State debt recovery barred by three-year limitation period under Decree No. 167/1958 for public administration torts

Şedinţa publică din data de 16 mai 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 11 august 2021, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 450.186 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea de 173.402 RON, stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare, a imobilului teren în suprafaţă de 1.807,5 m.p., situat în Iaşi, judeţul Iaşi, şi valoarea de 623,588 RON, reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din data de 26 iunie 2009 de către expertul evaluator A., actualizată cu indicele de inflaţie, de la data emiterii titlului de conversie până la data plăţii efective.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile C. civ. din 1864, privitoare la răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului.

Prin întâmpinare, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiate.

Ulterior, după depunerea întâmpinării, pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie a socieţii B. S.R.L. şi a lui C., cerere care a fost respinsă ca tardivă.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 274 din data de 28 februarie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune şi a respins cererea formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Natională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca prescrisă.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin decizia nr. 1465A din data de 25 octombrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva sentinţei nr. 274 din data de 28 februarie 2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca nefondat. A luat act că apelantul-reclamant nu a solicitat cheltuieli de judecată.

I.4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1465A din data de 25 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2021, a declarat recurs, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

I.5. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 7 martie 2023, sub nr. x/2021.

I.6. Motivele de recurs

Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, privitor la prescripţia extinctivă, respectiv art. 2528 alin. (1) C. civ.

A arătat că instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că trebuie şi poate să cunoască rapoartele Curţii de Conturi, astfel că momentul de la care curge termenul de prescripţie este data la care a rămas definitiv raportul nr. x din data de 26 aprilie 2013.

A apreciat că argumentele instanţei de control judiciar, vizând stabilirea momentului obiectiv al începutului curgerii prescripţiei, de la data pronunţării sentinţei civile nr. 2767 din data de 17 octombrie 2014, în dosarul nr. x/2014, de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, nu satisfac cerinţele normei materiale - art. 8 din Decretul nr. 167/1958 -, întrucât, la momentul indicat de instanţa de apel nu se putea stabili nici măcar existenţa pagubei, întinderea acesteia fiind realizată ca urmare a executării de către preşedintele intimatei-pârâte a măsurii care viza "verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011 şi expertizarea şi reevaluarea imobilelor în concordanţă cu standardele internaţionale de evaluare".

Ca atare, a apreciat că măsurile dispuse prin decizia nr. 10/2013 a Curţii de Conturi, a căror legalitate a fost validată prin sentinţa civilă nr. 2767 din data de 17 octombrie 2014, vizau, într-o primă etapă, verificarea conformării sau nu a rapoartelor iniţiale de evaluare la standardele internaţionale de evaluare şi, doar în măsura în care erau identificate rapoarte neconforme, urma să se demareze o nouă evaluare pentru a se putea stabili existenţa prejudiciului.

A mai susţinut şi că, la data pronunţării sentinţei nr. 2767/2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, nu se putea afirma că raportul de evaluare în discuţie respecta rigorile impuse de standardele internaţionale de evaluare, motiv pentru care, la momentul pronunţării acestei sentinţe nu se putea vorbi de existenţa unui prejudiciu.

A menţionat că argumentele sale sunt confirmate chiar prin decizia nr. 10/2013 a Curţii de Conturi, în sensul că la subcapitolul B - Abateri de la legalitate şi regularitate care nu au determinat producerea unor prejudicii -, la subpunctul B3, a fost analizată nerespectarea standardelor internaţionale de evaluare cu privire la estimarea valorii de piaţă a proprietăţilor imobiliare supuse evaluării.

Recurentul-reclamant a subliniat că, nici la momentul emiterii decizie nr. 10/2013 a Curţii de Conturi şi nici la cel al pronunţării de către curtea de apel a sentinţei civile nr. 2767 din data de 17 octombrie 2014, nu se putea vorbi despre existenţa unei pagube, întrucât nu se stabilise dacă raportul de evaluare era sau nu conform cu standardele internaţionale de evaluare.

A mai arătat şi că nerespectarea rigorilor impuse de lege la întocmirea primului raport de evaluare nu conduce în mod necesar la o supraevaluare a imobilului în discuţie, iar, în absenţa unei supraevaluări nu se poate reţine existenţa unui prejudiciu.

