State’s restitution overvaluation claim time-barred; appeal quashed as unfounded

Şedinţa publică din data de 16 mai 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 23 august 2021, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 764.412 RON reprezentând diferenţa dintre valoarea de 902.115 RON - preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din data de 6 martie 2009 de către expert evaluator Evaluar S.R.L. şi valoarea de 137.703 RON, stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului format din teren intravilan în suprafaţă de 274 m.p. şi 3 apartamente, situate în Arad, judeţul Arad, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii efective, precum şi plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii.

Prin întâmpinarea depusă la data de 27 septembrie 2021, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiate.

Pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie a Evaluar S.R.L., A. şi B..

La data de 29 octombrie 2021, chemata în garanţie Evaluar S.R.L. a depus întâmpinare la cererea de chemare în garanţie prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiate.

La termenul de judecată din data de 16 noiembrie 2021, instanţa a admis în principiu cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva chemaţilor în garanţie Evaluar S.R.L., A. şi B., dispunând disjungerea acesteia şi judecarea sa separată.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 1674 din data de 3 decembrie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune şi a respins cererea formulată ca prescrisă.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin decizia nr. 716A din data de 16 mai 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva sentinţei civile nr. 1674 din data de 3 decembrie 2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

I.4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 716A din data de 16 mai 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2021, a declarat recurs, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

I.5. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 6 septembrie 2022, sub nr. x/2021.

I.6. Motivele de recurs

Recurentul-reclamant a criticat decizia recurată prin prisma motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor întemeiate pe pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat că instanţa de apel, în decizia recurată, deşi a modificat concluziile şi considerentele tribunalului, a menţinut ca legală şi temeinică sentinţa apelată şi respinge, ca nefondat, apelul pe care l-a promovat.

Astfel, a arătat că, prin sentinţă, tribunalul a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de partea adversă prin întâmpinare, respingând, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată; prima instanţă a făcut aplicarea art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi, deşi a reţinut că momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui care răspunde de ea este data comunicării, de către autoritatea intimată-pârâtă, a adresei nr. x din data de 18 ianuarie 2021 (prin care i s-a adus la cunoştinţă existenţa diferenţelor dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatoriii şi valoarea reală a acestora, stabilită ca urmare a reevaluării făcute cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de standardele internaţionale de evaluare), a apreciat că, sub aspectul momentului obiectiv, începutul curgerii termenului de prescripţie este data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti nr. 2767 din data de 17 octombrie 2014 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2014.

A precizat că, prin decizia recurată, curtea de apel a respins, ca nefondat apelul pe care l-a declarat şi, substituind motivarea sentinţei tribunalului, a reţinut temeinicia şi legalitatea acesteia.

Ca atare, a susţinut că există contradicţie între considerentele deciziei recurate, menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei tribunalului şi soluţia de respingere, ca nefondat, a apelului pe care l-a promovat.

Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, privitor la prescripţia extinctivă.

A arătat că instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că momentul de început al curgerii termenului de prescripţie este reprezentat de data la care a fost omologat raportul de expertiză şi emis titlul de despăgubire, tocmai în considerarea reprezentativităţii recurentului-reclamant în cadrul Comisiei, presupusa conduită reclamată dobândind caracter ilicit la acel moment, iar prejudiciul solicitat devenind cert şi exigibil.

A arătat că faţă de interpretarea dispoziţiilor legale aplicabile în materia prescripţiei dreptului la acţiune, astfel cum a fost reţinută într-o decizie de speţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă (decizia nr. 513 din data de 7 martie 2019), în mod eronat, instanţa de apel a apreciat că momentul de la care recurentul-reclamant din prezenta cauză ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba (stabilită cu certitudine), cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia este "data la care a fost omologat raportul de expertiză şi emis titlul de despăgubire".

Recurentul-reclamat a susţinut că o condiţie esenţială pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală o reprezintă existenţa unui prejudiciu, iar, pentru a se putea repara prejudiciul cauzat victimei, acesta trebuie să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, să fie personal şi să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim.

