Contractual liability for delay in delivering turnkey residential units: scope of public housing agency's mandate as result-oriented developer versus mere diligence

Şedinţa publică din data de 16 mai 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 22 octombrie 2019, sub nr. x/2019, reclamanţii A. şi B. au solicitat obligarea pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe, în temeiul răspunderii civile contractuale, la plata sumei de 600 euro/lună, pentru perioada cuprinsă între data de 15 octombrie 2009 şi data depunerii cererii de chemare în judecată, cu titlu de daune interese, din care 500/lună reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă (sumă evaluată provizoriu), precum şi contravaloarea lipsei de folosinţă calculată în continuare, până la data predării la cheie a locuinţei, după recepţia la terminarea lucrărilor şi a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă, situat în Bucureşti, din care face parte şi zona H, lot x, locuinţa tip C32, cu număr cadastral x şi înscrisă în C.F. nr. x şi 100 euro/lună reprezentând daune morale (urmând ca şi acestea să fie calculate în continuare, până la data predării locuinţei), cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din data de 30 octombrie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, Secţiile civile III-V.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul secţiei a V-a civilă la data de 21 noiembrie 2019 cu nr. x/2019.

Prin încheierea din data de 31 iulie 2020, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepţia netimbrării şi a unit cu fondul excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

La termenul din data de 9 aprilie 2021, reclamanţii au depus la dosar o precizare a câtimii pretenţiilor, având în vedere concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 660 din data de 23 aprilie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă: a admis în parte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; a respins cererea având ca obiect contravaloare lipsă de folosinţă pentru perioada 15 octombrie 2009 - 21 octombrie 2016, ca prescrisă; a respins în rest prescripţia dreptului material la acţiune, ca neîntemeiată; a admis în parte cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, având ca obiect "acţiune în răspundere contractuală"; a obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 27.615 euro, respectiv contravaloarea în RON la cursul BNR din data plăţii, reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă a imobilului - locuinţă de tip C32, situată în Bucureşti, Cartierul Henri Coandă, zona H, lotul x, pentru perioada 22 octombrie 2016 - 2 februarie 2021; a respins cererea în rest, ca neîntemeiată şi a obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 5.200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin decizia civilă nr. 290A din data de 7 martie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelurile formulate de apelanţii-reclamanţi B. şi A. şi de apelanta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva sentinţei civile nr. 660 din data de 23 aprilie 2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă ca nefondate.

I.4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 290A din data de 7 martie 2022, pronunţate în dosarul nr. x/2019 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe.

I.5. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 25 octombrie 2022.

I.6. Motivele de recurs

Susţinând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat cele reţinute de instanţa de apel în sensul că obligaţiile sale nu se limitează la coordonarea executării lucrărilor, fără ca acestea să includă şi realizarea infrastructurii şi utilităţilor.

Astfel, a apreciat că această motivare a instanţei este realizată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

În dezvoltarea acestei susţineri, a arătat că a fost mandată de intimatul-reclamant, prin încheierea contractului de mandat, să îl reprezinte în relaţiile cu antreprenorul general, în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor de construire, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire.

A mai precizat şi că, în speţă, contractul de construire încheiat între intimatul-reclamant şi constructor prevede obligaţia constructorului de a executa, finaliza şi preda locuinţa la cheie intimatului-reclamant, iar, în baza convenţiei nr. MM 1909, autorităţile locale şi societăţile comerciale s-au obligat să finanţeze şi să execute utilităţile şi dotările tehnico-edilitare aferente amplasamentului Henri Coandă.

Prin urmare, a subliniat că nu au fost stabilite/asumate în sarcina sa obligaţii de realizare a utilităţilor, astfel încât nu poate fi făcută responsabilă pentru neîndeplinirea unei obligaţii pe care nu şi-a asumat-o contractual şi care nu îi este impusă de vreo dispoziţie legală.

