Civil delict liability action time-barred: limitation period start date fixed by prior judicial finding of fault, not subsequent administrative audit

Şedinţa publică din data de 16 mai 2023

asupra cauzei de faţă constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 23 iulie 2020, reclamanta Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. şi K., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 752.461,6 RON, precum şi a accesoriilor aferente, reprezentând prejudiciul cauzat reclamantei prin fapta culpabilă a acestora.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1357 - art. 1359 ale Legii nr. 287/2009 (art. 998 şi 999 din vechiul C. civ.).

Pârâţii au formulat întâmpinări prin care au invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 843 din data de 9 iunie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a respins cererea de chemare în judecată ca fiind prescrisă şi a obligat pe reclamantă la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, astfel: către pârâta H., suma de 2.000 RON; către pârâţii G., D., F., A., E. şi B., câte 1.250 RON; către pârâtul C., suma de 2.000 RON, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., către pârâtul J., suma de 2.000 RON, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.. A luat act că pârâtul K. îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată şi a dispus disjungerea cererii reconvenţionale formulate de pârâtul J. şi formarea unui nou dosar având, ca obiect răspundere civilă delictuală, părţile fiind: reclamant J. şi pârâtă Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor, căruia i s-a acordat termen la data de 29 septembrie 2021.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin decizia civilă nr. 757A din data de 12 mai 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul formulat de reclamanta Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor împotriva sentinţei civile nr. 843 din data de 9 iunie 2021 a Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pronunţate în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi E., C., B., D., K., A., I., F., G., J. şi H., ca nefondat.

A obligat-o pe apelanta-reclamantă să plătească cu titlu de cheltuieli de judecată în apel următoarele sume: J. - 1.000 RON; C. - 2.500 RON; B. - 1.250 RON; D. - 1.250 RON; A. - 1.250 RON; E. - 1.250 RON; F. - 1.250 RON; G. - 1.250 RON; H. - 2.000 RON.

I.4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 757A din data de 12 mai 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2020 a declarat recurs reclamanta Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor.

I.5. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 8 septembrie 2022, sub nr. x/2020, şi a fost repartizată aleatoriu, spre soluţionare, completului de judecată nr. 2.

I.6. Motivele de recurs

Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului şi a acţiunii pe care a formulat-o.

Recurenta-reclamantă a susţinut că hotărârea recurată este dată cu încălcarea art. 2528 alin. (1), art. 2517 şi art. 2532 pct. 9 C. civ., precum şi a art. 210 alin. (1) şi (2) din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea nr. 155/2014 a Curţii de Conturi a României.

A precizat că prezenta cerere de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1357 - 1359 C. civ., fiind o acţiune în răspundere civilă delictuală.

Totodată, a arătat că, referitor la începutul cursului prescripţiei extinctive, art. 2528 alin. (1) C. civ. prevede că prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, iar, în ceea ce priveşte începutul curgerii termenului de prescripţie, legiuitorul român a legat începutul prescripţiei extinctive de naşterea dreptului la acţiune, iar nu de naşterea dreptului subiectiv material.

Astfel, a subliniat că prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe să curgă de la data când s-a produs paguba, ci de la data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea.

A invocat faptul că este posibil ca data naşterii dreptului la acţiune, adică data naşterii dreptului subiectiv sau a unui interes legitim, să nu fie cunoscută imediat de titularul dreptului, după cum se poate întâmpla ca acesta să aibă cunoştinţă de încălcarea dreptului din momentul în care este nerespectat, contestat sau negat, însă, se găseşte în imposibilitate fizică, morală sau juridică de a acţiona imediat; în toate aceste situaţii, ca şi în alte cazuri, începerea prescripţiei extinctive la data naşterii dreptului la acţiune ar face ca prescripţia să se împlinească înainte ca titularul dreptului subiectiv să aibă posibilitatea efectivă de a acţiona pentru a-şi apăra dreptul, împrejurare care ar contraveni în mod flagrant principiilor şi raţiunilor care guvernează această materie.

Ca atare, a menţionat că au fost instituite reguli particulare privind începutul prescripţiei dreptului la acţiune, care ţin cont de specificul situaţiilor în care se impune a fi examinată problema momentului de la care titularul dreptului la acţiune ar putea, efectiv, să acţioneze, sau, după caz, de necesitatea de a preîntâmpina consecinţele împlinirii termenului de prescripţie în acele situaţii deosebite, când nu se poate vorbi de pasivitate sau neglijenţă care să justifice stingerea, prin prescripţie, a dreptului material la acţiune.