În opinia recurentului-reclamant, cât timp instanţa de fond a calificat cererea sa în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 1.000 C. civ., faţă de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana statului român pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia şi nu lui însuşi.

Referitor la răspunderea statului, a apreciat că în materie sunt aplicabile normele dreptului public, în concepţia cărora el are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale; statul nu poate fi ţinut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenţii săi, deoarece aceştia, cât priveşte modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului.

Chiar dacă atât intimata-pârâtă, cât şi organul emitent al deciziei de despăgubire şi a titlurilor de conversie, s-au aflat, la momentul derulării procedurii administrative în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, a arătat că aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării şi cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acţiune, având în vedere, pe de o parte, că ne aflăm în prezenţa unor persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuţii diferite, iar, în al doilea rând, nici la data întocmirii raportului iniţial de evaluare şi nici ulterior, nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relaţia de subordonare dintre minister şi intimata-pârâtă.

Totodată, a susţinut şi că nu ar fi dus la stabilirea existenţei pagubei nici auditarea activităţii intimatei-pârâte de către minister, întrucât întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea procedurii care presupune: verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR, a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi, ca urmare a acestei activităţi, identificarea rapoartelor de evaluare întocmite cu nerespectarea standardelor internaţionale de evaluare; reevaluarea de către un expert evaluator, autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare identificate în etapa anterioară, în vederea stabilirii prejudiciului produs.

A învederat că a arătat în faţa instanţelor anterioare că, din analiza circumstanţelor cauzei, se disting următoarele raporturi de prepuşenie: cel născut între intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori, precum şi cel dintre aceasta şi consilierii care au avizat rapoartele de expertiză.

În concluzie, a arătat că instanţa de apel a apreciat în mod eronat că ar fi avut posibilitatea cunoaşterii prejudiciului mai devreme de data de 19 ianuarie 2021 - data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x din data de 18 ianuarie 2021, emisă de partea adversă, prin care a fost încunoştiinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile, a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de standardele internaţionale de evaluare.

Ca atare, a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

I.7. Apărările formulate în cauză

În data de 3 noiembrie 2022, intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Totodată, a invocat excepţia inadmisibilităţii formulării prezentei căi de atac, arătând că partea adversă înţelege să folosească un argument deja statuat în mod definitiv, într-o speţă similară, prin decizia civilă nr. 862A din data de 31 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2021.

A menţionat că, potrivit considerentelor acestei decizii, chiar dacă ne raportăm la momentul obiectiv, or la cel subiectiv, termenul de prescripţie era împlinit la data introducerii acţiunii.

Prin răspunsul la întâmpinare, depus la data de 9 decembrie 2022, recurentul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a solicitat respingerea excepţiei inadmisibilităţii recursului şi, în consecinţă, admiterea căii de atac declarate, casare în tot a decizie recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel

I.8. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Prin rezoluţia din data de 8 noiembrie 2022, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la data de 21 martie 2023, termen preschimbat, din oficiu, la data de 16 mai 2023, prin încheierea de şedinţă pronunţată la data de 7 februarie 2023 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2021.

La termenul de judecată din data de 16 mai 2023, Înalta Curte a calificat drept apărări de fond excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată prin întâmpinare de către intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, şi a reţinut cauza în pronunţare asupra recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut contradictorialitatea considerentelor deciziei atacate, prin care au fost substituite considerentele tribunalului cu privire la momentul de la care, în speţă, începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă, menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei apelate şi soluţia de respingere, ca nefondat, a apelului.

Altfel spus, recurentul-reclamant a invocat faptul că există o contradicţie între nevalidarea de către instanţa de apel a considerentelor sentinţei atacate din perspectiva momentului de început al termenului de prescripţie extinctivă şi menţinerea soluţiei primei instanţe de respingere a cererii de chemare în judecată ca fiind prescrisă.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că este adevărat că instanţa de apel, contrar celor statuate de instanţa de fond, a reţinut că data la care recurentul-reclamant ar fi trebuit să cunoască paguba în cauza de faţă nu este data la care a rămas definitivă hotărârea judecătorească prin care a fost constatată legalitatea şi temeinicia actului de control emis de Curtea de Conturi, ci data la care a fost omologat raportul de expertiză şi emis titlul de despăgubire.

