Tort liability limitation period starts when victim knows the damage and the responsible party, not upon final judgment in prior related proceedings

Şedinţa publică din data de 16 mai 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta S.C. A. S.A. prin lichidator judiciar B., în contradictoriu cu pârâţii Comisia Locală pentru Aplicarea Legilor Fondului Funciar Oradea, Comisia Judeţeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privata Bihor, a solicitând instanţei de judecată obligarea pârâtelor, în solidar, la plata în favoarea acesteia S.C. A. S.A. societate în faliment a sumei de 468.975 Euro (55,5 Euro/mp) echivalent în RON la cursul de schimb BNR de la data plăţii constând în contravaloarea suprafeţei de 8.450 mp. teren ce a constituit proprietatea reclamantei privitor la care pârâtele de rând 1 si 2 au propus, validat şi emis titlu de proprietate în baza Legii 18/1991 în favoarea numitelor C. şi D. şi privitor la care reclamanta nu am obţinut anularea Titlului de proprietate x/01.09.2009. Cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 165/C din data de 10 septembrie 2021, Tribunalul Bihor a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâta Comisia Locală de aplicare a legilor fondului funciar Oradea. A fost respinsă ca prescrisă cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., cu sediul procesual ales la sediul lichidatorului judiciar B., în contradictoriu cu pârâtele Comisia Locală de aplicare a legilor fondului funciar Oradea şi Comisia Judeţeană de aplicare a legilor fondului funciar Bihor.

A fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de pârâte împotriva chematei în garanţie D., ca fiind ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală de folosinţă.

S-a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a chematei în garanţei Agenţia Domeniilor Statului - Reprezentanţa teritorială Bihor, invocată de chemata în garanţie Agenţia Domeniilor Statului. A fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Comisia Locală de aplicare a legilor fondului funciar Oradea împotriva chematei în garanţie Agenţia Domeniilor Statului - Reprezentanţa teritorială Bihor, ca fiind ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală de folosinţă. Au fost respinse ca rămase fără obiect cererile de chemare în garanţie formulate de pârâte împotriva chematelor în garanţie Agenţia Domeniilor Statului, C. şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia nr. 1337/2022-Ap din data de 27 septembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a respis ca nefondat apelul civil declarat de către apelanta S.C. A. S.A. - în faliment prin lichidator judiciar B., în contradictoriu cu intimaţii Comisia Locală Pentru Aplicarea Legilor Fondului Funciar Oradea, Comisia Judeţeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privata Bihor, Agenţia Domeniilor Statului, C. şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, împotriva sentinţei civile nr. 165/C din data de 10 septembrie 2021 pronunţată de Tribunalul Bihor, pe care o păstrează.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei nr. 1337/2022-Ap din data de 27 septembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a declarat recurs reclamanta A. S.A. prin lichidator judiciar B..

În esenţă, recurenta consideră că soluţia pe care instanţa de apel a dat-o privitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune este rezultatul unei aplicări greşite, respectiv a unei interpretări eronate a dispoziţiilor art. 2528 C. civ., situaţie ce se circumscrie motivului de recurs prev. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta consideră că în mod nelegal s-a apreciat că termenul de prescripţie a dreptului la acţiune pentru prejudiciul invocat în cadrul cererii introductive ar fi început să curgă încă de la data formulării cererii de chemare în judecată în dosarul nr. x/2015.

Acţiunea ce a format obiectul dosarului mai sus menţionat a fost întemeiată pe împrejurarea că dreptul de proprietate al recurentei a fost încălcat ca urmare a emiterii titlului de proprietate nr. x/01.09.2009 şi nu pe instituţia răspunderii civile delictuale, recurenta, la data formulării acţiunii ce a format obiectul dosarului nr. x/2015 (x/2015*) necunoscând cine se face vinovat de emiterea acestui titlu şi nici dacă emiterea titlului a fost urmarea unei fapte ilicite care să dea naştere răspunderii civile delictuale, necunoscând nici în ce ar consta această faptă ilicită.

Recurenta nu a cunoscut nici cine este obligat să repare prejudiciul produs prin emiterea Titlului de proprietate nr. x/01.09.2009, acţiunea introductivă urmărind obligarea numitelor C. şi D. la despăgubiri conform art. III alin. (2)4 din Legea 169/1997, potrivit căruia " în cazul unor înstrăinări succesive ale terenurilor, cel care a vândut terenul pe baza titlului constatat nul este obligat să remită preţul actualizat fostului proprietar rămas fără teren", temei juridic care nu are legătură cu răspunderea civilă delictuală, fiind o măsură reparatorie prevăzută de legea specială si nu presupune existenţa unei fapte ilicite.