Recurenta-reclamată a subliniat că, în situaţia acţiunilor în repararea pagubei pricinuite prin faptă ilicită, prescripţia nu începe să curgă de la data când s-a produs paguba, ci de la data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea, iar, pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de repararea lui, stabilind, astfel, că prescripţia începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

A precizat că, aşa cum a arătat în faţa instanţei de apel, în perioada 14 aprilie 2014 - 17 iulie 2015, Curtea de Conturi a României a efectuat auditul financiar al contului său de execuţie pe anul 2014, fiind emisă decizia nr. 36 din data de 14 august 2015, în care, la pct. II.4, s-a dispus:

"Se vor stabili cauzele şi împrejurările, care au generat diminuarea veniturilor cuvenite bugetului de stat cu suma de 752.461,6 RON reprezentând contravaloarea penalităţilor contractuale nerecuperate de la S.C. L. S.R.L (excluse din calcul de către instanţa de judecată, ca fiind nedatorate din vina exclusivă a entităţii ANSVSA). Se vor lua măsurile legale de recuperare a sumei de 752.461,6 RON şi a accesoriilor aferente, inclusiv de la persoanele care nu şi-au îndeplinit sau şi-au îndeplinit defectuos atribuţiile şi competentele stabilite prin fişa postului dacă va fi cazul."

A menţionat şi că a formulat contestaţie împotriva măsurilor dispuse la pct. I.3, II.2, II.3, II.4. II.5 şi II.6 din decizia nr. 36 din data de 14 august 2015 la Comisia de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi a României, care, prin încheierea nr. 99 din data de 13 octombrie 2015, a respins contestaţia pe care a formulat-o.

Totodată, recurenta-reclamantă a arătat că, potrivit art. 210 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea nr. 155/2014 a Curţii de Conturi a României: «Contestaţia suspendă obligaţia executării deciziei până la soluţionarea ei de către comisia de soluţionare a contestaţiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de comisia de soluţionare a contestaţiilor, prin care se respinge integral sau parţial contestaţia. Prin "data comunicării încheierii" se înţelege data confirmării de primire a acesteia, menţionată pe documentul de transmitere a încheierii.»

A subliniat că încheierea nr. 99 din data de 13 octombrie 2015, pronunţată de Comisia de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi a României, prin care a fost respinsă contestaţia nr. 13.556 din data de 27 august 2015, pe care a formulat-o împotriva deciziei nr. 36 din data de 14 august 2015, a fost comunicată la sediul său la data de 16 octombrie 2015, fiind înregistrată sub nr. x.

De asemenea, a arătat că a contestat decizia nr. 36 din data de 14 august 2015 a Curţii de Conturi a României la instanţa de contencios administrativ, solicitând atât anularea, cât şi suspendarea măsurilor dispuse la pct. I.3, II.2, II.3, |II.4. II.5 şi II.6 din această decizie, iar, prin sentinţa civilă nr. 1041 din data de 28 martie 2016, pronunţată în cauza ce a format obiectul dosarului nr. x/2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis, în parte, contestaţia pe care a formulat-o şi a anulat, în parte, încheierea nr. 99 din data de 13 octombrie 2015, respectiv pentru punctele 2, 4, 5 şi 7, a anulat, în parte, decizia nr. 36 din data de 14 august 2015 a Curţii de Conturi a României, respectiv pentru măsurile de la punctele II.2, II.3. II.4 şi II.6, a suspendat executarea măsurilor de la punctele II.2, II.3, II.4 şi II.6 din decizia nr. 36 din data de 14 august 2015 a Curţii de Conturi a României, până la soluţionarea definitivă a cauzei şi a respins, în rest, acţiunea.

Prin urmare, a susţinut că, de la data pronunţării sentinţei civile nr. 1041 din data de 28 martie 2016, executarea deciziei nr. 36 din data de 14 august 2015 a Curţii de Conturi a fost suspendată cu privire la măsurile mai sus enumerate.