În opinia recurentei-pârâte, atât timp cât nu poate fi obligată la îndeplinirea unei obligaţii pe care nu şi-a asumat-o (realizarea utilităţilor în amplasament), nu poate fi obligată nici la repararea unui eventual prejudiciu produs ca urmare a acestei neîndepliniri (lipsa de folosinţă a imobilului).

A invocat şi că intimatul-pârât nu a mandatat-o să îl reprezinte în relaţia cu entităţile ce s-au obligat a asigura proiectarea, finalizarea şi execuţia reţelelor de utilităţi, astfel încât nu i se poate imputa neexecutarea vreunei obligaţii sub acest aspect.

În susţinerea acestei afirmaţii, recurenta-reclamantă a făcut trimitere la dispoziţiile H.G. nr. 239/2004, arătând că, prin acest act normativ, pe fostele terenuri aflate în folosinţa sa gratuită, trecute în proprietatea publică a unităţilor administrativ-teritoriale şi în administrarea CLS1, a CJI şi a CLV, judeţ Ilfov, se vor realiza locuinţe pentru tineri, lucrări de drumuri, lucrări necesare asigurării cu utilităţi şi dotări tehnico-edilitare a construcţiilor de locuinţe, precum şi alte obiective de investiţii de interes public, potrivit planurilor de urbanism aprobate şi în conformitate cu legislaţia în vigoare.

Astfel, a subliniat că nu şi-a asumat, nici contractual şi nici legal, efectuarea reţelelor de utilităţi.

Totodată, a arătat că activitatea propriu-zisă de urmărire a realizării acestor obligaţii a fost desfăşurată în mod constant de-a lungul timpului, până în prezent, dovadă în acest sens fiind înscrisurile existente la dosarul cauzei, trimise tuturor autorităţilor şi societăţilor comerciale care au competenţe şi atribuţii în executarea şi asigurarea finanţării reţelelor de utilităţi şi dotări tehnico-urbane, conform convenţiei nr. 1909/2004.

Printr-o altă critică, recurenta-pârât a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că, pe sectorul 1, utilităţile nu sunt finalizate, în contextul în care acestea sunt realizate/finalizate, dovadă fiind procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. x/2019, procesul-verbal de recepţie nr. x/2018 şi procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. x din data de 6 iunie 2022, anexate prezentei.

Astfel, a arătat că lucrările de utilităţi au fost finalizate în sectorul 1 din amplasamentul Henri Coandă, toate reţele fiind puse în funcţiune, iar beneficiarul are obligaţia branşării locuinţei la utilităţi conform contractului de construire.

În opinia recurentei-pârâte, instanţa de apel a reţinut în mod greşit şi că acţionează ca un dezvoltator imobiliar, cu atribuţii de coordonare a programului/proiectului imobiliar, încălcând astfel normele legale, întrucât nu poate avea această calitate, având în vedere atribuţiile sale stabilite în baza legii în temeiul căreia funcţionează, respectiv Legea nr. 152/1998, precum şi împrejurarea că nu este proprietarul terenului şi nici nu edifică respectiva construcţie.

A precizat că programul "Locuinţe prin Credit Ipotecar ANL" se realizează în baza unui contract de construire încheiat exclusiv între beneficiar şi constructor, prin care acesta din urmă se obligă să construiască imobilul şi să îl predea beneficiarului într-un anumit termen, iar beneficiarul trebuie să asigure finanţarea construcţiei şi să plătească preţul constructorului - prin urmare, intimatul-reclamant nu a constituit la acest moment un drept de proprietate nici asupra terenului şi nici asupra imobilului.

Recurenta-pârâtă a arătat şi că, în cazul unui dezvoltator imobiliar, prin încheierea antecontractului şi, ulterior, a contractului de vânzare-cumpărare cu beneficiarul, operează transferul dreptului de proprietate asupra terenului şi asupra construcţiei din patrimoniul dezvoltatorului în patrimoniul cumpărătorului, revenindu-i din punct de vedere fiscal obligaţia de plata a unui impozit pe transferul dreptului de proprietate, însă, în speţă, nu ne aflăm într-o astfel de situaţie.