Curtea de apel, ţinând cont de limitele efectului devolutiv, determinate de ceea ce s-a apelat, a schimbat considerentele reţinute de tribunal în ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă prescripţia extinctivă şi a oferit propria motivare care să susţină soluţia de menţinere a hotărârii pronunţate în primă instanţă, aceea de respingere a acţiunii formulate, ca fiind prescrisă.

Astfel, instanţa de apel a apreciat că, fiind vorba de nelegalitatea unor cheltuieli bugetare efectuate în anul 2009, răspunderea civilă delictuală putea fi angajată într-un interval de 3 ani de la data la care a fost omologat raportul de expertiză, cu nerespectarea cerinţelor standardelor internaţionale de evaluare cu privire la estimarea valorii de piaţă a proprietăţilor imobiliare supuse evaluării şi a fost emis titlul de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Ca atare, având în vedere că prezenta acţiune a fost înregistrată la data de 23 august 2021, a reţinut că termenul de prescripţie pentru angajarea răspunderii civile delictuale era împlinit, motiv pentru care se impunea respingerea acţiunii justificat de intervenirea prescripţiei.

Întrucât prin intermediul apelului se provoacă controlul judiciar asupra hotărârii primei instanţe, realizându-se o rejudecare în fond a cauzei, în limita a ceea ce s-a apelat, în cazul în care se adoptă soluţia primei instanţe, în motivarea deciziei, instanţa de apel poate să se refere la motivele hotărârii primei instanţe şi să le însuşească sau poate să prezinte propriile argumente în susţinerea aceleiaşi soluţii pronunţate în cauză.

Or, în acest context, nu poate fi primită susţinerea recurentului-reclamant, întemeiată pe motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizând existenţa unor motive contradictorii, în condiţiile în care se afirmă o contradictorialitate la nivelul considerentelor deciziei pronunţate în apel cu cele reţinute de prima instanţă.

În acest sens, se cuvine a fi subliniat că, prin prisma acestui motiv de recurs, motivarea contradictorie trebuie să se regăsească în decizia din apel şi nu să fie în legătură cu o altă hotărâre pronunţată într-o etapă procesuală anterioară.

Analizând în continuare critica recurentului-reclamant din perspectiva contradictorialităţii între considerentele şi dispozitivul deciziei recurate, se observă că instanţa de apel a examinat, în detaliu, criticile aduse sentinţei din perspectiva chestiunii vizând împlinirea termenului de prescripţie, şi a constatat că sunt neîntemeiate, drept pentru care apelul a fost respins, aspect ce se regăseşte şi în dispozitivul deciziei atacate.

Nu se poate reţine existenţa unei contradicţii între considerentele şi dispozitivul deciziei atacate şi, prin urmare, nici incidenţa motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în condiţiile în care constatarea faptului că termenul de prescripţie de 3 ani era împlinit la data demarării prezentului litigiu este rezultatul firesc al considerentelor prin care instanţa de apel a stabilit că momentul de început al acestuia este reprezentat de data omologării raportului de expertiză şi a emiterii titlului de despăgubire, situat la nivelul anului 2009.

Pe de altă parte, chiar dacă a apreciat că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie este altul decât cel avut în vedere de către tribunal, concluzia la care a ajuns instanţa de apel, în urma propriului raţionament, nu este diferită de cea reţinută de către prima instanţă, respectiv aceea că, la data formulării acţiunii, termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune era împlinit, împrejurare faţă de care în mod firesc şi legal curtea de apel a menţinut soluţia tribunalului de respingere a acţiunii, ca fiind prescrisă, şi a respins, ca nefondat, apelul.

Sunt nefondate şi criticile recurentului subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care, în esenţă, a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material privind prescripţia extinctivă.