Totodată, a susţinut şi că nu ar fi dus la stabilirea existenţei pagubei nici auditarea activităţii intimatei-pârâte de către minister, întrucât întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea procedurii care presupune: verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR, a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi, ca urmare a acestei activităţi, identificarea rapoartelor de evaluare întocmite cu nerespectarea standardelor internaţionale de evaluare; reevaluarea de către un expert evaluator, autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare identificate în etapa anterioară, în vederea stabilirii prejudiciului produs.

A învederat că a arătat în faţa instanţelor anterioare că, din analiza circumstanţelor cauzei, se disting următoarele raporturi de prepuşenie: cel născut între intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori, precum şi cel dintre aceasta şi consilierii care au avizat rapoartele de expertiză.

În opinia recurentului-reclamant, relevant este că, la momentul indicat de către instanţa de control judiciar, respectiv data pronunţării sentinţei civile nr. 2767 din data de 17 octombrie 2014 de către Curea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, nu cunoştea şi nici nu ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte existenţa prejudiciului şi, cu atât mai puţin, întinderea acestuia, întrucât acesta a fost stabilit, atât sub aspectul existenţei, cât şi al întinderii lui, doar ca urmare a întocmirii raportului de reevaluare efectuat de D. S.R.L.

A arătat că, în lipsa acestui raport, nu s-ar fi putut cunoaşte existenţa pagubei, întrucât, atât timp cât al doilea raport nu ar fi stabilit o valoare mai mică decât cea stabilită de primul raport, nu s-ar fi putut vorbi despre existenţa unui prejudiciu; or, dacă în lipsa celui de-al doilea raport nu s-ar fi putut cunoaşte nici existenţa pagubei, este evident că nu se putea cunoaşte nici întinderea acesteia.

Prin urmare, a subliniat că a susţinut şi susţine că, până la momentul la care a fost înştiinţat de către intimata-pârâtă, nu a putut cunoaşte nici existenţa şi nici întinderea prejudiciului.

În concluzie, a arătat că instanţa de apel a apreciat în mod eronat că ar fi avut posibilitatea cunoaşterii prejudiciului mai devreme de data de 19 ianuarie 2021 - data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x din data de 18 ianuarie 2021, emisă de partea adversă, prin care a fost încunoştiinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile, a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de standardele internaţionale de evaluare.

Ca atare, a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

I.7. Apărările formulate în cauză

În data de 22 martie 2023, intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat întâmpinare, prin care a apreciat că nu pot fi reţinute susţinerile recurentului-reclamant, potrivit cărora hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

A arătat că în mod corect instanţa de apel a avut în vedere decizia pronunţată în interesul legii nr. 19/2019, reţinând că prin aceasta s-a statuat, cu valoarea de principiu, că paguba constatată este preexistentă raportului Curţii de Conturi sau al altui organ cu atribuţii de control.

În opinia intimatei-pârâte, susţinerile recurentului-reclamant cu privire la faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi în art. 2528 C. civ. reprezintă simple afirmaţii care nu sunt însoţite de argumente de natură a contrazice cele reţinute de instanţa de apel.

A mai arătat şi că partea adversă a înţeles să se folosească de un argument deja statuat în mod definitiv, într-o speţă similară, prin decizia civilă nr. 862A din data de 31 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2021 - potrivit considerentelor acestei decizii, chiar dacă ne raportăm la momentul obiectiv ori la cel subiectiv, termenul de prescripţie era împlinit la data introducerii acţiunii.

Prin urmare, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurentul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, nu a depus răspuns la întâmpinare.

I.8. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Prin rezoluţia din data de 29 martie 2023, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 4711 C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la data de 16 mai 2023, când Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare asupra recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

În speţă, recurentul-reclamant, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a criticat decizia recurată susţinând, în esenţă, că instanţa de apel ar fi făcut o greşită interpretare şi aplicare a normelor de drept material referitoare la prescripţia extinctivă, ceea ce a condus, în opinia sa, la o soluţie nelegală.

Cu privire la termenul de prescripţie, tribunalul a reţinut că acesta a început să curgă la data de 17 octombrie 2014, când, prin decizia nr. 2767, definitivă prin nerecurare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în contradictoriu cu Curtea de Conturi, ca nefondată.