A mai menţionat şi că, împotriva sentinţei civile nr. 1041 din data de 28 martie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au formulat recurs, atât Curtea de Conturi a României, cât şi Autoritatea (pentru măsurile de la punctele II.1, I.3 şi II.5 din decizia nr. 36 din data de 14 august 2015); Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin decizia civilă nr. 1051 din data de 28 februarie 2019, a respins recursul pe care l-a formulat şi admis recursul Curţii de Conturi a României împotriva sentinţei civile nr. 1041 din data de 28 martie 2016, pe care a casat-o în parte şi, în rejudecare, a respins acţiunea în ceea ce priveşte punctele 2, 4 şi 5 din încheierea nr. 99 din data de 13 octombrie 2015 şi măsurile de la punctele II.2, II.3 şi II.4 din decizia nr. 36 din data de 14 august 2015, a respins cererea de suspendare a executării măsurilor de la punctele II.2, II.3 şi II.4 din aceeaşi decizie, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei.

A arătat că, potrivit art. 210 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea nr. 155/2014 a Curţii de Conturi a României, în condiţiile în care entitatea verificată formulează cerere de suspendare a măsurilor stabilite prin decizie, iar instanţa de judecată, prin hotărâre, dispune suspendarea, măsurile dispuse devin obligatorii de la data încetării suspendării dispuse de instanţă; acelaşi text de lege prevede că, în condiţiile în care instanţa de fond admite în totalitate sau în parte acţiunea entităţii împotriva măsurilor dispuse prin decizie, verificarea modului de ducere la îndeplinire a acestora se suspendă până la soluţionarea irevocabilă a cauzei, în ceea ce priveşte măsurile anulate prin hotărâre judecătorească.

Contrar celor reţinute de apel, în opinia recurentei-reclamante, măsurile dispuse prin decizia nr. 36 din data de 14 august 2015 a Curţii de Conturi au devenit obligatorii de la data pronunţării deciziei civile nr. 1051, şi anume data de 28 februarie 2019, aspect reţinut inclusiv de Curtea de Conturi a României prin raportul de follow-up, înregistrat la Registratura sa sub nr. x din data de 23 ianuarie 2020.

A menţionat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 2532 pct. 9 C. civ., prescripţia nu începe să curgă, iar dacă a început să curgă, ea se suspendă, în cazul în care, cel împotriva căruia curge sau ar urma să curgă prescripţia este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere, cât timp nu a încetat această împiedicare; prin urmare, cursul prescripţiei este suspendat de drept cât timp cel împotriva căruia curge sau ar urma să curgă prescripţia este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere, cât timp nu a încetat această împiedicare.

Recurenta-reclamantă a mai arătat şi că, în practica sa judiciară, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis că pot fi considerate cauze temeinic justificate şi acele împrejurări care, fără a avea gravitatea forţei majore, determină suspendarea de drept a cursului prescripţiei şi sunt exclusive de orice culpă a titularului dreptului.

A susţinut că, în speţă, suspendarea, prin hotărâre executorie de drept, de către instanţa de contencios administrativ, a executării deciziei nr. 36 din data de 14 august 2015 a Curţii de Conturi a României, a avut drept consecinţă inclusiv suspendarea cursului prescripţiei, raportat la dispoziţiile art. 2532 pct. 9 C. civ.

Totodată, recurenta-reclamantă a invocat că în acelaşi sens sunt şi cele consemnate în minuta încheiată cu ocazia întâlnirii trimestriale a judecătorilor din data de 3 aprilie 2015, pentru unificarea practicii judiciare şi formarea profesională continuă.

Concluzionând, a susţinut că, întrucât suspendarea executării deciziei nr. 36 din data de 14 august 2015 a încetat la data de 28 februarie 2019, în mod evident, constatarea instanţei de fond, în sensul că "nu se poate susţine că începutul cursului ar fi marcat de data admiterii recursului în dosarul nr. x/2015, prin decizia civilă nr. 1051 din data de 28 februarie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind acţiunea introdusă de reclamantă împotriva deciziei emise de Curtea de Conturi", este dată cu interpretarea greşită a dispoziţiile art. 2532 şi ale art. 2517 C. civ.

I.7. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi I., E., K., C., J., B., A., H., F., G. şi D. au depus întâmpinări, prin care, combătând susţinerile recurentei-reclamante şi apreciind că în mod corect instanţa de apel a reţinut că acţiunea este prescrisă, au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Totodată, intimaţii-pârâţi B., F., G., A. şi D. au invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Directorului Direcţiei Juridice a recurentei-reclamante care a semnat cererea de recurs (M.), precum şi excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege.