Dreptul subiectiv dedus judecăţii este un drept de creanţă născut din pretinsa săvârşire a unei fapte ilicite de către intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, constând în aceea că la nivelul anului 2009, în procesul de acordare a despăgubirilor pe temeiul Legii nr. 10/2001, a întocmit, prin evaluatori autorizaţi, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaţionale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de către consilierii acesteia.

În baza acestui raport a fost emisă, de către intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, decizia de despăgubiri nr. 5489 din data de 23 aprilie 2009 (conţinând titluri de despăgubiri) în temeiul căreia au fost apoi eliberate titluri de conversie în acţiuni, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi opţiunii exprimate de către beneficiari.

Astfel, având în vedere dreptul de creanţă pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2009 şi pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), instanţa de apel a reţinut în mod corect incidenţa dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.

În aplicarea prevederilor legale menţionate, s-a apreciat că momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripţiei este, aşa cum s-a mai arătat, data la care a fost omologat raportul de expertiză, cu nerespectarea cerinţelor standardelor internaţionale de evaluare cu privire la estimarea valorii de piaţă a proprietăţilor imobiliare supuse evaluării şi a fost emis titlul de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958:

"prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Textul legal stabileşte două momente, alternative, care pot marca începutul prescripţiei - unul subiectiv (al cunoaşterii efective a pagubei şi a celui care răspunde de ea) şi unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Instituirea celor două momente alternative urmăreşte să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripţia înainte de a avea posibilitatea de a acţiona întrucât nu a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea) şi pe cel al asigurării finalităţii, scopului reglementării acestei instituţii, aceea de lămurire a situaţiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă se bazează şi pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv (reprezentat de data comunicării de către intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a adresei nr. x din data de 18 ianuarie 2021, prin care Ministerul Finanţelor era informat despre existenta unei diferenţe de valoare în privinţa raportului întocmit în 2009) recurentul-reclamant a învederat că nu a putut acţiona înaintea datei respective întrucât nu cunoştea întinderea prejudiciului (despre care a luat cunoştinţă doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curţii de Conturi, conform deciziei nr. 10/2013).

Susţinerea recurentului nu îşi are temei în dispoziţia legală, care nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probaţiune şi respectiv, de verificare jurisdicţională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive (pentru că în absenţa lui titularul dreptului nu ar putea acţiona).

În acelaşi timp, nu pot fi reţinute nici cele susţinute de către recurentul-reclamant din perspectiva momentului la care putea cunoaşte existenţa pagubei.

În speţă, instanţa de apel, raportat la temeiul de drept al acţiunii (art. 998-999 C. civ. de la 1864 - argumentat de dispoziţiile art. 103 din Legea nr. 71/2011 - şi art. 1.000 alin. (3) C. civ. de la 1864), a reţinut că, fiind vorba despre o răspundere civilă delictuală, excepţia dreptului material la acţiune trebuie analizată prin raportare la prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, iar, în ceea ce priveşte stabilirea momentului obiectiv la care fac trimitere aceste prevederi legale (echivalent cu cel al începerii curgerii termenului de prescripţie), a constatat că aceasta se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi recuperarea ei.

Sub acest aspect, instanţa de apel, a arătat că, în speţă, conduita pretins ilicită a intimatei-pârâte nu poate fi analizată decât prin raportare la prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 (în vigoare la data săvârşirii faptei ilicite), ce prevede procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, a O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, a O.U.G. nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, atribuţiile reglementate de actul normativ şi actele juridice emise în numele şi pe seama instituţiei publice intimate/fapte care angajează instituţia publică în raporturi juridice, inclusiv de control al instituţiilor abilitate.

În urma analizei efectuate din această perspectivă, curtea de apel a reţinut că stabilirea raportului juridic civil vizează nerespectarea procedurii reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în urma constituirii dosarului administrativ de către unitatea notificată; prerogativa aplicării acestei proceduri aparţine Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor (instituţie aflată în subordinea Cancelariei Primului Ministru şi nu a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor), din care fac parte şi doi reprezentanţi ai Ministerul Finanţelor Publice, în considerarea calităţii de finanţator al despăgubirilor, dar şi pentru o corectă gestionare a resurselor financiare şi control asupra modului de evaluare a proprietăţilor.