De asemenea, a susţinut că în cazul dezvoltatorului imobiliar acesta îşi asuma obligaţia de a vinde imobilul cu utilităţi, iar, în ceea ce o priveşte, nu are nici posibilitatea finanţării lucrărilor privind utilităţile şi nici obligaţia realizării utilităţilor în amplasamentul Henri Coandă.

Ca atare, a subliniat că împrejurarea că prin intermediul său se derulează realizarea ansamblului de locuinţe nu are semnificaţia răspunderii sale exclusive pentru finalizarea acestuia.

Totodată, printr-o altă critică formulată, a invocat că este greşită valorificarea de către instanţa de apel a considerentelor deciziei nr. 5197/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţate în dosarul nr. x/2011, în măsura în care este de notorietate faptul că în sistemul nostru juridic decizii similare nu constituie izvor de drept, instanţa fiind obligată să se raporteze la particularităţile fiecărei speţe în parte.

A arătat că în acest sens sunt şi cele reţinute prin decizia civilă nr. 1227/2017, pronunţată în dosarul nr. x/2011 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, menţionând şi că, în doctrină, s-a reţinut că motivarea trebuie să se înfăţişeze într-o asemenea manieră încât să corespundă imperativelor logicii, să fie pertinentă, completă, întemeiată şi concretă.

Recurenta-reclamantă a criticat decizia recurată, apreciind şi că este eronată constatarea instanţei de apel în sensul că obligaţiile sale sunt de rezultat şi a susţinut că noţiunea de "urmărire" defineşte acţiuni de diligenţă şi nu de rezultat.

Ca atare a invocat faptul că are obligaţia de a depune toate diligentele necesare obţinerii, atingerii unui anumit rezultat, fără a se obliga la însuşi rezultatul identificat şi stabilit prin contractul de construire, precum şi că întinderea mandatului acordat este clar definită şi stabilită, încadrându-se în limitele şi particularităţile unui mandat convenţional tipic (derivă din voinţa expresă a părţilor) şi special (acordat pentru o anumită operaţiune şi o anumită perioadă de timp).

Prin urmare, a apreciat că, fiind în prezenţa unui mandat special, acesta trebuie interpretat în mod restrictiv şi a arătat că una dintre principalele obligaţii ale mandatarului este aceea de a executa mandatul.

A precizat că, în cauza de faţă, este vorba despre un contract de mandat cu obligaţii de diligenţă, despre care doctrina statuează că:

"în cazul în care este vorba de o obligaţie de mijloace, chiar născută din contract, dacă această obligaţie nu a fost executată ori a fost executată necorespunzător, culpa debitorului nu este prezumată prin simplul fapt al neexecutării ori executării necorespunzătoare, ci este necesar să se facă, de către creditor, dovada directă a acestei culpe".

A mai susţinut şi că "a urmări" presupune o activitate de supraveghere, prin urmare, a urmări executarea şi finalizarea construcţiei nu poate avea acelaşi sens cu a executa şi finaliza lucrările de construire; obligaţia mandatarului de a îndeplini mandatul este o obligaţie de mijloace (de diligenţă) şi nu de rezultat, obligaţiile de mijloace fiind acelea în care debitorul are îndatorirea de a pune în valoare toate mijloacele de care dispune şi să depună toată diligenţa necesară pentru ca rezultatul dorit să se realizeze în favoarea creditorului său.

Pe de altă parte, a învederat că obligaţia "urmărire a executării" reprezintă o obligaţie de diligenţă, iar "finalizarea lucrărilor" reprezintă o obligaţie de rezultat; faptul că obligaţiile sale sunt de diligenţă şi nu de rezultat s-a reţinut de către instanţele de judecată, în speţe similare - hotărârile fiind depuse la dosarul cauzei, iar instanţa de apel le-a ignorat.