De asemenea, intimaţii-pârâţi K. şi E. au invocat excepţia nulităţii recursului, apreciind că motivarea acestuia nu permite încadrarea criticilor formulate în niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Intimaţii-pârâţi J., B., A., H., G., D., F. şi C. au solicitat obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de intimatul-pârât D., solicitând respingerea celor două excepţii, precum şi înlăturarea apărărilor aduse de către acesta.

Intimata-pârâtă I. a depus "răspuns la întâmpinarea" formulată de intimatul-pârât J., prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

I.8. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin rezoluţia din data de 6 decembrie 2022, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte a stabilit termen de judecată la data de 21 martie 2023, termen preschimbat, din oficiu, la data de 16 mai 2023 (prin încheierea de şedinţă din data de 7 februarie 2023).

La data de 16 mai 2023, Înalta Curte a constatat, pe de o parte, că intimaţii-pârâţi B., F., G. nu mai susţin excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Directorului Direcţiei Juridice a recurentei-reclamante care a semnat cererea de recurs (M.), iar, pe de altă parte, că, în speţă, calitatea doamnei M. de reprezentant al recurentei-reclamante este susţinută de înscrisurile depuse la dosar de către parte.

Totodată, a reţinut cauza în pronunţare asupra excepţiei nulităţii recursului, iar în măsura în care va trece peste aceasta, asupra recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Prioritar, cu privire la excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte constată că, faţă de prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., aceasta intervine în situaţia în care niciuna dintre criticile aduse deciziei recurate nu pot fi încadrate în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) din acelaşi act normativ, împrejurare care nu se verifică în speţa de faţă.

Astfel, prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a încălcat art. 2528 alin. (1), art. 2517 şi art. 2532 pct. 9 C. civ., precum şi art. 210 alin. (1) şi (2) din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea nr. 155/2014 a Curţii de Conturi a României, apreciind greşite concluziile instanţei de apel cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul prescripţiei extinctive şi la data la care acesta s-a împlinit, prin raportare la neincidenţa în speţă a cazului de suspendare a cursului prescripţiei extinctive, prevăzut de art. 2532 pct. 9 C. civ.

Cum, criticile recurentei-reclamante tind a demonstra o interpretare şi aplicare greşită a unor norme de drept material (ce reglementează prescripţia extinctivă), este posibilă încadrarea acestora în motivul de casare invocat de către parte, respectiv în cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Ca atare, Înalta Curte, faţă de cele anterior arătate, constatând că nu poate fi aplicată sancţiunea reglementată de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge excepţia nulităţi recursului şi va proceda la analiza pe fond a căii de atac.

Potrivit situaţiei de fapt, astfel cum a fost stabilită de către instanţele de fond, Înalta Curte reţine că, prin sentinţa civilă nr. 1512 din data de 23 februarie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2011: a fost admisă, în parte, acţiunea precizată formulată de reclamanta Autoritatea Naţională Sanitară, Veterinară şi pentru Siguranţa Animalelor în contradictoriu cu pârâta L. S.R.L.; s-a dispus rezilierea contractului nr. x din data de 7 iulie 2004; a fost obligată pârâta la plata sumei de 3.066.789,77 RON penalităţi de întârziere pentru perioada 1 ianuarie 2011 - 23 ianuarie 2013 către reclamantă; a fost respinsă cealaltă cerere a reclamantei ca neîntemeiată; a fost obligată pârâta la plata sumei de 1.036,30 RON cheltuieli către reclamantă.

Această sentinţă a devenit definitivă prin decizia civilă nr. 1644 din data de 1 octombrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, care a modificat-o în parte, nefiind acordate recurentei-reclamante penalităţile de întârziere aferente perioadei 29 noiembrie 2011 - 1 iunie 2012, pentru care s-a reţinut culpa acesteia pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale (contractul nr. x din data de 7 iulie 2004) de către L. S.R.L., în cuantum de 752.461,6 RON - sumă a cărei recuperare se urmăreşte în cauza de faţă.