Ca atare, a apreciat că recurentul-reclamant nu poate susţine că momentul obiectiv de la care începe să curgă prescripţia este reprezentat de 19 ianuarie 2021, data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor Publice a adresei emisă de intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, o asemenea afirmaţie echivalând cu invocarea propriei culpe pentru protejarea dreptului, având în vedere calitatea de membru în cadrul acestei Comisii (responsabile cu omologarea rapoartelor de evaluare şi emiterea titlului de despăgubire).

Înalta Curte, contată că, în realitate, prevalându-se de aspecte vizând imposibilitatea cunoaşterii întinderii şi respectiv, a existenţei pagubei pentru argumentele arătate anterior - care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detaşat momentul începerii cursului prescripţiei de cel al naşterii dreptului la acţiune (ca titularul dreptului să nu fie sancţionat pentru că nu a putut acţiona) -, recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripţiei pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripţie.

În acest sens, recurentul-reclamant identifică, aşa cum s-a mai arătat, un singur moment de început al curgerii prescripţiei, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitoarea sa l-a înştiinţat că ar avea un drept de creanţă (înregistrarea la data de 19 ianuarie 2021, în evidenţele Ministerului Finanţelor, a adresei nr. x din data de 18 ianuarie 2021, emise de către intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, prin care era informat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestora).

Or, recurentul-reclamant ignoră faptul că scopul reglementării, atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţie extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Acest moment obiectiv, identificat cu data săvârşirii faptei ilicite pretinse - supraevaluarea imobilului prin raportul întocmit, respectiv, omologarea acestei supraevaluări de către consilierii intimatei-pârâte şi emiterea deciziei de despăgubiri - i se opune recurentului-reclamant, contrar celor susţinute prin motivele de recurs, date fiind prerogativele acestuia în procesul de stabilire şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, astfel încât trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea încă de la data întocmirii defectuoase a evaluărilor.

Aceasta întrucât stabilirea despăgubirilor în cadrul normativ existent la acel moment - Titlul VII din Legea nr. 247/2005 - se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componenţă făceau parte preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi un reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice (art. 13).

De asemenea, titlurile de despăgubiri astfel emise, în numele şi pe seama statului român, încorporau drepturile de creanţă împotriva statului şi erau valorificate prin conversia lor în acţiuni la Fondul Proprietatea [art. 3 lit. a)]. Acest Fond a funcţionat sub forma unei societăţi de investiţii, deţinută iniţial în întregime de statul român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 Titlul VII).

În ce o priveşte intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, aceasta este tot o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor), situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 [art. 13 alin. (4)] şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572 din data de 30 iulie 2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

Ca atare, faţă de atribuţiile ce reveneau deopotrivă recurentului-reclamant şi intimatei-pârâtei în procesul de evaluare şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei intimatei-pârâte faţă de recurentul-reclamant, existentă la data săvârşirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare şi respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2009), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, încă din momentul producerii ilicitului afirmat.

Astfel fiind, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, putea şi trebuia să acţioneze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârşirii faptei ilicite reclamate, care marchează şi momentul de început al curgerii prescripţiei extinctive înăuntrul unui termen de trei ani.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptăţeşte pe recurentul-reclamant să se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitoarea împotriva căreia îşi îndreaptă acţiunea îl încunoştinţează că ar avea o creanţă), întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speţă este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripţiei, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul-reclamant că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptăţit să acţioneze.

De asemenea, nu poate fi primită susţinerea recurentului-reclamant în sensul că nu putea şti că există o pagubă înainte de verificarea rapoartelor de evaluare.