Prin urmare, în opinia recurentei-pârâte instanţa de apel a interpretat în mod greşit actul juridic dedus judecaţii şi i-a atribuit o obligaţie de rezultat inexistentă, ignorând astfel întregul probatoriu administrat în cauză, înscrisurile depuse, reprezentând diligenţele întreprinse pe lângă constructor şi autorităţile locale, şi obligând-o, în final, la plata unei sume reprezentând acoperirea unui prejudiciu care nu i se poate imputa, pe care nu l-a cauzat şi nici nu l-a determinat.

Faţă de cele susţinute, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei şi, în rejudecare după casare, respingerea acţiunii ca neîntemeiate.

I.7. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-reclamanţi B. şi A. nu au depus întâmpinare.

I.8. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Prin rezoluţia din data de 6 decembrie 2022, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 4711 alin. (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la data de 21 martie 2023, termen preschimbat din oficiu la data de 16 mai 2023, prin încheierea de şedinţă din data de 7 februarie 2023.

La termenul de judecată din data de 16 mai 2023, Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare asupra recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Prioritar, Înalta Curte constată că, în speţă, a dobândit autoritate de lucru judecat soluţia tribunalului prin care acesta a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte pretenţiile intimaţilor-reclamanţi pentru perioada 15 octombrie 2009 - 21 octombrie 2016, având în vedere că apelul declarat de intimaţii-reclamanţi sub acest aspect a fost respins ca nefondat, iar aceştia nu au formulat recurs împotriva deciziei instanţei de apel.

Totodată, deşi toate susţinerile formulate prin cererea de recurs au fost subsumate de către recurenta-pârâtă motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., va proceda la cercetarea criticilor de nelegalitate invocate prin raportare la motivele de casare în care acestea sunt apte a fi încadrate.

Astfel, recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că obligaţia pe care şi-a asumat-o este una de rezultat şi nu de diligenţă, ignorând regulile referitoare la interpretarea convenţiilor şi nu a avut în vedere contractele încheiate în speţă, prin care au fost stabilite drepturile şi obligaţiile specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau, şi a analizat răspunderea ce îi revine în raport cu o obligaţie care nu era prevăzută în sarcina sa (prin contractul de mandat încheiat cu intimatul-reclamant sau de vreo dispoziţie legală), respectiv cu obligaţia de realizare a infrastructurii şi a utilităţilor.

Totodată, a invocat că este greşită valorificarea de către instanţa de apel a considerentelor deciziei nr. 5197/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţate în dosarul nr. x/2011, în măsura în care este de notorietate faptul că în sistemul nostru juridic decizii similare nu constituie izvor de drept.

Analizând, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. criticile recurentei-pârâte prin care a susţinut nelegalitatea celor reţinute de instanţa de apel în sensul că obligaţiile sale nu se limitează la coordonarea executării lucrărilor, fără ca acestea să includă şi realizarea infrastructurii şi utilităţilor, precum şi greşita calificare a obligaţiilor sale ca fiind de rezultat, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate.

În speţă, instanţa de apel a reţinut că obligaţiile agenţiei depăşesc cadrul specific unui contract de mandat remunerat pentru că acestea nu se limitează la încheierea unor acte juridice pe seama beneficiarului, ci recurenta-pârâtă acţionează ca un veritabil dezvoltator imobiliar, autorizat să efectueze toate operaţiunile necesare construirii, finalizării şi predării către beneficiari a locuinţelor construite prin programele proprii, ceea ce include realizarea lucrărilor de infrastructură şi utilităţi.

În consecinţă, a apreciat că este vorba despre asumarea unor obligaţii de rezultat şi nu de diligenţă.

Totodată, verificând întrunirea cerinţelor necesare pentru angajarea răspunderii contractuale a agenţiei, analiză determinată de criticile din apel, prin care recurenta-pârâtă a supus analizei chestiunea privind existenţa unei fapte ilicite constând în nesocotirea unei obligaţii contractuale şi a vinovăţiei acesteia, a considerat că obligaţiile agenţiei nu se limitează la coordonarea executării lucrărilor de construire a imobilului, fără ca acestea să includă şi realizarea lucrărilor de infrastructură şi utilităţi.