Curtea de Conturi a României a efectuat auditul financiar al contului de execuţie pe anul 2014 la recurenta-reclamantă, în perioada 14 aprilie 2014 - 17 iulie 2015, care s-a finalizat prin emiterea deciziei nr. 36 din data de 14 august 2015, care a constatat că recurenta-reclamantă nu a putut recupera de la L. S.R.L., din vina exclusivă a instituţiei, suma de 752.461,6 RON, reprezentând penalităţi contractuale pentru neîndeplinirea obligaţiei asumate prin contractul nr. x din data de 7 iulie 2004, de a actualiza echipamentele tehnologice în anii 5 şi 6 ai contractului, de către L. S.R.L. şi a dispus o serie de măsuri pentru "recuperarea sumei de 752.461,6 RON şi a accesoriilor aferente, inclusiv de la persoanele care nu şi-au îndeplinit sau şi-au îndeplinit defectuos atribuţiile si competenţele stabilite prin fişa postului, dacă va fi cazul".

Recurenta-reclamantă a contestat decizia la Comisia de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi a României, contestaţie care a fost respinsă prin încheierea nr. 99 din data de 13 octombrie 2015, iar, ulterior, la instanţa de contencios administrativ.

Prin sentinţa civilă nr. 1041 din data de 28 martie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte contestaţia formulată de recurenta-reclamantă, a anulat, în parte, încheierea nr. 99 din data de 13 octombrie 2015, respectiv pentru punctele 2, 4, 5 şi 7, a anulat, în parte, decizia nr. 36 din data de 14 august 2015 a Curţii de Conturi a României, respectiv pentru măsurile de la punctele II.2, II.3. II.4 si II.6. a suspendat executarea măsurilor de la punctele II.2. II.3. II.4 şi II.6 până la soluţionarea definitivă a cauzei şi a respins, în rest, acţiunea.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia civilă nr. 1051 din data de 28 februarie 2019 a respins recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva sentinţei curţii de apel, şi a admis recursul Curţii de Conturi a României, cu consecinţa casării în parte a sentinţei şi respingerii acţiunii în ceea ce priveşte punctele 2, 4 şi 5 din încheierea nr. 99/2015 şi măsurile de la punctele II.2, II.3 şi II.4 din decizia nr. 36/2015 şi a respingerii cererii de suspendare a acestor măsuri.

Recuperarea sumei în discuţie este prevăzută la punctul II.4 din decizia Curţii de Conturi a României.

Recurenta-reclamantă, criticând cele reţinute de către instanţa de apel în sensul că termenul de prescripţie a început să curgă la data de 1 octombrie 2013 (data pronunţării de către Curtea de Apel Bucureşti a deciziei civile nr. 1644/2013, prin care recurentei-reclamante i-a fost respinsă cererea de acordare a penalităţilor de întârziere aferente perioadei 29 noiembrie 2011 - 1 iunie 2012), a susţinut că, în realitate, acest moment este reprezentat de data pronunţării deciziei nr. 1051 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal (prin care a fost respinsă acţiunea în ceea ce priveşte măsura de la punctul II.4 din decizia nr. 36/2015, fiind, totodată, respinsă şi suspendarea acestei măsuri), respectiv 28 februarie 2019.

Argumentul adus de recurenta-reclamantă în acest sens este acela că, potrivit dispoziţiilor art. 210 din Regulamentului privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea nr. 155/2014 a Curţii de Conturi a României, contestaţia suspendă obligaţia executării deciziei până la soluţionarea ei, iar măsurile dispuse de Curtea de Conturi a României devin obligatorii de la data încetării suspendării dispuse de instanţă.

Din această perspectivă Înalta Curte constată că instanţa de apel a apreciat că în mod corect tribunalul a făcut aplicarea celor statuate prin decizia în interesul legii nr. 19/2019 şi a validat raţionamentul acestuia, în urma căruia s-a reţinut că termenul de prescripţie începe să curgă de la momentul obiectiv la care recurenta-reclamantă trebuia să cunoască atât producerea pagubei, cât şi persoanele care răspund de ea, respectiv de la momentul pronunţării deciziei civile nr. 1644 din data de 1 octombrie 2013, în motivarea căreia sunt menţionate atât paguba, 752.461,6 RON, penalităţi neacordate, cât şi persoanele care răspund, respectiv cele care ar fi trebuit să acorde sprijin L. S.R.L. la nivel central prin departamentul de identificare şi înregistrare a animalelor, cu acţiuni de coordonare, cât şi la nivel judeţean prin intermediul D.S.V.S.A. judeţene, conform propunerilor de procedură anexate, în calendarul asumat de societate în perioada 29 noiembrie 2011 - 1 iunie 2012.