Recurenta a susţinut că prescripţia dreptului material la acţiune nu poate să curgă în defavoarea păgubitului câtă vreme acesta nu cunoaşte în ce constă fapta ilicită, iar conţinutul faptei ilicite în cauza de faţă nu se raportează doar la simpla emitere a titlului de proprietate nr. x/01.09.2009 - emitere care nu constituie de sine stătător o faptă ilicita câtă vreme a fost emis de instituţia competentă să îl emită. Fapta ilicită în cauză este săvârşită printr-o omisiune şi anume nerespectarea obligaţiei de efectuare a verificărilor situaţiei juridice a terenurilor asupra cărora a fost emis titlul de proprietate finalizată prin emiterea titlului de proprietate.

Abia în urma administrării probatoriului complex în dosarul x/2015 a rezultat conţinutul faptei ilicite (neverificarea situaţiei terenurilor) şi persoanele culpabile de emiterea Titlului de proprietate nr. x/01.09.2009 în persoana Comisiei Locale de Aplicate a Legii 18/1991, care nu a verificat situaţia juridică a terenurilor.

Recurenta a solicitat să se aibă în vedere că emiterea în mod nelegal a unui Titlu de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 nu presupune în mod automat faptul că de această emitere se fac vinovate comisiile însărcinate cu emiterea acestor titluri, emiterea nelegală putând avea cauze diverse formularea în mod nefondat a unor cereri de reconstituire/constituire a dreptului de proprietate, netemeinicia unor înscrisuri în considerarea cărora a fost emis titlul de proprietate (aspecte necunoscute de membrii comisiilor de aplicare a legilor fondului funciar), etc.

Culpa în emiterea titlului de proprietate nr. x/01.09.2009 nu a fost stabilită în sarcina semnatarilor Procesului-verbal de delimitare nr. x/07.05.2009, ci a fost stabilită în sarcina Comisiei Locală de Aplicare a Legii 18/1991 pentru faptul neîndeplinirii obligaţiei acesteia de cercetare a conţinutului Cărţilor Funciare privitor la terenurile asupra cărora emite titluri de proprietate.

Fapta ilicită a Comisiei Locale de Aplicare a Legii 18/1991 constă în emiterea titlului de proprietate cu încălcarea obligaţiilor prevăzute de art. 5 din H.G 890/2005 de aprobare a Regulamentului privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor respectiv.

Pentru a cunoaşte cine se face răspunzător de pagubă, în accepţiunea normei legale care reglementează răspunderea civilă delictuală, se impune a fi cunoscută fapta ilicita care a produs prejudiciul, or fapta ilicita - neverificarea Cărţilor Funciare de către Comisia Locală de Aplicare a Legii 18/1991 - a reieşit abia în urma derulării procesului ce a format obiectul dosarului x/2015 şi a pronunţării sentinţei . 4748/2018 a Judecătoriei Oradea, aspecte pe care recurenta nu avea cum să le cunoască anterior.

În concluzie, câtă vreme păgubitul nu a cunoscut în ce constă fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, acesta nu a avut posibilitatea reală să cunoască nici pe cel vinovat de săvârşirea acesteia.

Recurenta a mai solicitat să se constate că instanţa de apel a făcut şi câteva erori de apreciere în aplicarea art. 2.528 C. civ., şi anume: a constatat faptul că recurenta a indicat încă de la momentul formulării cererii de chemare în judecată din dosar x/2015 faptul că Primăria Oradea ar fi responsabilă de emiterea nelegală a titlului de proprietate, or prin prezenta cerere introductivă se solicită obligarea Comisie Locale de Aplicare a Legii 18/1991 la plata despăgubirilor, aceasta fiind persoana care a săvârşit fapta ilicită cauzatoare de prejudicii (conform, hotărârilor din dosarul x/2015) - astfel că nu există identitate între persoana indicată ca vinovată de emiterea nelegală a titlului în dosarul x/2015 şi persoana indicată în prezenta cerere; a constatat faptul că reclamanta a solicitat contravaloarea terenului de care a fost lipsită de la beneficiarele titlului de proprietate în baza unor dispoziţii legale care au rezultat ca fiind inaplicabile în cauză şi astfel nu poate fi reţinut faptul că nu a cunoscut paguba şi pe cel răspunzător de ea, or chiar această solicitare a sa de obligare a unor persoane care, potrivit hotărârilor din dosarul x/2015, nu au avut nicio contribuţie la emiterea nelegală a titlurilor de proprietate atestă faptul că recurenta nu a cunoscut persoana care în realitate se face vinovată de fapta ilicită cauzatoare de prejudicii la data formulării cererii în dosarul x/2015