Pentru a ajunge la această concluzie a avut în vedere dispoziţiile art. 1 alin. (4) şi art. 2 alin. (4) din Normele metodologice pentru punerea în aplicare a prevederilor Legii nr. 152/1998 aprobate prin H.G. nr. 962/2001, precum şi obligaţiile asumate de recurenta-pârâtă prin art. 2 lit. b) din convenţia MM nr. 1909/2004, prin art. 19 alin. (3) din contractul de antrepriză generală nr. x din data de 7 aprilie 2004, prin convenţia nr. 194 din data 9 ianuarie 2004, precum şi prin clauzele contractului încheiat cu C. S.A.

În acord cu cele reţinute de către instanţa de apel, Înalta Curte reţine că în scopul finalizării proiectului Henri Coandă au fost încheiate mai multe contracte: contractul de mandat, contractul de antrepriză, contractul de construire şi convenţia MM nr. 1909 din data de 6 mai 2004, convenţii ce sunt indisolubil interdependente, completându-se reciproc.

Contractul de mandat a fost perfectat în temeiul prevederilor Legii nr. 152/1998 în baza căreia Agenţia Naţională pentru Locuinţe a fost abilitată să încheie contracte cu autorităţile administraţiei publice locale.

Or, potrivit legii, recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe are calitatea de instituţie de interes public cu atribuţii în dezvoltarea construcţiilor de locuinţe, calitatea de dezvoltator şi coordonator al programului construirii de locuinţe la nivel naţional, precum şi de garant al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale, conform prevederilor art. 1-6 din Legea nr. 152/1998, dispunând, totodată, de mijloacele necesare pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiilor asumate prin contractul de mandat.

Obligaţiile asumate în temeiul contractului de mandat sunt unele de rezultat, părţile convenind, dincolo de orice echivoc, că recurenta-pârâtă se obligă să urmărească executarea şi finalizarea lucrărilor la termen, predarea "la cheie" având semnificaţia, aşa cum a reţinut şi curtea de apel, că acea locuinţă corespunde din toate punctele de vedere unei utilizări conforme scopului pentru care s-a edificat, gata de a fi folosită şi locuită.

Potrivit prevederilor art. 14 din contractul de mandat, părţile sunt răspunzătoare de daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor acestuia, iar potrivit art. 13 din acelaşi contract, în cazul în care antreprenorul general este în imposibilitate de a finaliza lucrările din cauze imputabile lui, mandatarul va asigura terminarea lucrărilor cu alt antreprenor general, valabilitatea mandatului încetând doar la recepţia finală a locuinţei (art. 15).

Or, mandatarul este ţinut de îndeplinirea întocmai şi corespunzătoare a obligaţiilor stabilite prin mandat şi răspunde exclusiv pentru modul în care şi-a îndeplinit mandatul, în conformitate cu dispoziţiile art. 1539 C. civ. de la 1864, potrivit căruia:

"Mandatarul este îndatorat a executa mandatul atât timp cât este însărcinat şi este răspunzător de daune-interese ce ar putea deriva din cauza neîndeplinirii lui".

În speţă, mandatul nu a fost încheiat exclusiv pentru ca mandatarul să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama mandantului, fiind, din acest punct de vedere un act juridic complex, prin care intimatul-reclamant a împuternicit-o pe recurenta-pârâtă să îl reprezinte în relaţiile cu proiectantul şi cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire, precum şi pentru a utiliza sumele din conturile reclamantului de avans şi de credit în vederea recuperării cheltuielilor avansate pentru deschiderea amplasamentului şi executarea lucrărilor, precum şi a cheltuielilor necesare pe parcursul execuţiei, şi a celorlalte costuri cuprinse în preţul locuinţei.