Totodată, instanţa de apel a apreciat că recurenta-reclamantă a susţinut în mod eronat că suspendarea de către instanţa de contencios administrativ a executării deciziei Curţii de Conturi a avut drept consecinţă suspendarea cursului prescripţiei, ceea ce echivalează cu forţa majoră, potrivit dispoziţiilor art. 2531 pct. 9 C. civ.

Astfel, a arătat că o acţiune în justiţie, iniţiată de cel împotriva căruia curge prescripţia, nu poate să constituie un caz de forţă majoră privită ca eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil, precum şi că, chiar neasimilată forţei majore, suspendarea executării măsurilor dispuse de Curtea de Conturi în privinţa sumei care interesează în cauza de faţă, nu prezintă relevanţă, câtă vreme paguba a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească, într-un litigiu în care recurenta-reclamantă a fost parte, iar normele legale şi regulamentare ale acesteia prevăd obligaţia recuperării prejudiciilor produse unităţii din neglijenţa propriilor angajaţi sau personal numit, astfel că nici Curtea de Conturi a României şi nici instanţa chemată să cenzureze decizia acesteia nu puteau să ignore autoritatea de lucru judecat, respectiv, forţa obligatorie a deciziei civile nr. 1644 din data de 1 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti.

În speţă, aspect necontestat de către părţi, este aplicabil termenul de prescripţie general de 3 ani, potrivit art. 2501 şi art. 2517 C. civ.

În ceea ce priveşte momentul de la care acest termen începe să curgă, art. 2528 alin. (1) C. civ. prevede că:

"Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Ca atare, dispoziţiile legale anterior menţionate stabilesc două momente, alternative, care pot marca începutul prescripţiei - unul subiectiv (al cunoaşterii efective a pagubei şi a celui care răspunde de ea) şi unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Instituirea celor două momente alternative corespunde necesităţii de a se armoniza dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripţia înainte de a avea posibilitatea de a acţiona, întrucât nu a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea) şi pe cel al asigurării finalităţii reglementării acestei instituţii, aceea de lămurire a situaţiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă se bazează şi pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

În speţă, recurenta-reclamantă tinde să deplaseze momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie la data la care măsurile dispuse de către Curtea de Conturi a României, ca urmare a controlului efectuat, au devenit obligatorii, respectiv de la data încetării suspendării dispuse de către instanţă, prin sentinţa nr. 1041 din data de 28 martie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Or, aşa cum au reţinut şi instanţele de fond, relevanţa controlului Curţii de Conturi a României, din perspectiva stabilirii momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă, a fost stabilită [cu forţă obligatorie potrivit art. 517 alin. (4) C. proc. civ..] prin decizia nr. 19 din data de 3 iunie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 860 din data de 24 octombrie 2019.

Astfel, instanţa supremă a statuat că intervenţia Curţii de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influenţa cursul prescripţiei extinctive întrucât izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba (par. 60), neexistând nicio dispoziţie legală care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripţiei, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă (par. 61, 62). S-a statuat, de asemenea, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curţii de Conturi (par. 57) şi prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna şi spre verificarea prealabilă a celui care a încuviinţat o cerere în afara cadrului legal (par. 55).

Aceste statuări cu valoare de principiu ale instanţei supreme, aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză, demonstrează că existenţa pagubei, ca element în funcţie de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripţiei înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă actul de control al Curţii de Conturi (fiind preexistentă acestuia).

Prin urmare, faţă de cele statuate prin decizia în interesul legii anterior menţionată, în mod legal curtea de apel, validând constatările primei instanţe, a reţinut că momentul obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie este anterior verificărilor efectuate de către Curtea de Conturi a României (14 aprilie 2014 - 17 iulie 2015), în urma căruia a fost emisă decizia nr. 36 din data de 14 august 2015, prin care s-a dispus luarea de către recurenta-reclamantă a măsurilor legale pentru recuperarea sumei de 752.461,6 RON şi a accesoriilor aferente.