În această privinţă, instanţa de apel în mod corect a soluţionat excepţia prescripţiei extinctive, cu referire la considerentele deciziei nr. 19 din data de 3 iunie 2019, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii, incidentă în cauza dedusă judecăţii, chiar dacă obiectul pricinii este altul, de vreme ce există identitate de raţiune în ceea ce priveşte modul de calcul al termenului de prescripţie atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curţii de Conturi şi a efectelor acestuia.

Astfel, prin această decizie, aplicabilă mutatis mutandis în prezenta cauză, instanţa supremă a tranşat problema de drept referitoare la momentul de început al termenului de prescripţie pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator, statuările din cuprinsul acestei decizii fiind obligatorii pentru instanţele de judecată, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., începând cu momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial, respectiv 24 octombrie 2019.

Prin decizia anterior menţionată, ale cărei considerente sunt valabile şi în prezenta cauză, s-a reţinut că, sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, nu are relevanţă constatarea făcută şi comunicată de organul de control al Curţii de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, deoarece controlul efectuat constată doar abaterile sau neregularităţile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziţie de către instituţia supusă controlului, iar paguba constatată, preexistentă raportului Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entităţii controlate.

Instanţa supremă a statuat, la paragraful 60 din considerentele deciziei, că izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată.

S-a mai reţinut în considerentele deciziei, la paragrafele 61-62, că nu există nicio dispoziţie legală care să dispună explicit că actul de control al Curţii de Conturi reprezintă punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive, respectiv că acest act nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, iar a susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficienţă însăşi instituţia prescripţiei, care sancţionează pasivitatea în exerciţiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoaşterea şi neaplicarea dispoziţiilor legale (paragraful 64).

Aşadar, s-a statuat că, în ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, se aplică dreptul comun, fie că este vorba de prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, fie că este vorba de dispoziţiile art. 2528 din noul C. civ.

Prin urmare, Înalta Curte constată că nu prezintă relevanţă, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripţiei, data înregistrării la Ministerul Finanţelor a adresei nr. x din data de 18 ianuarie 2021, emisă de intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel.

Demersul, în aceşti termeni, al recurentului-reclamant este unul care pe de o parte, nesocoteşte reglementarea momentului de început al cursului prescripţiei (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, înseşi funcţia şi finalitatea prescripţiei extinctive, de a sancţiona pasivitatea, lipsa de diligenţă, pentru lămurirea situaţiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilităţii circuitului civil.

În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia instanţa de apel ar fi ignorat dispoziţiile art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia, şi nu lui însuşi, Înalta Curte constată că aceasta este eronată.

Or, aşa cum s-a arătat anterior statul este reprezentat în procedura administrativă de restituire de intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

În contextul în care statul îşi exercită drepturile şi obligaţiile prin instituţii şi autorităţi publice, cărora le deleagă o parte din atribuţiile sale, şi, în temeiul acestui raport, instituţia sau autoritatea publică respectivă are obligaţia de a acţiona în reprezentarea acestuia pentru îndeplinirea atribuţiilor conferite, statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea şi controlul modului în care aceste atribuţii sunt îndeplinite de instituţiile sale.

Prin urmare, nu este vorba de fapte aparţinând instituţiilor statului, iar nu lui însuşi, cum greşit afirmă recurentul-reclamant, ci despre fapte săvârşite de către instituţiile statului, în exercitarea unor atribuţii ce le revin prin delegare de la acesta şi de ale căror consecinţe statul răspunde.

Astfel că, în mod legal, instanţa de apel a stabilit momentul obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie, prin raportare la culpa recurentului-reclamant de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi repararea ei.

În ceea ce priveşte referirea recurentului la considerentele deciziei nr. 513 din data de 7 martie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în privinţa căreia nu s-a demonstrat că vizează o situaţie identică, nu este suficientă pentru admiterea căii de atac deduse judecăţii, cu atât mai mult cu cât jurisprudenţa nu reprezintă izvor de drept, potrivit art. 1 C. civ.

Ca atare, faţă considerentele anterior redate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei nr. 716A din data de 16 mai 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei nr. 716A din data de 16 mai 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 mai 2023.