Nefinalizarea la termenul scadent a construcţiei "la cheie", prin nerealizarea infrastructurii şi a reţelei de utilităţi, deşi avea toate pârghiile şi mecanismele legale la îndemână, reprezintă o încălcare culpabilă de către mandatar a obligaţiilor directe faţă de mandant, fapt care atrage răspunderea sa patrimonială, astfel cum corect a fost stabilită de către instanţa de apel.

Sub acest aspect, Înalta Curte constă că nu se poate reţine nici nesocotirea dispoziţiilor H.G. nr. 239/2004 privind transmiterea unor terenuri din proprietatea privată a statului şi din folosinţa gratuită a Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe în proprietatea publică sau privată a unităţilor administrativ-teritoriale şi în administrarea autorităţilor administraţiei publice locale, invocate de către recurenta-pârâtă, în condiţiile în care acest act normativ nu stabileşte care este titularul obligaţiei de realizare a infrastructurii şi a utilităţilor în cadrul proiectului Henri Coandă, acest aspect rezultând din interpretarea convenţiilor încheiate şi supuse analizei în prezenta cauză.

Nu pot fi supuse analizei instanţei de recurs susţinerile prin care recurenta-pârâtă a invocat că în mod eronat a reţinut instanţa de apel faptul că pe sectorul 1 utilităţile nu sunt finalizate, întrucât acestea tind la constatarea unei noi situaţii de fapt, diferite de cea stabilită de către instanţele de fond, ceea ce nu este permis în calea extraordinară de atac a recursului, faţă de dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora:

"Recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În acelaşi sens, prevăd şi normele edictate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în conformitate cu care, casarea unei hotărâri poate fi cerută numai pentru motive de nelegalitate, fiind astfel exclusă o evaluare a deciziei recurate prin prisma unor critici de netemeinicie care ar viza situaţia de fapt sau probele deja administrate în cauză.

De asemenea, pentru aceleaşi motive, Înalta Curte nu poate cerceta nici susţinerile recurentei-pârâte referitoare la activitatea de urmărire a realizării obligaţiilor sale - prin care aceasta pretinde că a efectuat demersuri în acest sens, diligenţe ce ar rezulta din înscrisurile aflate la dosarul cauzei -, critici care afirmă netemeinicia deciziei recurate prin raportare la valoarea probantă dată de instanţa de apel înscrisurilor administrate în cauză şi la situaţia de fapt stabilită ca atare.

Este nefondată şi critica recurentei-pârâte prin care aceasta afirmă că în mod greşit s-a reţinut că acţionează ca un dezvoltator imobiliar, cu atribuţii de coordonare în cadrul programului/proiectului imobiliar, susţinere ce urmează a fi evaluată din perspectiva modului de aplicare a normelor de drept substanţial incidente în cauză, în raport de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, "Pentru dezvoltarea construcţiei de locuinţe la nivel naţional se înfiinţează Agenţia Naţională pentru Locuinţe, denumită prescurtat A.N.L.".

Conform alin. (2) al aceluiaşi articol, agenţia are următoarele obiective:

a) realizarea unor montaje financiare;

b) atragerea şi administrarea resurselor financiare, în condiţiile prezentei legi, pentru construirea, cumpărarea, reabilitarea, consolidarea şi extinderea unor locuinţe, inclusiv pentru cele exploatate în regim de închiriere;

c) promovarea şi dezvoltarea la nivel sectorial şi naţional a unor programe privind construcţia de locuinţe pentru tineri, destinate închirierii, construcţia de locuinţe sociale şi de necesitate, construcţia de locuinţe de serviciu, construcţia şi/sau reabilitarea locuinţelor distruse ori grav avariate, situate în zonele afectate de calamităţi naturale, construcţia de locuinţe cu chirie prin atragerea capitalului privat, inclusiv prin concesiune de lucrări publice, în condiţiile legii, construcţia altor locuinţe proprietate publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi intervenţii la construcţii existente, în aplicarea măsurilor stabilite prin programe guvernamentale.