Nu sunt de natură a determina concluzia încălcării de către curtea de apel a normelor de drept material incidente speţei, nici susţinerile recurentei-reclamante prin care aceasta a afirmat că suspendarea de către instanţa de contencios administrativ a executării deciziei nr. 36 din data de 14 august 2015 a Curţii de Conturi a României a avut drept consecinţă inclusiv suspendarea cursului prescripţiei, raportat la dispoziţiile art. 2532 pct. 9 C. civ.

Potrivit acestor dispoziţii legale, pretins a fi încălcate de către instanţa de apel, prescripţia nu începe să curgă, iar, dacă a început să curgă, ea se suspendă în cazul în care cel împotriva căruia curge sau ar urma să curgă prescripţia este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere, cât timp nu a încetat această împiedicare; forţa majoră, când este temporară, nu constituie o cauză de suspendare a prescripţiei decât dacă survine în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripţie.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut în mod corect faptul că, în speţă, contestarea în justiţie a hotărârii Curţii de Conturi a României nu poate să fi asimilată unui caz de forţă majoră, astfel cum această instituţie este reglementată de art. 1351 alin. (2) C. civ., în conformitate cu care forţa majoră reprezintă orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil.

Aşadar, în cazul forţei majore este vorba despre o împrejurare străină de conduita şi acţiunea părţii, care nu poate fi prevăzută şi care, privind în abstract, nu poate fi învinsă ori evitată de aceasta, or, promovarea unui demers judiciar nu poate primi o atare semnificaţie, în condiţiile în care aceasta reprezintă chiar o manifestare de voinţă a părţii, care a înţeles să se adreseze instanţelor de judecată.

Totodată, prescripţia extinctivă sancţionează starea de pasivitate a titularului dreptului, iar, în speţă, starea de pasivitate a recurentei-reclamante s-a datorat unor atitudini personale, pur subiective, nefiind generată de acte, fapte şi împrejurări mai presus de voinţa sa.

Pentru a justifica incidenţa cazului de suspendare a prescripţiei prevăzut de dispoziţiile legale anterior evocate, recurenta-reclamantă s-a prevalat şi de prevederile art. 210 alin. (1) şi (2) din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea nr. 155/2014 a Curţii de Conturi a României.

Or, dispoziţiile regulamentare invocate prevăd că obligaţia executării deciziei Curţii de Conturi a României se suspendă până la soluţionarea contestaţie îndreptate împotriva acesteia, iar executarea măsurilor dispuse prin decizie devine obligatorie de la data comunicării încheierii comisiei de soluţionare a contestaţiilor, prin care se respinge integral sau parţial contestaţia.

Ca atare, aceste prevederi reglementează suspendarea executării celor dispuse prin decizia Curţii de Conturi a României, fără a se statua în vreun fel cu privire la termenul de prescripţie a dreptului persoanei verificate de a uza de o acţiune în justiţie, pe temeiul răspunderii civile delictuale, pentru repararea prejudiciului suferit, neputând fi pus semnul egalităţii între suspendarea executării măsurilor dispuse de Curtea de Conturi şi suspendarea termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune pentru repararea unei pagube care este anterioară controlului autorităţii financiare.

Pe de altă parte, recurenta-reclamantă ignoră faptul că scopul reglementării instituţiei prescripţiei extinctive, atunci când s-a instituit şi un moment obiectiv de la care aceasta începe să curgă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Or, în speţă, aşa cum au reţinut şi instanţele de fond în stabilirea situaţiei de fapt, prin decizia civilă nr. 1644 din data de 1 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respinsă solicitarea recurentei-reclamante de acordare a penalităţilor de întârziere aferente perioadei 29 noiembrie 2011 - 1 iunie 2012, constatându-se culpa acesteia pentru neîndeplinirea obligaţiilor, stabilite prin contractul nr. x din data de 7 iulie 2004, de către L. S.R.L.

S-a reţinut că, în cauză, culpa recurentei-reclamante este rezultatul lipsei de reacţie a acesteia la solicitarea formulată de L. S.R.L. de a-i acorda sprijin, atât la nivel central, prin departamentul de identificare şi înregistrare a animalelor, cu acţiuni de coordonare, cât şi la nivel judeţean, prin intermediul DSVSA judeţene, compartimentul de identificare şi înregistrare a animalelor, cu acţiuni de natură logistică.