Instanţa de apel, care, prin decizia recurată, a substituit în parte motivarea sentinţei tribunalului, în esenţă, a reţinut că momentul obiectiv de la care începe să curgă prescripţia este cel care are relevanţă în prezenta cauză, moment care se întemeiază şi pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

Ca atare, a analizat dacă în ceea ce îl priveşte pe recurentul-reclamant poate fi reţinută culpa la care face trimitere textul de lege ("trebuie să"), reţinând că se impune a fi avute în vedere mutatis mutandis considerentele expuse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cuprinsul deciziei în interesul legii nr. 19 din data de 3 iunie 2019:

"58. Prin urmare, paguba este rezultatul exclusiv al propriei culpe cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entităţii controlate, care, potrivit legii, trebuia să declanşeze mecanisme interne în ceea ce priveşte controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul".

Astfel, a cercetat, pe de o parte, dacă recurentul-reclamant avea atributul exercitării controlului asupra activităţii intimatei-pârâte şi, pe de altă parte, când ar fi trebuit să exercite efectiv acest control.

A reţinut că intimata-pârâtă a fost de la înfiinţare şi până în prezent un organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, iar statul, reprezentat de Guvern, avea atribuţia şi implicit posibilitatea să exercite oricând un control prin care să verifice activitatea entităţii subordonate, intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, având şi dreptul să constituie orice fel organism/comisie în acest scop.

A mai arătat şi că posibilitatea de a lua cunoştinţă de producerea unui prejudiciu în patrimoniul statului se verifică în persoana oricăreia din autorităţi publice de rang constituţional menţionate de art. 61 alin. (1) din Constituţie, precum şi, în cazul delegării unor anumite atribuţii, în persoana subiectului de drept cărora le-au fost delegate, iar Ministerul Finanţelor nu este decât un reprezentant, o entitate juridică externă şi diferită de statul însuşi.

Totodată, constatând că, faţă de dispoziţiile art. 11 lit. l) din Legea nr. 90/2001, precum şi de dezlegările date prin considerentele deciziei în recursul legii nr. 19/2019, controalele activităţii entităţii subordonate trebuiau efectuate din oficiu, la intervale regulate şi rezonabile, a reţinut că un termen de 3 ani de la emiterea actelor contestate este unul rezonabil, raportat atât, pe de o parte, la durata demersurilor necesare în vederea stabilirii cu certitudine a pagubei, astfel cum au fost indicate în cererea de apel (1. verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi, ca urmare a acestei activităţi, identificarea rapoartelor de evaluare întocmite cu nerespectarea Standardelor Internaţionale de Evaluare; 2. reevaluarea, de către un expert evaluator autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare identificate în etapa descrisă la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs), precum şi la mijloacele juridice, financiare şi logistice de care dispune Guvernul României, ca autoritate publică a puterii executive ce asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice, cât şi, pe de altă parte, la faptul că, pentru ca reclamantul, să poată acţiona în instanţă la acesta se adaugă şi termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Ca atare, a apreciat că un interval de 7 ani pentru efectuarea de către Guvern a unui control care i-ar fi permis să identifice deficienţele din activitatea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, ce ar face ca acţiunea, introdusă la 10 ani de la producerea pagubei, să fie depusă totuşi în termenul de prescripţie (de 3 ani), este cu mult peste ceea ce se poate considera un termen rezonabil.

Este lipsită de temei susţinerea recurentului-reclamant conform căreia, în soluţionarea cauzei, s-ar fi făcut o greşită aplicare a normelor de drept material referitoare la prescripţia extinctivă, ceea ce ar fi condus la o soluţie nelegală şi la incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, domeniul prescripţiei extinctive, cu regimul juridic aferent, este determinat de natura dreptului subiectiv pretins (a cărui sancţionare pe calea justiţiei s-a solicitat), respectiv, aceea de drept de creanţă născut din pretinsa săvârşire a unei fapte ilicite de către intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - constând în aceea că, la nivelul anului 2009, în procesul de acordare a despăgubirilor pe temeiul Legii nr. 10/2001, a întocmit, prin evaluator autorizat, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaţionale (supraevaluat), raport care a fost omologat de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

În baza acestui raport a fost emisă, de către intimata-pârâtă, decizia de despăgubiri nr. 5820 din data de 23 iulie 2009 (conţinând titluri de despăgubiri) în temeiul căreia au fost apoi eliberate titluri de conversie în acţiuni, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi opţiunii exprimate de către beneficiar.

