce se va da asupra recursului, Înalta Curte constată că toate celelalte critici ale recurentei cu privire la soluţia dată în apel prin hotărârea supusă revizuirii nu se mai impun a fi analizate, acestea vizând ipoteza în care, urmare a admiterii recursului, ar fi fost admisă cererea de revizuire, ceea ce însă nu s-a întâmplat în cauză.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuenta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1568/A din 28 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuenta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1568/A din 28 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 mai 2023.