Acest moment obiectiv se opune recurentei-reclamante, date fiind soluţia pronunţată de către instanţa de recurs în dosarul nr. x/2011, prin decizia civilă nr. 1644 din data de 1 octombrie 2013, precum şi cele reţinute în considerentele acesteia cu privire la culpa recurentei-pârâte.

Prin urmare, la data pronunţării acestei decizii, recurenta-reclamantă a avut posibilitatea de a cunoaşte care este prejudiciul suferit (pretenţiile pentru care cererea sa a fost respinsă de către instanţă), precum şi care sunt cei responsabili de producerea acestuia, fiind vorba despre persoanele care îşi desfăşurau activitatea în cadrul Autorităţii şi care exercitau atribuţiile pe care instanţa le-a apreciat a nu fi fost îndeplinite (împrejurare care a dus la reţinerea culpei recurentei-reclamante).

Cum cele statuate irevocabil, prin decizia civilă nr. 1644 din data de 1 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, se opun cu autoritate de lucru judecat părţilor procesului finalizat prin aceasta, în mod corect instanţa de apel a reţinut că suspendarea executării măsurilor dispuse de Curtea de Conturi a României nu prezintă relevanţă, câtă vreme normele legale şi regulamentare ale recurentei-reclamante prevăd obligaţia recuperării prejudiciilor produse din neglijenţa propriilor angajaţi sau personal numit (aspect necontestat de către recurenta-reclamantă), iar paguba a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească.

Ca atare, Înalta Curte constată legalitatea hotărârii recurate, atât în ceea ce priveşte stabilirea momentului de la care începe să curgă, în speţă, termenul de prescripţie extinctivă, cât şi în privinţa constatării neincidenţei motivului de suspendare a cursului prescripţiei, susţinut de către recurenta-reclamantă, cu consecinţa menţinerii soluţiei primei instanţe de respingere a acţiunii ca fiind prescrisă.

Prin urmare, faţă de considerentele anterior expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor împotriva deciziei nr. 757A din data de 12 mai 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Totodată, având în vedere soluţia ce urmează a fi pronunţată (respingerea recursului ca nefondat), constată că partea care a pierdut procesul este recurenta-reclamantă Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor, astfel că, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va obliga pe aceasta la plata cheltuielilor de judecată către intimaţii-pârâţi, după cum urmează: în cuantum de 1.000 RON către intimatul-pârât J. (dovedite potrivit înscrisului aflat la dosarul de recurs); în cuantum de 1.500 RON către intimatul-pârât K. (dovedite potrivit înscrisului aflat la dosarul de recurs); în cuantum de 1.250 RON către intimatul-pârât G. (dovedite prin înscrisurile aflate la dosarul de recurs); în cuantum de 1250 RON către intimatul-pârât F. (dovedite prin înscrisurile aflate la dosarul de recurs); în cuantum de 1.250 RON către intimata-pârâtă B. (dovedite prin înscrisurile aflate la dosarul de recurs); în cuantum de 2.000 RON către intimata-pârâtă H. (dovedite prin înscrisurile aflate la dosarul de recurs); în cuantum de 3.000 RON către intimatul-pârât C. (dovedite prin înscrisurile aflate la filele x şi 406] din dosarul de recurs). Cuantumul cheltuielilor de judecată solicitate şi care vor fi acordate este apreciat a fi unul justificat în raport de complexitatea cauzei, activitatea desfăşurată de către avocaţii aleşi ai intimaţilor-pârâţi - redactarea şi depunerea la dosar a actelor de procedură (întâmpinări, note scrise), susţinerea intereselor părţilor prin concluziile verbale formulate în faţa instanţei de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor împotriva deciziei nr. 757A din data de 12 mai 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor la plata cheltuielilor de judecată către intimaţii-pârâţi, după cum urmează:

- în cuantum de 1.000 RON către intimatul-pârât J.;

- în cuantum de 1.500 RON către intimatul-pârât K.;

- în cuantum de 1.250 RON către intimatul-pârât G.;

- în cuantum de 1250 RON către intimatul-pârât F.;

- în cuantum de 1.250 RON către intimata-pârâtă B.;

- în cuantum de 2.000 RON către intimata-pârâtă H.;

- în cuantum de 3.000 RON către intimatul-pârât C..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 mai 2023.