Programele guvernamentale şi sursele de finanţare ale acestora se aprobă de Guvern, la propunerea Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice; c1) finanţarea proiectării şi execuţiei, în condiţiile legii, a utilităţilor necesare funcţionării obiectivelor de investiţii din cadrul programului guvernamental privind construcţia de locuinţe de serviciu prevăzut la lit. c), pe terenuri aflate în proprietatea publică a statului şi în administrarea autorităţilor publice centrale care au solicitat realizarea acestora, respectiv: alimentare cu apă, canalizare, alimentare cu gaze naturale, agent termic, energie electrică, telecomunicaţii, drumuri de acces, care se execută pe amplasamentul delimitat din punct de vedere juridic, ca aparţinând obiectivului de investiţie, precum şi cheltuielile aferente racordării la reţelele de utilităţi, din fondurile prevăzute la alin. (2);

d) dobândirea de terenuri destinate construirii de locuinţe, în condiţiile legii, şi, după caz, monitorizarea unor programe pentru realizarea lucrărilor de viabilizare a acestora;

e) iniţierea şi/sau dezvoltarea, în condiţiile pieţei, a unor programe de construcţii de locuinţe proprietate privată prin credit ipotecar;

f) realizarea unor studii de specialitate privind piaţa imobiliară (cererea şi oferta de locuinţe, terenuri de construcţii, costuri etc.);

g) administrarea şi exploatarea locuinţelor realizate în cadrul programului privind construcţia de locuinţe cu chirie prin atragerea capitalului privat; exploatarea acestor locuinţe poate fi realizată de către A.N.L. şi prin operatori economici, inclusiv potrivit contractelor de concesiune de lucrări publice, încheiate în condiţiile legii; contractele de concesiune de lucrări publice pot cuprinde şi clauze privind colectarea chiriilor, gestionarea bunurilor materiale şi a fondurilor băneşti, efectuarea formalităţilor necesare în angajarea contractelor cu furnizorii de servicii pentru exploatarea locuinţelor, precum şi alte clauze necesare exploatării locuinţelor astfel realizate".

De asemenea, potrivit art. 1 alin. (2) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 592/2006, recurenta-pârâtă coordonează construirea şi atragerea de resurse de finanţare pe care le administrează în cadrul unor montaje financiare pentru dezvoltarea prin programe proprii a unor proiecte imobiliare pentru construirea de locuinţe proprietate privată prin credit ipotecar.

În realizarea acestor atribuţii, potrivit art. 5 din Legea nr. 152/1998, recurenta-pârâtă este autorizată să efectueze toate operaţiunile imobiliare necesare construirii, finalizării şi predării către beneficiari a locuinţelor construite prin programe proprii.

Sensul noţiunii de "operaţiuni imobiliare" este clarificat prin art. 31 din Normele metodologice fiind considerate astfel de operaţiuni încheierea, intermedierea şi gestionarea actelor juridice, care au ca obiect bunuri imobile, de către recurenta-pârâtă, în cadrul unor programe proprii de construire, finalizare şi predare a locuinţelor către beneficiari.

Prin urmare, faţă de scopul înfiinţării recurentei-pârâte, precum şi de obiectivele şi atribuţiile acesteia, astfel cum rezultă din dispoziţiile legale anterior evocate, în speţă, s-a reţinut în mod legal că aceasta acţionează ca un adevărat dezvoltator imobiliar, cu atribuţii de coordonare a programului/proiectului imobiliar.

Sunt nefondate şi susţinerile recurentei-pârâte referitoare la valorificarea de către instanţa de apel a considerentelor deciziei nr. 5197/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţate în dosarul nr. x/2011.