Or, faţă de dreptul de creanţă pretins - corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2009 şi pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate - instanţa de apel a reţinut în mod corect incidenţa art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.

Astfel, dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 - conform cărora "prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea" - stabilesc două momente, alternative, care pot marca începutul prescripţiei - unul subiectiv (al cunoaşterii efective a pagubei şi a celui care răspunde de ea) şi unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Instituirea celor două momente alternative corespunde necesităţii de a se armoniza dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripţia înainte de a avea posibilitatea de a acţiona, întrucât nu a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea) şi pe cel al asigurării finalităţii reglementării acestei instituţii, aceea de lămurire a situaţiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă se bazează, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, şi pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

Or, în speţă, prevalându-se de momentul subiectiv - reprezentat de data înregistrării (19 ianuarie 2021) în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x din data de 18 ianuarie 2021, emise de către intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, prin care Ministerul Finanţelor era informat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestora -, recurentul-reclamant a arătat că nu a putut acţiona înainte de data respectivă, întrucât nu cunoştea întinderea prejudiciului (despre care a luat cunoştinţă doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curţii de Conturi, conform deciziei nr 10/2013).

Susţinerea recurentului-reclamant nu îşi are temei în dispoziţia legală care nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.

În ce priveşte întinderea pagubei, aceasta este o chestiune de probaţiune şi, respectiv, de verificare jurisdicţională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive (pentru că în absenţa lui titularul dreptului nu ar putea acţiona).

În acelaşi timp, nu pot fi reţinute nici cele susţinute de către recurentul-reclamant din perspectiva momentului de la care putea cunoaşte existenţa pagubei, având în vederea incidenţa dezlegărilor cu valoare de principiu conţinute în decizia dată în interesul legii nr. 19/2019, conform căreia intervenţia Curţii de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influenţa cursul prescripţiei extinctive întrucât izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba (par. 60), neexistând nicio dispoziţie legală care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripţiei, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă (par. 61, 62). S-a statuat, de asemenea, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curţii de Conturi (par. 57) şi prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna şi spre verificarea prealabilă a celui care a încuviinţat o cerere în afara cadrului legal (par. 55).

Aceste statuări cu valoare de principiu ale instanţei supreme, aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză, demonstrează că existenţa pagubei, ca element în funcţie de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripţiei înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă actul de control al Curţii de Conturi (fiind preexistentă acestuia şi posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control interne şi prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale, ce revin instituţiilor statului care, în speţă, a presupus folosirea adecvată a resurselor financiare).

În realitate, prevalându-se de aspecte vizând imposibilitatea cunoaşterii întinderii şi respectiv, a existenţei pagubei pentru argumentele arătate anterior - care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detaşat momentul începerii cursului prescripţiei de cel al naşterii dreptului la acţiune (ca titularul dreptului să nu fie sancţionat pentru că nu a putut acţiona) -, recurentul-reclamant, pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripţie, tinde să deplaseze data începerii cursului prescripţiei, la o dată care este ulterioară chiar controlului efectuat de către Curtea de Conturi, ceea ce contravine celor statuate în mod obligatoriu de instanţa supremă prin decizia în interesul legii anterior evocată.

În acest sens, recurentul-reclamant identifică, aşa cum s-a mai arătat, un singur moment de început al curgerii prescripţiei, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitoarea sa l-a înştiinţat că ar avea un drept de creanţă (înregistrarea la data de 19 ianuarie 2021, în evidenţele Ministerului Finanţelor, a adresei nr. x din data de 18 ianuarie 2021, emise de către intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, prin care era informat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestora).