Raportat la toate aceste aspecte, reclamanta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

5. Apărările formulate în cauză

În germen legal, intimatele Agenţia Domeniilor Statului (denumită în continuare ADS), Comisia Judeţeană Bihor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, Comisia Locală Oradea de Aplicare a Legilor Fondului Funciar şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale (M.A.D.R.), au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de reclamantă şi menţinerea deciziei atacate ca temeinică şi legală.

Totodată, a fost invocată excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., apreciindu-se că niciuna dintre criticile formulate prin motivele de recurs nu poate fi circumscrisă cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., reclamanta nefăcând nimic altceva decât să reia în cuprinsul memoriului de recurs susţinerile formulate şi în faţa instanţelor de fond.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

II.1. Examinând cu prioritate excepţia invocată, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată şi se impune a fi respinsă, ca atare, pentru următoarele considerente:

Recursul este o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată în termenul şi condiţiile prevăzute de lege, numai pentru motivele expres şi limitativ reglementate prin dispoziţiile art. 488 pct. 1 - 8 C. proc. civ., norme imperative, de ordine publică.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, între altele, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Potrivit aliniatului 3 al aceluiaşi articol, menţiunea privind motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea acestora este prevăzută sub sancţiunea nulităţii.

Potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Aşadar, pentru a opera nulitatea recursului în condiţiile textului legal mai sus citat, este necesar ca cererea de recurs să nu cuprindă critici propriu-zise la adresa deciziei atacate sau să cuprindă susţineri ce nu ar putea fi circumscrise motivelor de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ.

Examinând cererea de recurs formulată de reclamantă, din perspectiva respectării exigenţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că, deşi susţinerile recurentei prezentate drept motive de recurs cuprind, în marea lor majoritate, afirmaţii generice cu privire la încălcarea de către instanţa de apel a normelor de drept material ce reglementează instituţia prescripţiei dreptului material la acţiune, susţineri care au fost formulate şi în faţa instanţelor de fond, fără referiri concrete la conţinutul deciziei atacate şi fără a combate în vreun fel argumentele instanţei de apel, totuşi, din cuprinsul acestora rezultă şi critici care pot fi circumscrise cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., care pot face obiect de analiză pentru instanţa de control judiciar.

Astfel, recurenta a invocat încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 2528 C. civ., din perspectiva greşitei stabiliri a momentului de la care a început să curgă termenul de prescripţie de 3 ani, toate aceste susţineri putând fi analizate în recurs.

În consecinţă, reţinând că în cuprinsul cererii de recurs se regăsesc şi critici ce pot fi subsumate motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 486 alin. (1) şi pe cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge ca nefondată excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantă, aceasta fiind incidentă numai în situaţia în care niciuna dintre criticile aduse prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se verifică în speţa de faţă.

II.2. Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi arătate în continuare:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că, în raport de obiectul cauzei, respectiv obligarea pârâţilor la repararea prejudiciului cauzat reclamantei prin săvârşirea unei fapte ilicite, şi de cauza cererii de chemare în judecată, respectiv răspunderea civilă delictuală, instanţa de apel a reţinut în mod corect incidenţa dispoziţiilor art. 2528 C. civ., referitoare la prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, potrivit cărora "Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Dispoziţiile art. 2528 alin. (1) C. civ. sunt clare în privinţa elementelor care trebuie cunoscute de titularul dreptului la acţiune, şi anume "paguba" şi "pe cel care răspunde de ea".

Cunoaşterea pagubei presupune cunoaşterea faptului producerii ei, adică a rezultatului dăunător, de natură patrimonială sau nepatrimonială, consecinţă a încălcării sau vătămării drepturilor şi intereselor legitime ale unui subiect de drept, şi care dă naştere obligaţiei de reparare în sarcina persoanei vinovate. Cele două noţiuni, "pagubă" şi "întinderea ei", nu se suprapun, astfel încât cunoaşterea pagubei nu se confundă cu cunoaşterea întinderii sale. Întinderea pagubei ţine de obligaţia de reparare a prejudiciului, astfel încât, în caz de litigiu, aceasta va fi determinată de instanţa de judecată, în urma administrării probatoriului.