Aceste critici sunt încadrabile atât în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cât şi în cel reglementat de pct. 8 al art. 488 alin. (1) din acelaşi act normativ, având în vedere că partea, pe de o parte, a evocat cerinţele pe care doctrina le-a reţinut cu privire la motivarea unei hotărâri pentru ca aceasta să fie una conformă legii, iar, pe de altă parte, a invocat că s-a nesocotit faptul că, în sistemul judiciar român, deciziile similare nu constituie izvor de drept.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că acesta sancţionează neîndeplinirea obligaţiei legale privind motivarea hotărârii judecătoreşti, motivare care constituie premisa indispensabilă efectuării examinării conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Verificând sub acest aspect decizia recurată, Înalta Curte constată că, în cauză, instanţa de apel s-a conformat dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., arătând în cadrul considerentelor: obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătând atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârii recurate corespunde imperativelor logicii, argumentele prezentate oferind o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia indicată în dispozitiv, instanţa realizând o amplă analiză a motivelor invocate de părţi prin cererile de apel şi arătând care sunt propriile argumente pentru care a menţinut soluţia dată de tribunal.

Analizând acest motiv de recurs, prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut că în mod corect tribunalul a valorificat considerentele deciziei nr. 5197 din 25 aprilie 2013 pronunţate în dosarul nr. x/2011 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal şi a arătat că împrejurarea că intimaţii-reclamanţi nu au fost părţi în procesul în care această decizie a fost pronunţată nu are relevanţă în ceea ce o priveşte pe recurnta-pârâtă, care a avut această calitate, astfel încât soluţia îi este opozabilă, neputând alege să o ignore.

Totodată, a constatat că decizia pronunţată în contencios administrativ cuprinde dezlegări cu privire la conduita recurentei-pârâte, constând în refuzul nejustificat de a întreprinde toate demersurile pentru finalizarea programului guvernamental Cartierul de locuinţe Henri Coandă, faţă de toate imobilele cuprinse în acest program, neputând fi ignorată de instanţă.

Însă, această apreciere a instanţei de apel vine în completarea considerentelor pe care le prezentase deja şi în raport de care a apreciat că, în cauză, este atrasă răspunderea contractuală a recurentei-pârâte.

De altfel, analizând critica prin care s-a susţinut că motivarea primei instanţe, din perspectiva existenţei unei obligaţii de rezultat, prin redarea practicii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cauze similare nu poate fi avută în vedere deoarece în sistemul juridic român deciziile similare nu constituie izvor de drept, curtea de apel a apreciat că aceasta este întemeiată (însă, nu are aptitudinea de a atrage reformarea sentinţei atacate pentru motivele arătate în cuprinsul decizie din apel).

Ca atare, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa de apel nu a nesocotit faptul că deciziile similare nu constituie izvor de drept, ci a reţinut caracterul opozabil al deciziei pronunţate de către instanţa de contencios administrativ faţă de recurenta-pârâtă, ca un argument suplimentar celor prezentate până la acel moment.

Totodată, Înalta Curte reţine că nu se poate reproşa instanţei de apel nici faptul că nu a valorificat deciziile invocate în apărare de către recurenta-pârâtă, având în vedere, pe de o parte, că acest aspect ţine de temeinicia şi nu de legalitatea hotărârii (în condiţiile în care instanţa de apel nu a omis să le analizeze, ci a arătat de ce acestea nu sunt opozabile intimaţilor-reclamanţi, reţinând că:

"În ceea ce priveşte existenţa unei jurisprudenţe favorabile sub aspecte similare, aceasta nu poate fi opusă de apelantă intimaţilor, care nu au fost părţi în procesele menţionate."), iar, pe de altă parte, aşa cum s-a arătat, jurisprudenţa nu reprezintă izvor de drept.

Prin urmare, faţă de cele anterior arătate, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel, reţinând că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale, a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente speţei şi a interpretat în mod corect actele juridice deduse judecăţii, ţinând seama de intenţia părţilor şi de conţinutul clauzelor contractuale relevante, realizând, totodată, o motivare conformă cu cerinţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Astfel, constatând caracterul nefondat al criticilor formulate prin cererea de recurs, precum şi legalitatea hotărârii recurate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva deciziei nr. 290A din data de 7 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva deciziei nr. 290A din data de 7 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 mai 2023.