Or, recurentul-reclamant ignoră faptul că scopul reglementării, atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţie extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Acest moment obiectiv - identificat cu data săvârşirii faptei ilicite pretinse - respectiv, supraevaluarea şi omologarea acestei supraevaluări de către intimata-pârâtă, - se opune recurentului-reclamant, date fiind prerogativele acestuia în procesul de stabilire şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, astfel încât trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea încă de la data întocmirii defectuoase a evaluărilor.

Aceasta întrucât stabilirea despăgubirilor în cadrul normativ existent la acel moment - Titlul VII din Legea nr. 247/2005 - se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componenţă făceau parte preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi un reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice (art. 13).

De asemenea, titlurile de despăgubiri astfel emise, în numele şi pe seama statului român, încorporau drepturile de creanţă împotriva statului şi erau valorificate prin conversia lor în acţiuni la Fondul Proprietatea [art. 3 lit. a)]. Acest Fond a funcţionat sub forma unei societăţi de investiţii, deţinută iniţial în întregime de statul român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 Titlul VII).

În ce o priveşte intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, aceasta este tot o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor), situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 [art. 13 alin. (4)] şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572 din data de 30 iulie 2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

Ca atare, faţă de atribuţiile ce reveneau deopotrivă recurentului-reclamant şi intimatei-pârâtei în procesul de evaluare şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei intimatei-pârâte faţă de recurentul-reclamant, existentă la data săvârşirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare şi respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2009), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, încă din momentul producerii ilicitului afirmat.

Astfel fiind, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, putea şi trebuia să acţioneze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârşirii faptei ilicite reclamate, care marchează şi momentul de început al curgerii prescripţiei extinctive înăuntrul unui termen de trei ani.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptăţeşte pe recurentul-reclamant să se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitoarea împotriva căreia îşi îndreaptă acţiunea îl încunoştinţează că ar avea o creanţă), întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speţă este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripţiei, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul-reclamant că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptăţit să acţioneze.

Nu sunt de natură a atrage caracterul fondat al recursului susţinerile prin care recurentul a invocat că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că statul trebuie şi poate să cunoască rapoartele Curţii de Conturi, astfel că poate fi constatat ca moment de la care curge prescripţia data la care a rămas definitiv raportul nr. x din 26 aprilie 2013, prin pronunţarea de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a deciziei nr. 2767 din 17 octombrie 2014.

Aceasta întrucât curtea de apel, contrar celor afirmate de către recurentul-reclamant, a substituit motivarea primei instanţe şi a analizat chestiunea privind momentul obiectiv al începutului termenului de prescripţie, cercetând dacă recurentul-reclamant avea atributul exercitării controlului aspra activităţii intimatei-pârâte, precum şi când ar fi trebuit să îl exercite efectiv.

În aceste coordonate, aşa cum s-a mai arătat, instanţa de apel a concluzionat că statul avea atribuţia şi implicit posibilitatea să exercite oricând un control prin care să verifice activitatea intimatei-pârâte, entitate subordonată acestuia, iar aceste controale trebuiau efectuate din oficiu, la intervale regulate şi rezonabile, un termen de 3 ani de la emiterea actelor contestate fiind unul rezonabil, raportat, pe de o parte, la durata demersurilor necesare în vederea stabilirii cu certitudine a pagubei, cât şi, pe de altă parte, la faptul că pentru ca recurentul-reclamant să poată acţiona în instanţă la acesta se adaugă şi termenul general de prescripţie de 3 ani.

Demersul, în aceşti termeni, al recurentului-reclamant este unul care pe de o parte, nesocoteşte reglementarea momentului de început al cursului prescripţiei (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, înseşi funcţia şi finalitatea prescripţiei extinctive, de a sancţiona pasivitatea, lipsa de diligenţă, pentru lămurirea situaţiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilităţii circuitului civil.

Astfel, faţă considerentele anterior redate, Înalta Curte constată că acţiunea recurentului-reclamant din anul 2021 (la mai mult de 3 ani de la data săvârşirii faptei ilicite pretinse) a fost iniţiată după împlinirea termenului de prescripţie reglementat de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, astfel că, instanţa de apel a menţinut în mod legal soluţia tribunalului de respingere a acţiunii, ca fiind prescrisă.

Prin urmare, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei nr. 1465A din data de 25 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei nr. 1465A din data de 25 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 mai 2023.