Soluţia prevăzută de art. 2528 alin. (1) C. civ. este în acord şi cu dispoziţiile art. 1381 din acelaşi act normativ, potrivit cărora dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat. Prescripţia va începe să curgă de la momentul la care creditorul poate acţiona, respectiv de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască atât prejudiciul, cât şi persoana răspunzătoare pentru acesta.

Prin art. 2528 C. civ. se consacră o regulă specială de determinare a începutului prescripţiei extinctive caracterizată prin stabilirea a doua momente alternative de la care prescripţia începe să curgă şi anume, pe de o parte, momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui care răspunde de ea, iar, pe de alta parte, momentul obiectiv al datei la care păgubitul trebuia ori putea sa cunoască aceste elemente.

Instituirea celor două momente alternative corespunde necesităţii de a armoniza dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripţia înainte de a avea posibilitatea de a acţiona întrucât nu a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea) şi pe cel al asigurării finalităţii, scopului reglementării acestei instituţii, aceea de lămurire a situaţiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă se bazează şi pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi recuperarea acesteia.

În speţă, prevalându-se de data pronunţării hotărârii definitive în dosarul nr. x/2015, recurenta reclamantă susţine că nu a putut acţiona înaintea datei respective întrucât nu a cunoscut nici cine se face vinovat de emiterea Titlului de proprietate nr. x/01.09.2009, nici dacă această emitere a fost urmarea unei fapte ilicite care să dea naştere răspunderii civile delictuale, reclamanta necunoscând nici în ce ar consta această faptă ilicită. Prin urmare, recurenta susţine că nu a cunoscut nici cine este obligat să repare prejudiciul ce i-a fost produs prin emiterea Titlului de proprietate nr. x/01.09.2009.

Susţinerile recurentei nu îşi găsesc, însă, temei în dispoziţia legală mai sus citată, care nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se stabilească vinovăţia făptuitorului, existenţa şi întinderea prejudiciului, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Aşadar, sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, nu are relevanţă hotărârea pronunţată în dosarul nr. x/2015, prin care a fost anulat titlul de proprietate contestat, pentru că izvorul obligaţiei pârâţilor de plată a despăgubirilor ce fac obiectul cauzei nu îl reprezintă hotărârea judecătorească, ci fapta ilicită comisă de aceştia, care a generat paguba invocată.

Câtă vreme prescripţia extinctivă se raportează la dreptul reclamantei de a-şi recupera paguba şi la fapta generatoare a acestui drept, este evident că data pronunţării hotărârii de anulare parţială a titlului de proprietate nelegal emis este lipsită de relevanţă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziţie legală în raport de care să se poată stabili că acesta ar putea reprezenta punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive.

Cum textul art. 2528 C. civ. prevede în mod expres că termenul de prescripţie va începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, acest moment nu poate fi decât acela în care reclamanta a formulat cererea de chemare în judecată în dosarul nr. x/2015, prin care a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Comisia Locală de aplicare a legilor fondului funciar Oradea şi Comisia Judeţeană de aplicare a legilor fondului funciar Bihor, E., C. şi D., constatarea nulităţii absolute parţiale a Titlului de proprietate nr. x/2009 emis pe seama celor două pârâte persoane fizice, pentru suprafaţa de 24520 mp, anularea în parte a unor documentaţii cadastrale, rectificarea de carte funciară, iar pentru suprafaţa de teren înstrăinată de către pârâtele C. şi D., obligarea acestora la remiterea contravalorii terenului, în baza art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997.

În ce priveşte întinderea pagubei, aceasta este o chestiune de probaţiune şi, respectiv, de verificare jurisdicţională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive (pentru că în absenţa lui titularul dreptului nu ar putea acţiona).

În acelaşi timp, nu poate fi reţinută susţinerea recurentei potrivit căreia înainte de pronunţare hotărârii de condamnare nici măcar nu se putea şti dacă există vreo pagubă câtă vreme abia în urma pronunţării sentinţei nr. 4748/2018 a reieşit faptul că reclamanta nu poate să beneficieze de măsura reparatorie prevăzută de dispoziţiile art. III alin. (2)4 din Legea 169/1997, şi că paguba va consta doar în echivalentul terenului privitor la care nu se poate dispune restituirea în natură în baza obligaţiei de despăgubire instituită de norma răspunderii civile delictuale.

În raport de dezlegările cu valoare de principiu conţinute în Decizia RIL nr. 19/2019, Înalta Curte reţine că existenţa pagubei, ca element în funcţie de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripţiei înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă hotărârea pronunţată în litigiul anterior, paguba fiind preexistentă acesteia şi posibil de determinat.

Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte reţine, în acord cu opinia instanţelor de fond, că, în realitate, reclamanta a avut la dispoziţie toate elementele necesare pentru a acţiona, încă de la momentul formulării acţiunii ce a format obiectul dosarului nr. x/2015, ocazie cu care ea însăşi a afirmat că Primăria Oradea ar fi responsabilă de emiterea nelegală a titlului de proprietate, făcând trimitere şi la procesul-verbal de delimitare, despre care a susţinut că este sursa neregulilor invocate, proces-verbal cu privire la care a arătat că nu avea cunoştinţă.

De la momentul promovării acţiunii iniţiale, reclamanta a precizat că nu pretinde restituirea în natură a terenurilor înstrăinate ci solicită a fi despăgubită pentru acestea, îndreptându-se însă eronat împotriva unor persoane care nu puteau fi obligate în baza textului legal pe care a fost fundamentată pretenţia.

Faptul că în respectiva cauză reclamanta a solicitat contravaloarea terenului de care a fost lipsită de la beneficiarele titlului de proprietate, în temeiul unor prevederi legale care nu îi erau aplicabile, nu înseamnă că abia după terminarea procesului a cunoscut paguba care i-a fost creată.

Prin urmare, aspectele invocate de reclamantă nu pot constitui elemente în funcţie de care să se poată identifica începutul termenului de prescripţie extinctivă, acceptarea unei astfel de posibilităţi fiind în vădită contradicţie cu norma de drept aplicabilă, respectiv art. 2528 C. civ.

A susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este cel al datei la care a rămas definitivă hotărârea pronunţată în litigiul anterior ar însemna a lipsi de eficienţă însăşi instituţia prescripţiei, care sancţionează pasivitatea în exerciţiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de reclamantă pe considerente subiective.

În realitate, prevalându-se de aceste aspecte vizând imposibilitatea cunoaşterii întinderii şi respectiv, a existenţei pagubei pentru argumentele arătate anterior, care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detaşat momentul începerii cursului prescripţiei de cel al naşterii dreptului la acţiune (ca titularul dreptului să nu fie sancţionat pentru că nu a putut acţiona), recurenta-reclamantă tinde să deplaseze data începerii cursului prescripţiei pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripţie.

Or, recurenta ignoră faptul că scopul reglementării atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţie extinctivă a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi pentru recuperarea acesteia.

Aşa cum s-a arătat deja, recurenta reclamantă avea toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, încă din momentul în care a formulat acţiunea în constatarea nulităţii titlului de proprietate nr. x/2009, astfel încât putea şi trebuia să acţioneze pentru recuperarea pagubei încă de la acel moment, care marchează şi momentul de început al curgerii prescripţiei extinctive înăuntrul unui termen de trei ani.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu o îndreptăţeşte pe recurentă să se prevaleze de incidenţa unui alt moment presupus obiectiv (data la care a fost pronunţată hotărârea definitivă în dosarul nr. x/2015), întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speţă, momentul obiectiv al începutului cursului prescripţiei este cel la care reclamanta a formulat acţiunea ce a fost soluţionată prin acea hotărâre, plasat în timp cu mult anterior datei la care aceasta afirmă că, de fapt, ar fi cunoscut toate elementele care ar fi îndreptăţit-o să acţioneze.

În raport de aceste considerente, susţinerile recurentei referitoare la modul de aplicare a normelor de drept material din perspectiva stabilirii momentului care marchează începutul termenului prescripţiei extinctive vor fi înlăturate ca nefondate, soluţia instanţei de apel fiind legală.

Cu referire la pretinsele erori de apreciere pe care instanţa de apel le-ar fi făcut în aplicarea art. 2.528 C. civ., Înalta Curte constată că aspectele invocate de recurenta reclamantă reprezintă, în realitate, chestiuni de fapt ce nu pot face obiect de analiză pentru instanţa de control judiciar în cadrul prezentei căi extraordinare de atac, ele nepunând în discuţie nelegalitatea deciziei atacate, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, reţinând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.A. prin lichidator judiciar B. împotriva deciziei nr. 1337/2022-Ap din data de 27 septembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.A. prin lichidator judiciar B. împotriva deciziei nr. 1337/2022-Ap din data de 27 septembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 mai 2023.